Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Coperta:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Last Flight

Autor: Julie Clark

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-978-450-1

ISBN (epub): 9786064017246

Prolog

Aeroportul John F. Kennedy, New York

Marți, 22 februarie

Ziua accidentului

Terminalul 4 colcăie de oameni, mirosul de lână udă și kerosen mă învăluie. O aștept, chiar în fața ușilor glisante din sticlă, vântul rece al iernii izbindu-mă ori de câte ori acestea se deschid și, ca să rezist, mă chinui să-mi imaginez o briză răcoroasă portoricană amestecată cu miros de hibiscus și sare de mare. Spaniola catifelată și accentuată rotindu-se în jurul meu ca o baie caldă, ascunzând persoana care eram înainte.

Aerul de afară vuiește când avioanele se înalță către cer, în timp ce înăuntru anunțuri distorsionate răsună în difuzoare. Undeva în spatele meu, o femeie mai în vârstă vorbește într-o italiană clară și sacadată. Însă eu nu-mi iau ochii de la bordură, ochii mei s-au fixat pe trotuarul aglomerat din fața terminalului, în căutarea ei, ancorându-mi convingerea — și întregul viitor — de faptul că ea va veni.

Știu doar trei lucruri despre ea: numele său, felul în care arată și faptul că zborul ei e programat în această dimineață. Avantajul meu — ea nu știe nimic despre mine. Îmi înăbuș spaima că e posibil, cumva, să o fi ratat. Că e posibil să fi plecat deja și, odată cu ea, șansa să scap din această viață și să pătrund într-alta nouă.

În fiecare zi dispar oameni. Bărbatul care stă la rând la Starbucks, cumpărându-și ultima cană de cafea înainte de a se urca în mașină și a se îndrepta spre o nouă viață, lăsând în urmă o familie care se va întreba mereu ce s-a întâmplat. Sau femeia care stă pe ultimul rând într-un autocar Greyhound, privind pe fereastră în timp ce vântul îi răsfiră șuvițele de păr peste față, ștergând o istorie prea greu de dus. E posibil să te afli umăr la umăr cu oameni care-și trăiesc ultimele clipe fiind ei înșiși și să nu știi asta.

Însă foarte puțini oameni se opresc, de fapt, să se gândească la cât de greu e să dispari cu adevărat. La nivelul de detalii necesar pentru a șterge până și cea mai neînsemnată urmă. Pentru că întotdeauna e ceva. O mică pată, o sămânță de adevăr, o greșeală. E nevoie doar de o întâmplare oricât de insignifiantă, pentru ca totul să se destrame. Un apel telefonic în momentul plecării. Un mic accident trei străzi mai încolo, înainte de intrarea pe autostradă. Un zbor anulat.

O schimbare de itinerar în ultima clipă.

Pe geamul ferestrei încețoșat de condens văd o limuzină neagră alunecând ușor pe lângă bordură și știu că este ea chiar înainte ca ușa să se deschidă și ea să coboare. Când o face, nu-și ia la revedere de la persoana care se află cu ea pe bancheta din spate. În schimb, merge grăbită pe trotuar și intră pe ușile glisante, trecând atât de aproape de mine, încât puloverul ei roz de cașmir moale și îmbietor îmi atinge brațul. Are umerii coborâți de parcă se așteaptă să mai primească o lovitură, să fie atacată din nou. E o femeie care știe cât de ușor poate un covor de 50 000 de dolari să-i julească pielea obrazului. O las să treacă și trag cu putere aer în piept, ca să alung tensiunea. Ea e aici. Pot începe.

Ridic bareta genții pe umăr și o urmez, strecurându-mă pe linia de securitate direct în fața ei, știind că fugarii se uită doar în spate, niciodată înainte. Ascult și aștept ocazia.

Ea nu știe încă, însă, curând, va deveni una dintre cei care dispar. Iar eu mă voi estompa, asemenea unui firicel de fum care se ridică spre cer și piere.

Claire

Luni, 21 februarie

Ziua dinaintea accidentului

— Danielle, zic, intrând în micul birou care se află lângă camera noastră de zi. Te rog să-l anunți pe domnul Cook că mă duc la sală.

Ridică ochii din calculator și văd cum privirea îi rămâne fixată pe vânătaia de la baza gâtului meu, ascunsă de un strat subțire de machiaj. Îmi aranjez mecanic eșarfa ca s-o acopăr, știind că ea nu va pomeni nimic de asta. Niciodată nu o face.

— Avem o întâlnire la Center Street Literacy la ora 4, zice ea. Iarăși veți întârzia.

Danielle se ocupă de agenda mea, dar și de greșelile mele, și am considerat-o drept cea mai potrivită să anunțe când nu sosesc la timp la întâlniri sau când anulez întâlnirile pe care soțul meu, Rory, le consideră importante. Dacă o să candidez la Senat, nu ne permitem luxul de a face greșeli, Claire.

— Mulțumesc, Danielle. Pot să-mi consult și eu agenda. Te rog să-mi încarci notițele de la ultima întâlnire și sunt gata de plecare. Ne vedem acolo!

În timp ce ies din birou, o aud ridicând receptorul și-mi continui drumul în vârful picioarelor, știind că e posibil să atrag atenția asupra mea într-un moment în care nu-mi permit asta.

