Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă:

FABER STUDIO (ADELINA BUTNARU)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Dana Anghelescu

Irina Mușătoiu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Devenir mère. A l’ombre de la mémoire non consciente

Autor: Monique Bydlowski

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1246-3

ISBN (epub): 9786064017253

Cuvânt-înainte

Maternitatea, leagănul umanității

La început au fost mama și mediul său. În acest spațiu unic, nou-născutul uman dezvoltă în mod progresiv un interes pentru cei din anturajul său, o gândire simbolică, apoi elementele primare ale limbajului. Suntem foarte departe de înțelegerea tuturor mecanismelor intime ale acestei desfășurări sau a dificultăților sale. Și totuși, acest mister al evoluției separă în mod radical omul de celelalte ființe. Mediul matern inițial și unic reprezintă leagănul și matricea umanizării copilului ce urmează a fi născut. O asemenea constatare generează terenul propice investigării științifice.

Filosofii, cu singura excepție a lui Hannah Arendt, pentru care „omul este o ființă a nașterii“ (Arendt, 1983), fac rareori din evenimentul nașterii centrul reflecțiilor lor; ei sunt în mod obișnuit preocupați mai mult de conceptul de moarte. Cercetările antropologice descriu diversitatea ritualurilor aducerii pe lume, dar lipsește o antropologie psihanalitică (Green, 1999; Valabrega, 2001) pe această temă. Ceea ce lipsește este relatarea interacțiunii dintre cercetător, implicat în mod subiectiv, și diada unică: tânăra mamă în așteptare, apoi realizând primele legături cu nou-născutul ei. Aceasta este intenția cărții de față.

Fiind medic și fiind curioasă cu privire la mintea umană, m-am îndreptat mai întâi către neurologie, studiul sistemului nervos și al funcțiilor sale. De-a lungul multor ani, în această disciplină, la Spitalul Universitar Salpêtrière alături de profesorul Raymond Garcin, apoi la laboratorul de anatomie a sistemului nervos al Universității Columbia, am învățat rigoarea metodologică și mai ales colectarea atentă a semnelor subtile. În prezent, noi am uitat întrucâtva această neurologie pur clinică de dinainte de diagnosticarea rapidă cu ajutorul imagisticii. La acea vreme, doar printr-o muncă neîncetată cu bolnavul se reușea descoperirea semnului, uneori infim, care conducea la certitudinea diagnosticului anatomopatologic. Și, în plus, tot la acea vreme, în ciuda aparaturii sofisticate, în special în cazul microscopiei electronice a transmisiunii sinaptice, curiozitatea mea rămăsese fără răspuns; obiectul profund al cercetării mele, care nu era încă formulat, continua să-mi scape. Mai târziu, îndreptându-mă către psihiatrie și psihanaliză, am adaptat practicii psihiatrice această disciplină a căutării clinice a semnelor, pe care mi-o însușisem.

De la întoarcerea mea în Franța în 1967, m-am confruntat frecvent, în mediul psihiatric adult, cu patologiile deficitare și cu patologiile excesive, cu tulburările generatoare de deliruri, creatoare sau ucigătoare. Și, mai ales, am avut ocazia de a beneficia de formarea în psihiatrie comunitară în cadrul sectorului psihiatric al Arondismentului al XIII-lea din Paris. Acest prim sector, creat în Franța în 1958, datorită elanului novator al lui Serge Lebovici, încredințase conducerea secției de spitalizări la domiciliu unui tânăr psihiatru-psihanalist american, Michael Woodbury, proaspăt absolvent al National Institute of Health din Bethesda și militant fervent al psihiatriei comunitare. Precursor al politicii sectorului psihiatric francez, curentul comunitar era, la vremea respectivă, înfloritor în anumite state din SUA (Ackerman, 1966). Principiul teoretic de bază al acestui curent era de a nu-i mai vedea pe cei care sufereau de tulburări psihice sau asociate doar prin prisma simptomelor lor, care conduceau la un diagnostic, la o nosografie conformă moștenirii medicale a secolului al XIX-lea, ci de a căuta, de asemenea, conexiunea dintre suferința lor și funcționarea mediului lor familial, restabilirea legăturii pacientului cu comunitatea sa (în special cu familia, dar și cu școala, biserica etc.).

În 1967 am avut ocazia de a fi invitată să observ tratamentul la domiciliu acordat cu generozitate pacienților din Arondismentul al XIII-lea din Paris. Externați din spitalele psihiatrice, acești pacienți beneficiau de tratament în comunitatea lor, cu implicarea voluntară, colaborarea și co-terapia apropiaților (familie, vecini, colegi). O tehnică de terapie multifamilială, tocmai adusă din Canada (Cook-Darzens, 2007), regrupa în fiecare săptămână mai multe familii, cu tați, mame, frați și surori. Fiecare ședință dura trei ore. Suferința familială, cauză sau consecință a tulburării copilului, se etala în mod clar. Am ascultat cu atenție aceste discuții clinice cu familiile „sănătoase“ ale bolnavilor mental recunoscuți și internați în spitale psihiatrice. Aceste ședințe m-au luminat brusc, dezvăluindu-mi o constantă esențială: mamele „sănătoase“ ale adolescenților sau tinerilor adulți bolnavi exprimau, într-un mod repetitiv și cvasi-constant, aduceri-aminte, amintiri traumatice sau nu, din preajma perioadei sarcinii, a nașterii și a primelor luni de viață a celui care, mulți ani mai târziu, devenise pacientul desemnat. Istoricul medical al acestui bolnav începea, așadar, din leagăn.

