Și aceasta este o carte de vise.

De-aceea, personajele și relatările

sunt de cele mai multe ori imaginare,

iar potrivirea de nume este adesea

întâmplătoare.

Autorul

Nepoata îngerului

În Piața de Fân din apropierea casei noastre Secession se instala periodic un bâlci căruia i se spunea Luna Park. Cât era piața de largă, se montau tot felul de chioșcuri, podiumuri, scene în aer liber, corturi, caravane, un labirint complicat din sticlă și oglinzi, lanțuri, bărci uriașe, ringhișpiluri, barăci de tir cu aer comprimat, se vindeau bezele colorate, vată pe băț, rahat de trandafiri, halva, șerbet, baclava și halviță din insula dunăreană Ada Kaleh și defilau acrobați, jongleri și clovni pe picioroange. Zidul Morții era însă de departe cea mai spectaculoasă atracție, cu motocicliști rulând cu mare viteză, legați la ochi, în interiorul unui uriaș butoi cu diametrul de vreo doisprezece metri, podit cu scânduri de lemn.

Eu și prietenul meu Gole ne pierdeam ore întregi căscând gura prin piață, plimbându-ne aiurea. El s-a angajat însă în scurtă vreme ca sezonier la o baracă de tir cu aer comprimat și ronțăia gloanțele de plumb căzute prin colb pentru a le refolosi în mod ilicit. Avea dinții negri din cauza asta și nesocotea, râzând, sumbrele mele avertizări că va muri în chinurile iadului din cauza intoxicației cu plumb.

Să fi avut pe-atunci vreo doisprezece ani. Am intrat în cortul ce promitea extraordinarele îndeletniciri ale femeii-pitic fără mâini, care-și folosea însă picioarele într-un mod uluitor. Mi-era teamă să mă uit la femeia-păianjen, mă oripila omul-bivol, eram înspăimântat de labirintul din sticlă și oglinzi, uram reptilele din pavilionul animalelor, dar femeia-pitic fără mâini era de-a dreptul fascinantă.

În primul rând, pentru că era tânără și frumoasă. În al doilea, pentru că avea o voce catifelată, plăcută și niște ochi mereu zâmbitori. În al treilea, pentru că putea să bage ața în acul mașinii de cusut într-o singură clipă, cu ajutorul degetelor de la picioare. Mama mea, fiind croitoreasă de ocazie, se căznea adesea să bage ața în ac, așa că uneori mă punea pe mine să fac lucrul ăsta nesuferit. Dar ce nu putea face pitica cea frumoasă, numai cu picioarele sale? Se spăla pe dinți, se pieptăna, se gătea la oglindă, desena, scria poezii într-un jurnal cu copertele matlasate îmbrăcate în mătase mov, cânta magnific la harpă preludiile lui Debussy și, la un pian foarte mic, sonatele lui Beethoven. Curăța cartofi, gătea, deretica prin mica ei casă de mucava cu pereții pictați în mov și verde. La sfârșitul reprezentației dăruia spectatorilor autografe. Ca și mine, cei mai mulți reveneau din când în când să o vadă. Era uimitoare și pentru că de fiecare dată prezenta câte-un număr nou. De pildă, numărul de neuitat în care, pe neașteptate, devenea transparentă și se transforma în mii și mii de fulgi de zăpadă, pe care reușeam să-i prindem cu limba din zbor și chiar erau reci, ca gheața. E începutul filmului, v-ați dat seama, cred.

Într-o zi am găsit-o în sufrageria noastră. Am rămas mut, minute în șir. Ședea turcește pe recamier și mă privea, fără niciun cuvânt. Din camera de-alături se auzea mașina de cusut a mamei. Rămăsesem complet nemișcat în ușă când mama m-a luat de mână și m-a condus râzând ușurel în dormitor.

