FEBRUARIE

Tuva bate stresată cu degetele în tejgheaua cafenelei. Deși nu ar trebui, e în continuare la muncă, la cafeneaua de lângă gura de metrou Hornstull. Un client care tocmai s-a așezat în colț o privește enervat, iar ea îi răspunde cu o uitătură ucigătoare. Îi memorează înfățișarea și se gândește că acel client nu va primi nicio inimioară în cappuccino data viitoare. Posibil un deget mijlociu foarte bine conturat.

O indispune să nu ajungă la timp. Și acum chiar a întârziat. Își dă, din reflex, părul blond după ureche. Trebuia să-l ia pe Linus de la grădiniță acum o jumătate de oră. E imună la fețele acre ale personalului de la grădiniță, le-a văzut de prea multe ori ca s-o mai afecteze. Dar fiul ei de doi ani o să fie supărat. Iar Tuva nu e o persoană care să supere copiii. Mai ales pe Linus. Nici nu mai știe de câte ori a zis că ar fi în stare să moară pentru el. Dar în realitate nu e mereu așa ușor. Chiar dacă Cel de sus știe că ea încearcă. Atât de al naibii de tare. Își dă jos șorțul, deschide ușa dulapului cu ustensile de curățenie și îl aruncă în maldărul uriaș de rufe. Nu poate să plece până nu vine cealaltă tură. Unde dracu’ e?

Martin, tatăl lui Linus, era plecat în ziua în care trebuia să i se nască fiul. Tuva nu i-a reproșat, chiar dacă a ajuns de urgență la maternitate, direct pe masa de nașteri, cu două săptămâni înainte de termen. În schimb, i s-a părut ciudat că Martin nu a venit s-o vadă la spital în zilele cât a rămas internată acolo. Nașterea nu a fost fără complicații. Fusese prea groggy ca să rețină totul, avea doar amintiri vagi cu medici care iar și iar îi controlau și pe ea, și pe bebeluș și confirmau că totul e bine. Exact cum făcea Martin în sms-urile scurte pe care i le trimitea. O să vină, așa scria, trebuia doar să rezolve niște chestii mai întâi. Dar dacă zilele de la maternitate sunt în ceață, își amintește cu acuratețe apartamentul gol care i-a așteptat pe ea și pe Linus când au ajuns acasă. Cât ea născuse și se luptase pentru fiul lor, Martin își luase lucrurile și dispăruse. Se pare că asta avusese „de rezolvat“. De atunci, rahatul laș nici nu se mai arătase și nici nu mai dăduse vreun semn. Foarte bine într-un fel, probabil că l-ar fi ucis dacă ar fi reapărut.

În loc de asta, rămăsese cu Linus, ei doi împotriva lumii. Numai că lumea cel mai adesea intervenea între ei. Ca acum. Daniel, cel care trebuia să intre în tura de după-amiază, trebuia să ajungă de o jumătate de oră. Dar nu venise nici acum. Se văzuse nevoită să-l sune și să-l trezească. La ora unu și jumătate după-amiaza. Oare ea fusese vreodată atât de iresponsabilă la douăzeci și unu de ani? Probabil. Nu-i de mirare că n-a funcționat între ei. Se uită la ceasul de la mână.

La.Dra.Cu.

Își pune geaca de fâș și căciula, după care face două espresso duble. Unul într-o ceașcă de porțelan, celălalt într-un pahar de carton.

Probabil că Matti, pentru a câta oară, a trebuit să rămână la grădiniță ca s-o aștepte pe ea. Matti, pedagogul pe care fiul ei începuse să-l strige tată. De câte ori se întâmplă, Matti se uită la ea cu privirea aceea. Privirea care înseamnă că ea ar trebui să-și petreacă mai mult timp cu fiul ei, în loc să muncească atât. Mulțumesc pentru mustrările de conștiință. De parcă n-ar fi suficient că trebuie să văd lacrimile lui Linus, fiindcă nu știe nici de data asta când vine mama.

Cele două espresso sunt gata exact când Daniel intră agale pe ușă, cu părul zburlit. Frigul aprig de februarie se îngrămădește în local odată cu el și câțiva clienți se zgribulesc ostentativ, însă Daniel nu pare să observe. Sau nu-i pasă. Cum a putut să i se pară odată măcar o fărâmă atrăgător!

— Aici, spune ea cu toată răceala care poate fi înghesuită în două silabe, și împinge ceașca de porțelan spre el. Se pare că ai nevoie. Eu mă car.

Tuva nu așteaptă răspuns, ia paharul de carton și iese în grabă afară, în zăpada care încă nu a făcut nicio încercare de a se topi. Nu e suficient de atentă și intră direct într-un cuplu de bătrânei plăpânzi.

— Scuze, am întârziat, trebuie să-mi iau copilul de la grădiniță, mormăie în grabă fără să se uite la ei.

— Aha, da, copiii ne pot surprinde. Pot fi neobișnuit de întreprinzători pe cont propriu.

Vocea sunase amabil, fără reproș.

Tuva nu răspunde, dar e ușurată că stângăcia ei nu provocă o ceartă. Incredibil cât de înțepați pot fi unii. De mai multe ori când vărsase fără să vrea cafea pe clienți, se întâmplase ca ei să solicite nu numai curățătorie chimică, ci și o compensație materială substanțială. Aruncă un zâmbet de scuze către cei doi. Cafeaua din mâna Tuvei s-a vărsat puțin și-i amintește că realmente nu are timp pentru așa ceva. Scoate încă un „Scuze“ și începe să alerge ușor în direcția metroului, timp în care acoperă paharul. Cafeaua caldă arde, mai întâi pe limbă și apoi în stomac. Are gust de chimicale. Aproape ca medicamentele. Trebuie să curețe espressorul. Contrastul cu frigul de afară face cafeaua să pară și mai caldă.