Oamenii întreabă mereu cum e să fii căsătorită cu cineva din familia Cook, o dinastie politică, a doua după familia Kennedy. Deviez de la subiect cu informații legate de fundația noastră, sunt antrenată să rămân concentrată pe muncă, nu pe bârfe. Munca la proiectele noastre legate de alfabetizare și de inițiativele de purificare a apei în țările lumii a treia, munca la programele de mentorat din cartierele sărace, munca de cercetare în domeniul cancerului.

Ceea ce nu le pot spune este că e o bătălie constantă pentru a avea puțină intimitate. Chiar și acasă la noi sunt oameni tot timpul. Asistenți. Personal casnic care ne gătește și ne face curățenie. Trebuie să mă lupt pentru fiecare minut liber și pentru fiecare centimetru pătrat al meu. Nu există niciun colțișor ferit de ochii personalului lui Rory, toți fiind angajați devotați familiei Cook. Chiar și după 10 ani de căsnicie, încă sunt o intrusă. Intrusa care trebuie supravegheată.

Am învățat cum să fac ca să fiu sigură că nu are nimeni nimic de văzut.

Sala de sport e unul dintre puținele locuri în care Danielle nu vine să mă urmărească cu listele și programările ei. Acolo mă întâlnesc cu Petra, singura prietenă care mi-a mai rămas din viața de dinainte de Rory și singura la care Rory nu m-a obligat să renunț.

Pentru că, din câte știe Rory, Petra nu există.

Când sosesc la sală, Petra e deja acolo. Mă schimb la vestiar și, când urc scara către șirurile de benzi de alergare, ea e pe palier luându-și un prosop curat din teanc. Pentru o clipă, ochii ni se întâlnesc, apoi ea se uită în altă parte, în timp ce-mi iau și eu un prosop.

— Ești stresată? șoptește ea.

— Îngrozită, zic, întorcându-mă și îndepărtându-mă.

Alerg timp de o oră, cu ochii pe ceas, și când intru în saună la fix 2:30 cu un prosop înfășurat în jurul trupului, mușchii mă dor de extenuare. Aerul e dens din cauza aburilor și îi zâmbesc Petrei, care stă singură pe rândul de sus, cu chipul înroșit de căldură.

— Îți amintești de doamna Morris? mă întreabă când mă așez lângă ea.

Zâmbesc, recunoscătoare să mă gândesc la ceva din vremurile mai simple. Doamna Morris era profesoara noastră de politologie din clasa a douăsprezecea și Petra era să rămână repetentă din cauza ei.

— Ai învățat cu mine o lună, în fiecare după-amiază, continuă ea. Când niciun coleg nu voia să se apropie de mine sau de Nico din cauză că tatăl nostru era cine era, tu ai luat atitudine și te-ai asigurat că termin școala.

Pe banca de lemn, mă întorc spre ea ca s-o privesc.

— Faci să pară ca și cum tu și Nico erați niște paria. Aveați prieteni.

Petra scutură din cap.

— Oamenii care sunt drăguți cu tine pentru că tatăl tău e versiunea rusească a lui Al Capone nu-ți sunt neapărat prieteni.

Urmaserăm cursurile unei școli de elită din Pennsylvania, unde copiii și nepoții celor bogați de când e lumea îi priveau pe Petra și pe fratele ei, Nico, ca pe o noutate, apropiindu-se de ei de parcă ar fi fost o provocare să vadă cât de mult o pot face, dar fără să se implice nelimitat vreunul dintre ei.

Și astfel, formaserăm un trio de excluși. Petra și Nico se asigurau că nimeni nu făcea mișto de uniforma mea la mâna a doua sau de Honda rablagită cu care obișnuia să mă ia maică-mea, huruind în timp ce parca lângă trotuar, lăsând în urma ei o lungă dâră de fum. Se asigurau că nu mâncam singură și mă târau după ei la evenimente școlare pe care, altfel, le-aș fi ratat. Se băgau să mă apere când copiii făceau remarci răutăcioase, usturătoare despre faptul că eram doar o elevă cu bursă, prea săracă, prea comună pentru a fi cu adevărat una dintre ei. Petra și Nico mi-au fost prieteni într-o vreme în care nu aveam pe nimeni.

Soarta a vrut ca, în ziua în care am intrat în sala de sport cu doi ani în urmă, să dau de Petra, o persoană care făcea parte din trecutul meu. Însă eu nu mai eram ca în liceu, cum își amintea Petra de mine. Se schimbaseră prea multe. Trebuia să explic prea multe lucruri din viața mea și ce pierdusem pe parcurs. Așa că i-am evitat privirea, în timp ce ochii Petrei mă sfredeleau, îndemnându-mă să mă uit la ea. S-o recunosc.

După ce mi-am terminat antrenamentul, m-am îndreptat spre vestiar, sperând să mă ascund în saună până la plecarea Petrei. Însă când am intrat, ea era deja acolo. Ca și cum așa plănuiserăm dintotdeauna.

— Claire Taylor! a exclamat ea.

Auzind-o spunându-mi pe numele de fată, am râs fără să vreau. Amintirile au revenit odată cu tonul și ritmul în care vorbea Petra, vocea ei păstrând încă accentul limbii ruse pe care o vorbea acasă. Într-o clipă, m-am simțit ca odinioară, nu persoana în care mă străduisem să mă transform de-a lungul anilor ca soție a lui Rory, strălucitoare și inaccesibilă, îngropându-și secretele dincolo de o aparență de nepătruns.

Am început să discutăm generalități, trecând apoi la subiecte personale, pe măsură ce recuperam anii de când nu ne mai văzuserăm. Petra nu se căsătorise.