Pe marginea patului meu stătea cu capul aplecat spre podea o fată care părea doar puțin mai mare decât mine. Când și-a ridicat ochii, m-a săgetat cu o privire care mi-a traversat fără pic de milă stomacul, picioarele și genunchii și s-a întors, cotrobăindu-mi sufletul, până spre biata mea inimă care nu mai bătea, ci se zvârcolea de-a dreptul într-un puls nebun. Mi-a spus că o cheamă Beatrice și că e fata piticei. Mi-a explicat că mama ei își comandase o bluză, o fustă plisată și-un capot aici, la mama mea, căreia îi mersese vestea de bună croitoreasă printre vecini și prieteni.

— Iar tu cum de nu ești pitică? am întrebat-o, înghițind nodul care mi se cuibărise în gât fără chip de scăpare.

— Habar nu am, a ridicat ea din umeri. Vrei să te dai cu bărcile?

Pentru că tăceam în continuare, a adăugat:

— Adică ai curaj?

Cum încă de mic aveam talentul de a răspunde pe negândite numai tâmpenii, i-am zis:

— Cum să nu? Ce mare scofală?

O, Doamne, cât de frumoasă era! Semăna mult cu mama ei, dar era înaltă, avea o ținută zveltă, un mers pe vârfuri, călcând un pic lateral, precum balerinele. M-a luat de mână foarte grijulie, de parcă i-aș fi fost frate, și s-a oprit în fața celei dintâi bărci uriașe din șirul celor care se aflau în piață. Se înserase de-a binelea, ici-colo se mai ivea câte-un om dintre cei care păzeau barăcile și corturile. Unul din ei se afla chiar lângă barcă, ținând în mâini pârghia frânei din scânduri de stejar, ce avea menirea să-i încetinească balansul când se isprăvea o tură. Stâlpii de fier ai balansoarului erau înalți cât casele cu două etaje de vizavi. Pentru cei mai curajoși, care se dădeau peste cap, erau montate niște curele speciale, din piele, în podeaua bărcii. Era înfricoșător și numai să privești o asemenea rotire. Povesteau oamenii că odată, după numai câteva rotiri, o fată s-a desprins din podea și a zburat, plutind lin peste oraș către Pădurea Verde și că nimeni după aceea nu a mai văzut-o.

— Poate fi adevărat? am întrebat-o pe frumoasa Beatrice.

— Sigur că e adevărat. Era mătușa mea, Beatrice. Da, o chema tot ca pe mine, a râs ea încetișor. Era sora mamei mele și totodată nașa mea. De-aia mă și cheamă Beatrice.

— Și ai mai văzut-o de-atunci?

— Bineînțeles. În fiecare noapte! Ea e îngerul meu acum, a clipit fata arar dând drumul unui zâmbet melancolic. Ține-te bine, nu te uita în jos! Privește-mă în ochi, doar atât! mi-a poruncit sec.

Și a început legănarea. Părul ei lung, bogat, despletit îmi atingea fața la fiecare balans. Sigur că eram fericit. Cine m-ar fi crezut, a doua zi, că am avut norocul să mă dau în barca uriașă împreună cu nepoata unui înger? După mai puțin de un minut însă, am simțit că mi se face rău.

— Ești bine, violonistule?

De unde naiba știa de vioară? Cine i-o fi spus?

— Da-da-da, foarte bine, mi-am descleștat gura cu greu.

— Ne mai dăm?

— Dadada!

— Mai tare?

— Dadada, dârdâiam eu de-a binelea.

Balansul era din ce în ce mai mare. Răul, așijderea. Îmi înțepeniseră mâinile pe barele groase de fier ale bărcii. Am simțit zdruncinătura frânei din lemn de stejar și l-am binecuvântat pe bunul Dumnezeu, jurându-i credință nestrămutată, până la sfârșitul zilelor mele. Am coborât tremurând din toate încheieturile. Nici să vomit nu puteam. I-am simțit mâna pe fruntea mea, mângâindu-mă cumva duios și cu milă deopotrivă.

