1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Rodica Crețu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © 2020 by Guillermo del Toro and Chuck Hogan

This edition published by arrangement with Grand Central Publishing, an imprint of Perseus Books, LLC, a subsidiary of Hachette Book Group, Inc., New York, New York, USA. All rights reserved.

Titlul original: The Hollow Ones

Autori: Guillermo del Toro și Chuck Hogan

Copyright © Editura Trei, 2021 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0992-0

ISBN (epub): 9786064017222

CH:

Pentru Richard Abate

GDT:

Pentru Algernon Blackwood, Lord Dunsany și Arthur Machen

Cititorii avizați vor recunoaște probabil în numele personajului nostru principal un omagiu adus unuia dintre cei mai admirați autori, părintele genului „detectivistic ocult“, Algernon Blackwood. Deși unele ritualuri religioase descrise aici au fost înfrumusețate pentru sporirea efectului dramatic, inadvertențele sunt neintenționate. Am dori însă să atragem atenția asupra faptului că în New Jersey jefuirea mormintelor în scopuri oculte nu este deloc o ficțiune sau ceva ce ține de domeniul trecutului. Se întâmplă. Chiar acum.

Suflete goale

PROLOG: Cutia

Înghesuită între două clădiri din Districtul Financiar al Manhattanului — mai precis între numerele 13 și 15 de pe Stone Street — se găsește o mică proprietate, a cărei adresă oficială este Stone Street nr. 13½.

Cu o lățime de circa 1,2 metri și fiind de fapt un zid din piatră în stil colonial, care umple spațiul dintre cele două clădiri, având o înălțime de aproximativ nouă metri, proprietatea nu pare să aibă niciun scop în afara aceluia de a găzdui o cutie poștală edwardiană, banală, din fontă.

Cutia nu are nici un ornament, nici o particularitate în afara fantei mari pentru plicuri. Nu există nicio ușiță sau gaură de cheie care să arate că, odată ce e depusă acolo, corespondența poate fi extrasă.

În spatele Cutiei, un zid compact din piatră și mortar.

Titlul de proprietate asupra acestui minuscul mister urban datează de pe vremea coloniștilor olandezi, iar taxele aferente au fost plătite cu punctualitate de firma Lusk and Jarndyce, din 1822. Înainte de anul respectiv, aceste acte de proprietate sunt doar menționate, fiind însă legale din punct de vedere juridic. Cea mai veche referință la Cutie se găsește într-un pamflet publicat în orașul care pe vremea aceea se numea New Amsterdam. Cea mai completă descripțiune a suferințelor lui Jan Katadreuffe și Cea de pe Urmă, Virtuoasa sa Înălțare la Regatul Domnului Nostru.

În pamfletul respectiv — publicat de Long and Blackwood în 1763, in-folio —, un înstărit neguțător de mirodenii face un pact cu un demon pentru a se asigura că vapoarele lui cu marfă vor ajunge cu bine.

Ceea ce se și întâmplă, însă, de atunci încolo, un spirit rău o ia razna și începe să-l tortureze pe neguțător în fiecare seară, mușcându-l cu sălbăticie, zgâriindu-i spinarea și călărindu-l ca un jocheu, în vreme ce bietul om nu poate face altceva decât să urle disperat și să comită fapte josnice, de o violență nemaiîntâlnită.

În aceste împrejurări, un om de rând, încercând să-l ajute, îi spune unui preot învățat care ar putea fi soluția:

Cutia din fier de pe Strada Mare necazurilor tale îi stă în întâmpinare. Un răvaș cu pecete, pe care numele de Blackwood stă scris. Și în patrusprezece zile te vei fi…

Preotul spune că Dumnezeu și Sfânta Împărtășanie sunt singura cale de urmat. Katadreuffe plătește acatiste și este izbăvit de chinuri cu numai câteva ore înainte de a muri, purificat.

O mică și discretă piatră de mormânt amintește de trecerea prin această lume a lui Katadreuffe. Aflată pe latura de pe Rector Street a Bisericii Trinității, piatra are dăltuite cuvintele:

Aici zace trupul lui Jan Katadreuffe, răposatul neguțător de mirodenii și de cherestea care s-a sfârșit din această viață în cea de-a 16-a zi a lui octombrie 1709, la 42 de ani. Privește și ia aminte, trecătorule. Și eu am fost ca tine, și tu vei fi ca mine. Pregătește-te de moarte și urmează-mă…

De-a lungul secolelor, proprietatea de pe Stone Street nr. 13½ a rezistat mai multor litigii: zonare urbanistică, drept comercial și altele. Toate aceste bătălii juridice au fost câștigate cu mari cheltuieli. Și, astfel, Cutia a rămas un mister la vedere. Cei mai mulți oameni trec pe lângă ea fără să-i arunce o privire.