După ce-o să-l ia pe Linus, se vor întoarce la cafenea. Daniel îi poate oferi toate chiflele și prăjiturile cu cremă pe care le vrea. E mai mult decât corect. Astăzi, pastele și chifteluțele se pot duce naibii. Mâine, ea pleacă în călătorie. Dar în seara asta sunt doar ea și Linus.

Când să coboare la metrou, picioarele o lasă baltă fără avertisment. Scoate un strigăt și apucă balustrada în ultima clipă, ca să nu cadă. Trebuie că s-a împiedicat. Chiar așa de tare nu se grăbește, nu trebuie să ajungă la grădiniță plină de vânătăi.

Încearcă să se ridice, dar parcă nu mai are oase. Picioarele se îndoaie sub ea. Se simte amețită. Rău. Aproape de leșin. Același sentiment ca atunci când a primit medicamentul acela la spital. Când a născut.

Linus.

Vin.

Încearcă să se ridice cu ajutorul balustradei, dar brațele sunt parcă lungi de câțiva kilometri. Balustrada plutește sus, deasupra capului ei, și ea nu mai știe deloc cum funcționează o balustradă. Pete negre dansează în colțul ochilor. Brusc, lumea se învârte de câteva ori și o voce mică dinăuntrul ei spune că tocmai cade pe scară. Nu simte absolut nimic.

Primul lucru pe care Tuva îl observă când se trezește e că o dor încheieturile. E întinsă pe jos, dar nu comod. Plescăie din buze și își drege glasul. Gura e uscată. Urme de un gust fad pe care nu-l recunoaște. Durează câteva secunde până își recapătă cunoștința complet, pe urmă realizează că nici măcar nu e întinsă pe jos. Stă în genunchi, ușor aplecată în față. E presată de pereți din toate părțile. Chiar și de sus, îi apasă ceafa.

Ca și cum s-ar afla într-o cutie strâmtă.

Doare prea tare ca să fie un vis. Dar nici nu poate fi real. Nu poate. Și totuși. Mirosul de lemn e prea real. Lumina se infiltrează prin spărturi mici și înguste și creează dreptunghiuri pe brațele și picioarele ei goale. Goale… Unde sunt hainele? Nu i-a dispărut numai geaca, ci și hanoracul. Și jeanșii. Cineva a dezbrăcat-o. E în maiou și chiloți și nu poate fi real.

Plescăie din nou din buze. Gustul acela de chimicale a rămas. Probabil că a fost ceva în cafea. Cineva a pus ceva în cafea fără ca ea să observe. Iar ea a fost prea stresată ca să-și dea seama. A băut tot.

O înțeapă pielea când adrenalina se pune în mișcare în corp. Trebuie să iasă de aici. Țipă și împinge pereții cutiei cât poate de tare. Lemnul cedează, dar nu suficient cât să crape sau cât să se deschidă cutia. Nu poate să dea cu piciorul, fiindcă stă în genunchi, așa că trebuie să se mulțumească să bată cu podul palmei în pereții care sunt mult prea aproape ca să-i poată lovi cu putere. Lumina dintr-o parte e obturată brusc. Cineva e dincolo de cutie.

 — Dă-mi drumul! țipă ea. Ce faci?

Nimeni nu răspunde. Dar ea îi simte prezența. Aude respirație. Țipă din nou, dar tăcerea e în continuare la fel de compactă, la fel de amenințătoare. Senzația că mii de ace îi înțeapă pielea. Bate în pereții de lemn cu forțe noi, dar spațiul strâmt refuză să-i dea puterea de care are nevoie.

— Ce vrei? țipă ea, dând repede din gene ca să-și oprească lacrimile. Dă-mi drumul, te rog, putem vorbi. Trebuie să-l iau pe Linus de la grădiniță!

Trage cu coada ochiului în jos spre braț. Sticla ceasului e spartă și arătătoarele au rămas la exact ora trei. Matti trebuie că a sunat și a încercat deja să dea de ea. Poate a început să se întrebe unde e, poate a început să caute și o s-o găsească în orice moment în cutie, poate… poate că ea obișnuiește des să întârzie la grădiniță și mai mult decât acum.

Nimeni nu o caută.

Fiindcă nimeni nu-i duce lipsa încă.

Nimeni nu știe că a fost răpită.

Răpită. Sensul cuvântului o copleșește și îi e greu să respire. Un sunet metalic din apropierea cutiei o face să tresară.

— Alo? strigă ea.

Printr-una dintre crăpăturile de jos din partea stângă intră ceva argintiu și ascuțit. Seamănă cu vârful unei săbii. Lama de metal pătrunde încet în cutie. Ea încearcă să-și mute coapsa din calea sabiei, dar e prea strâmt. Nu are unde să fugă. Vârful sabiei ajunge la coapsă și împinge pielea, tare. Doare, chiar dacă nu e așa de ascuțită cum pare.

— Au, ce faci? țipă ea. Termină!

Lama sabiei continuă să apese coapsa până îi străpunge pielea și iese o picătură de sânge. Mișcarea e de tatonare. De parcă cel de afară testează. Tuva țipă din nou, dar abia își aude cuvintele. Apoi împunsătura se relaxează fără avertisment, iar lama este retrasă cam un centimetru.

Sunetul unui motor care pornește. Lama sabiei începe să vibreze și înaintează din nou. De data asta nu se oprește nci când îi ajunge la os. Tuva urlă când îi taie mușchiul. Sabia continuă spre interior în țesuturi, în timp ce țipetele femeii acoperă sunetul motorului. Durerea e de nedescris.