— Toți pățim așa, la-nceput, când învățăm să zburăm. Stai liniștit, violonistule, o să fie bine! Noapte bună!

Fără veste, s-a aplecat spre mine și m-a sărutat pe obraz. Apoi a dispărut ca o nălucă, dincolo de umbra lent mișcătoare a bărcii uriașe.

Gingașa prințesă Rosamunda

Am zărit-o de departe pe Beatrice, în dreptul frizeriei din capătul străzii noastre, la colț cu strada Simion Bărnuțiu, venind prin umbra castanilor de pe lângă zidul din cărămidă amestecată cu chirpici al curții hanului, plin de care cu boi și căruțe trase de cai mari și puternici. Fie mari, fie mici, tocmai urma să dărâmăm prin muncă patriotică gardul hanului pentru a face loc unei școli noi, în care aveam să învățăm până spre clasa a opta. Fata împingea de zor un căruț de copii dintre cele cu roți mari și spițe de bicicletă, cum avusesem și eu în primii ani de viață, și încerca să se ferească de zdruncinăturile bucăților de granit ieșite din caldarâm. A traversat linia de tramvai îndreptându-se direct către casa noastră și mi-a zâmbit prietenos, văzându-mă în poarta uriașă a clădirii. În cărucior dormea un copil. Cel puțin, așa părea. De fapt era mama ei, pitica Rosamunda de la Luna Park. Micuța femeie dormea profund.

— Cum de nu se trezește, cu toate zgâlțâielile astea? am întrebat-o.

— Pentru că e leșinată, de-aia.

— Cum, leșinată?

— Uite-așa leșină ea, cam de două-trei ori pe zi, din cauză că mănâncă prea puțin și fumează pipă prea mult.

— De unde-i numele ăsta, Rosamunda?

— E-un cântec foarte vechi despre o prințesă, Rosamunda.

— A, știu cântecul, am un unchi care-l cântă la acordeon, tare frumos. Era un șlagăr în timpul războiului, la fel de vestit printre nemți ca Lili Marleen și Soldatenlied, mi-a spus tatăl meu.

Rosamunde, schenk mir dein Herz und sag ja / Rosamunde, frag doch nicht erst die Mama / Rosamunde, glaub mir auch ich bin dir treu / Denn zur Stunde, Rosamunde, / Ist mein Herz gerade noch frei.

— Nu-nu-nu, a dat din cap fata. Nu-i ăsta. E altul, mult mai trist. Am venit la probă pentru capot și să luăm fusta plisată, a schimbat vorba.

— Păi, să știi că am și eu un merit, pentru că i-am ținut toate pliseurile alea să nu se șifoneze când le călca mama cu fierul cu cărbuni.

— Azi te duc la Zidul Morții, să-l vezi pe Levitin cum se dă cu motocicleta legat la ochi.

— N-am eu bani de-așa ceva.

— Te bag pe gratis, prin spate, mi-a zâmbit enigmatic din ochii ei melancolici.

Ajunsă în curte, pitica Rosamunda a sărit vioaie din căruț, a urcat cele șase trepte, intrând mai apoi în antreu și s-a apucat să defileze în capot veselă nevoie mare prin fața oglinzii din sufragerie, urcându-se din când în când pe șamliul1 de lângă sobă, să se vadă mai bine. La plecare, s-a așezat cuminte în căruț, a clipit de câteva ori și s-a prăbușit cu capul pe pernuță, ca lovită de trăsnet.

— Vezi? Ăsta-i leșinul ei de la ora patru. La cinci se tre­zește și are prima reprezentație în cort.

— Nu ți-e frică de ea când leșină? Dacă moare așa, fără veste?

— N-a murit niciodată până acum, a râs fata. Stai liniștit. De când o știu e-așa. A văzut-o chiar în vara asta la Roma un doctor suedez și ne-a spus că va muri la o sută de ani, dar că va leșina de-o sută de mii de ori până atunci.