Pentru fratele meu Richard din Gloucester, Anglia;
pentru fratele meu David din Brecon, Țara Galilor;
pentru fratele meu Andrew din Sheffield, Anglia; și
pentru prietenul meu Jack Hutcheson din Penicuik, Scoția

UNU

Aflaseră despre el în iulie și fuseseră înnebuniți de furie toată luna august. Încercaseră să-l ucidă în septembrie. Mult prea devreme însă. Nu erau pregătiți. Încercarea fusese un eșec. Ar fi putut fi un dezastru, dar, de fapt, ceea ce se întâmplase fusese un miracol. Pentru că nimeni nu observase.

Folosiseră metoda lor obișnuită ca să treacă de pază și se plasaseră la treizeci de metri de locul în care vorbea. Utilizaseră un amortizor și rataseră doar cu doi centimetri. Probabil că glonțul îi trecuse la mică distanță pe deasupra capului. Poate chiar prin păr, pentru că el ridicase imediat mâna să și-l așeze, ca și cum ar fi fost deranjat de o adiere de vânt. Revăzuseră imaginile de nenumărate ori după aceea, la televizor. Ridicase mâna și își aranjase părul. Nimic altceva. După care își continuase discursul, fără să-și dea seama de nimic, deoarece, prin definiție, un glonț tras dintr-o armă cu amortizor este prea rapid ca să fie văzut și prea silențios ca să fie auzit. Așa că glonțul zburase mai departe. Fără să-l nimerească pe niciunul dintre cei care stăteau în spatele lui. Fără să atingă niciun obstacol, fără să lovească nicio clădire. Zburase mai departe, în linie dreaptă, până când își consumase energia și fusese doborât de gravitație, undeva, în depărtare, unde nu era nimic altceva decât iarbă. Niciun răspuns. Nicio reacție. Nimeni nu observase. Ca și cum acel glonț n-ar fi fost tras niciodată. Și nici nu au mai tras altul. Erau prea șocați.

Deci, un eșec, dar și un miracol. Și o lecție. Își petrecuseră luna octombrie comportându-se ca niște adevărați profesioniști, luând-o de la capăt, calmându-se, gândind, învățând, pregătindu-se pentru a doua tentativă. Avea să fie mai bună, plănuită cu grijă și executată corect, bazată pe tehnică și finețe și susținută de o frică teribilă. O tentativă onorabilă. O tentativă creativă. Și, mai ales, o tentativă care n-avea să mai fie o ratare.

Apoi a venit noiembrie și regulile s-au schimbat total.

Ceașca lui Reacher era goală, dar caldă încă. O ridică de pe farfurioară și o înclină, privind cum zațul de pe fundul ei se scurgea spre el, lent și maroniu, ca mâlul dintr-un râu.

— Când trebuie executată operațiunea? întrebă el.

— Cât mai curând posibil, răspunse ea.

Reacher aprobă dând din cap. Se strecură afară din separeu și se ridică.

— Te sun peste zece zile, spuse.

— Ca să-mi comunici decizia?

El clătină din cap.

— Ca să-ți spun cum a mers.

— Voi ști cum a mers.

— OK. Atunci, ca să-ți spun unde să-mi trimiți banii.

Femeia închise ochii și zâmbi. El îi aruncă o privire.

— Credeai c-o să refuz?

Ea deschise ochii.

— Credeam c-o să fii ceva mai greu de convins.

Reacher ridică din umeri.

— Așa cum ți-a spus și Joe, îmi plac la nebunie provocările. De obicei, Joe avea dreptate în chestii de genul acesta. Avea dreptate în legătură cu multe chestii.

— Atunci, nu știu ce-aș mai putea să spun. Poate doar să-ți mulțumesc.

Reacher nu răspunse. Vru să plece, dar ea se ridică în picioare, chiar lângă el, și îl opri. Urmă o pauză stânjenitoare. Rămaseră câteva clipe față în față, ținuți pe loc de masa dintre ei. Femeia îi întinse mâna și el i-o strânse. Ea i-o reținu o fracțiune de secundă prea mult, apoi se ridică pe vârfuri și îl sărută pe obraz. Avea buzele moi. Atingerea lor îl arse ca o mică descărcare electrică.

— O strângere de mână nu este suficientă, spuse ea. Ai acceptat să o faci pentru noi.

Se opri, apoi adăugă:

— Și n-a lipsit mult să-mi fii cumnat.

Reacher nu spuse nimic. Se mulțumi să încline capul, apoi plecă de la masă și aruncă o ultimă privire în spate. Urcă scările și ieși în stradă. Parfumul femeii stăruia încă pe mâna lui. O luă spre cabaret și le lăsă prietenilor săi un bilețel, în cabină. Apoi porni spre autostradă, având în față zece zile întregi în care să-și dea seama cum ar putea să ucidă persoana aflată pe locul al patrulea în clasamentul celor mai bine protejați oameni de pe planetă.