Dacă patologia mentală funcționează ca o lupă pusă pe funcționarea psihică sau ca o oglindă care amplifică și care astfel permite sesizarea mecanismelor intime, invizibile în mod obișnuit, atunci constanta maternă, reperată în mediul psihiatric, ar trebui să se manifeste astfel încă de la naștere. Prin urmare, am fost încurajată să inițiez o cercetare într-un domeniu nou pentru psihopatologie, acolo unde se descoperă proiectul de a avea un copil și unde are loc nașterea: în mediul obstetric, adică în preajma ginecologilor, obstreticienilor și echipelor acestora. Martori și persoane care se ocupă de îngrijirea somatică, disponibilitatea acestora este adesea redusă față de evenimentele psihice, care se derulează în prezența lor, dar în afara câmpului lor de competență.

Mediul obstetric îmi era complet străin, într-atât era un tărâm virgin pentru explorarea antropologică și psihologică. O colegă m-a prezentat profesorului Émile Papiernik (1988, 1998) care, spre deosebire de obstetricienii clasici, manifesta un viu interes față de manifestările psihosomatice din preajma nașterii. Am fost, astfel, primită de către acesta și echipa sa, cu o ipoteză de lucru, pentru a fi martora unei experiențe novatoare. Și anume, inconștientul viitorilor părinți acționa, într-un mod necontrolat, asupra evenimentelor din timpul nașterii și asupra dezvoltării timpurii a bebelușului însuși.

În timpul primei nașteri, orice femeie trece printr-o experiență fără precedent, inițiatică, fiindcă din fiică, ea devine mamă. Testul nașterii este adesea catalizator al unor mișcări psihice neprevăzute și durabile. Proiecții, gânduri necontrolate, rememorări dureroase se manifestă la numeroase lăuze sănătoase, dar într-un mod evident mai puțin copleșitor decât în familiile bolnavilor pe care i-am întâlnit în munca de psihiatrie.

După ce a fost adoptat, proiectul s-a desfășurat pe parcursul a treizeci de ani. Treizeci de ani de cercetări și de observații cotidiene, cu normă întreagă, în maternitatea spitalului Antoine-Béclère, și la toate nivelurile de activitate: consultații în binomul obstetrică și infertilitate, sala de nașteri, operații de cezariană și lăuzii, mereu alături de mamă. După cum a înțeles medicul-șef, și a impus acest lucru și echipei sale, pentru o muncă fecundă, niciun loc nu îmi era interzis.

Formată în metoda psihanalitică, deprinsesem deja capacitatea de a fi un observator silențios și empatic. În acest mediu al nașterii, era vorba de stabilirea unui dialog cu actorii principali: echipele de cadre medicale, pentru care întâlnirea cu un psihanalist fără divan era o surpriză (ulterior psihologii au devenit un personaj comun al maternităților) și cu viitorii tați și mame care, în acele momente-cheie din viața lor, împărtășesc atât de generos produsele psihice și reveriile lor celor care știu să-i asculte.

Încă de la început, itinerarul meu pe tărâmul spitalicesc a fost marcat de întâlnirea frapantă cu violența nașterii umane. Cea mai normală naștere umană poate fi lungă și laborioasă. Miracolul unei nașteri nu reușește să ascundă toate primejdiile care făceau pe vremuri din aceasta o încercare cu risc ridicat. Chiar și la începutul secolului al XX-lea, mortalitatea maternă și cea a nou-născuților atingea un sfert dintre subiecți. Cazurile de mortalitate sunt încă numeroase în țările slab dezvoltate. Adesea ascunse, aceste fapte există în memoria contemporanilor noștri. Și sunt povestite cu voce scăzută în mediul familial.

Recurgerea insistentă la prevenția medicală și la înalta tehnologie obstetrică intenționează în zilele noastre să anihileze această teamă ancestrală. Femeile resimt totuși prețul emoțional al acestei siguranțe, pentru că toate examinările fac să iasă la iveală ideea riscului posibil de moarte sau handicap neonatal. Medicii se concentrează pe protejarea vieții, într-atât este de puternică intuiția unui pericol de moarte. Psihiatrul curios care vine să-și ofere disponibilitatea este, de asemenea, asaltat literalmente de angoasa lor copleșitoare. În cel mai bun caz, acesta va servi drept paratrăsnet, stimulând discuțiile acolo unde domnesc o tăcere jenată, neînțelegerea, intoleranța sau, uneori, respingerea. Primele mele publicații au fost marcate de către aceste întâlniri și de către aceste colaborări pe teren cu Émile Papiernik, Madeleine Dayan-Lintzer, Claude-Henri Camus, Bernard Fonty, René Frydman și Jean-Claude Pons.