Totul începuse cu opt ore înainte, astfel: șefa de echipă M.E. Froelich venise la muncă în acea dimineață de luni — la treisprezece zile după alegeri, cu o oră înaintea celei de-a doua ședințe strategice, la șapte zile după ce fusese folosit prima dată cuvântul asasinat — și luă decizia finală. Porni în căutarea superiorului ei direct și îl găsi în secretariatul din fața biroului său, evident cu intenția de a discuta cu altcineva și evident grăbit. Avea un dosar sub braț, și pe față o expresie clară care spunea: Nu te apropia! Dar ea inspiră adânc și îi dădu de înțeles că trebuia să discute cu el chiar în clipa aceea. Și, bineînțeles, neoficial, în particular. Așa că bărbatul se opri o clipă, după care se întoarse brusc și intră înapoi în biroul lui. O lăsă să intre după el și închise ușa, destul de încet ca să dea o senzație ușor confidențială acelei discuții neprogramate, dar și cu destulă fermitate ca ea să înțeleagă clar că era iritat de faptul că îi întrerupsese programul. Era un simplu clinchet al ivărului ușii, dar și un mesaj inconfundabil, stabilit clar în limbajul ierarhiilor de peste tot: Ar fi bine să nu mă faci să-mi pierd timpul cu chestia asta.

Bărbatul era un veteran cu douăzeci și cinci de ani de muncă la activ, aflat în perioada de dinaintea pensionării, la cincizeci și ceva de ani, ultimul ecou al vremurilor vechi. Era încă înalt, încă destul de suplu și atletic, dar albea rapid și se înmuia în locurile nepotrivite. Numele său era Stuyvesant. Ca numele ultimului guvernator din New Amsterdam, explica atunci când era întrebat cum se scria numele lui. Apoi, adaptându-se la lumea modernă, spunea: la fel ca țigările. Purta zilnic costume Brooks Brothers, fără excepție, dar era considerat capabil de flexibilitate în ceea ce privește tactica. Iar cel mai bun lucru era faptul că nu dăduse niciodată greș. Niciodată, deși lucra în domeniu de mult timp și avusese parte de doza lui de situații dificile. Însă nu înregistrase eșecuri și nu avusese nici ghinioane. În consecință, în calculul nemilos al organizațiilor de pretutindeni, era considerat omul cel mai potrivit pentru care să lucrezi.

— Pari cam agitată, zise el.

— Chiar sunt, puțin, replică Froelich.

Biroul lui era mic și liniștit, cu mobilă puțină și foarte curat. Pereții erau vopsiți într-un alb strălucitor și luminați cu halogen. Exista și o fereastră, cu draperii albe verticale, pe jumătate închise, ascunzând vremea întunecată de afară.

— De ce ești agitată? întrebă el.

— Am nevoie de permisiunea dumneavoastră.

— Pentru ce?

— Pentru ceva ce vreau să încerc, zise ea.

Era cu douăzeci de ani mai tânără decât Stuyvesant, având fix treizeci și cinci de ani. Era destul de înaltă, dar nu excesiv. Poate cu maximum cinci centimetri mai înaltă decât media americancelor din generația ei, dar inteligența, energia și vitalitatea pe care le radia eliminau cuvântul „medie“ din caracterizare. Avea o siluetă zveltă, dar în același timp musculoasă, cu o strălucire a pielii și a ochilor care o făcea să pară atletică. Părul tuns scurt era blond și cam nepieptănat. Lăsa impresia că se îmbrăcase pe fugă, după un duș rapid imediat ce câștigase o medalie de aur la Olimpiadă, unde jucase un rol crucial într-un sport de echipă. Ca și cum nu ar fi fost mare lucru, ca și cum ar fi vrut să iasă de pe stadion înainte ca reporterii de televiziune să termine cu colegii ei de echipă și să ajungă la ea. Părea o persoană foarte competentă, dar și foarte modestă.

— La ce fel de ceva te referi? întrebă Stuyvesant, răsucindu-se și punând dosarul pe birou.

Acesta era mare, cu un blat dintr-un material compozit. Mobila din jur era modernă, sofisticată, curățată și lustruită obsesiv, ca un obiect de artă. Era renumit pentru faptul că-și ținea biroul complet gol. Un obicei care crea impresia de eficiență extremă.

— Vreau s-o facă cineva din afară, zise Froelich.

Stuyvesant plasă dosarul exact pe colțul biroului și își trecu degetele pe muchia lungă a acestuia, apoi pe cea de lângă ea, ca și cum ar fi verificat dacă unghiul era perfect.

— Crezi că e o idee bună? întrebă el.

Froelich nu spuse nimic.

— Presupun că te-ai gândit la cineva? întrebă el.

— Am un candidat excelent.

— Cine?

Froelich clătină din cap.

— N-ar trebui să cunoașteți amănunte, spuse ea. E mai bine așa.

— Individul a fost recomandat?

— Poate că e o femeie.

Stuyvesant dădu aprobator din cap. Lumea modernă.

— Persoana la care te-ai gândit are recomandări?

— Da, de la o sursă excelentă.

— Din interior?

— Da, a confirmat din nou Froelich.

— Atunci, am redus deja cercul „suspecților“.

— Nu, în prezent sursa nu mai este din interior.

Stuyvesant se întoarse din nou și mută dosarul paralel cu latura lungă a biroului, apoi din nou paralel cu latura îngustă.

— Dă-mi voie s-o fac pe avocatul diavolului, spuse el. Te-am promovat în urmă cu patru luni. Patru luni înseamnă o perioadă lungă. Faptul că acum ai ales să aduci pe cineva din exterior poate părea semnul unei anumite lipse de încredere în tine, nu? Ești de acord?

— Nu-mi pot permite să-mi fac griji pentru asta.

— Poate că ar trebui, zise Stuyvesant. Nu are cu ce să-ți strice. Șase inși râvneau postul tău. Așa că, dacă faci chestia asta și răsuflă ceva, o să ai probleme mari. Șase vulturi îți vor murmura tot restul carierei tale: ți-am spus eu.