Cu zece ani în urmă, o mare companie de asigurări de peste drum a instalat trei camere de supraveghere. Un observator atent ar putea confirma că, deși în Cutie sunt introduse puține scrisori — cam una la trei săptămâni —, nimeni nu vine să le ridice și nici cutia poștală nu dă pe dinafară.

În legătură cu acest mic mister, un singur lucru s-a adeverit iar și iar de-a lungul deceniilor: fiecare scrisoare care ajunge în Cutie este urgentă — un strigăt disperat de ajutor — și pe fiecare plic stă scris același destinatar:

Hugo Blackwood, Esq.

2019. Newark, statul New Jersey

Odessa lăsă meniul pe masă și începu să caute cu privirea lista specialităților prin Soup Spoon Café. O găsi în cele din urmă: un panou alb lângă pupitrul recepționerei, pe care cineva scrisese cu majuscule, cu marker roșu. Scrisul acela îi trezi o amintire de mult uitată, de când era la Academia FBI din Quantico, statul Virginia.

Cu un scârțâit, lectorul de Științe Comportamentale scrisese definițiile omuciderii cu un marker roșu pe tabla mare din fața auditoriului.

Ceea ce le diferențiază, explicase el, nu are de-a face cu omuciderile — gravitate, metodă sau manieră —, ci mai degrabă cu perioadele de repaus dintre acestea.

Marca Ucigașului în Serie este ciclicitatea. Între două crime pot trece săptămâni, luni sau chiar ani.

Ucigașul în Masă ucide deodată, într-un anumit moment, cel puțin patru oameni unul după altul, cu mici pauze sau chiar fără pauze între crime.

Ucigașul Impulsiv ucide în mai multe reprize, de obicei de-a lungul unui interval care poate fi între o oră și câteva zile sau săptămâni. Înrudit cu acesta: Ucigașul Dezlănțuit, care omoară mai mulți oameni într-un singur puseu criminal.

Ultimele două categorii se puteau suprapune. Unul dintre cazurile greu de clasificat corect — și care era considerat a fi prima crimă de impuls din Statele Unite — se petrecuse la numai 120 de kilometri sud de locul în care se afla Odessa acum.

Pe 6 septembrie 1949, Howard Unruh, de 28 de ani, veteran din al Doilea Război Mondial, a plecat din casa mamei sale din Camden, statul New Jersey, purtând costumul de duminică și un papion cu dungi. La micul dejun se certase cu mama lui, făcând-o să se refugieze la niște vecini, cărora le spusese, agitată, că se temea că va urma ceva cumplit.

Unruh a început să se plimbe prin oraș înarmat cu un pistol german Luger având în încărcător treizeci de cartușe de 9 mm. În numai douăsprezece minute, a împușcat mortal treisprezece oameni, rănind încă trei. Printre locurile în care avuseseră loc crimele erau o farmacie, o frizerie și o croitorie. Deși s-a dovedit că premeditase — s-a descoperit mai târziu în jurnalul său o listă de dușmani —, victimele au fost o combinație de ținte preferate și oameni suficient de ghinioniști încât să-i iasă în cale în acea dimineață senină de marți. Atât victimele, cât și martorii au descris privirea lui Howard ca fiind tulbure, ca în transă.

Clasificarea crimelor nu înseamnă mare lucru pentru cineva care nu se ocupă cu aplicarea legii. Singurul lucru important legat de evenimentul acela a fost că, mai bine de șaizeci de ani, a reprezentat cel mai sângeros măcel din statul New Jersey.

Asta până în seara în care Walt Leppo a comandat ruladă cu carne.

* * *

— E proaspătă? o întrebă Walt pe tânăra chelneriță.

— A, desigur, răspunse ea.

— Atunci mi-ai putea face un hatâr? continuă el. Ai putea să vezi dacă a rămas vreo felie sau două de la prânz? De preferință unele care să fi stat la încălzit de câteva ore? Uscate și cu marginile arse?

Chelnerița îl privi câteva clipe, nesigură dacă făcea mișto sau nu. Probabil era studentă la una dintre facultățile de Drept din zonă. Odessa reușise să termine cel de-al treilea an al facultății de Drept la Boston lucrând prin restaurante, așa că își amintea cu claritate sentimentul acela neplăcut când anumiți clienți comandau feluri de mâncare vag ciudate, aproape fetișiste — de obicei erau indivizi singuratici, bărbați care ar fi comandat din meniu și femei, nu doar mâncare.

Chelnerița îi aruncă o privire Odessei, care stătea vizavi de Leppo. Odessa îi zâmbi încurajator, sperând să o liniștească.

— Lăsați-mă să verific, spuse ea.

— Mulțumesc, răspunse Leppo închizând meniul și întinzându-i-l. Apropo, prefer capetele ruladei.

Chelnerița plecă, iar Walt adăugă, pentru Odessa:

— Noi le ziceam colțuri la capetele acelea.

Odessa aprobă, de parcă ar fi fost fascinată, apoi, pe un ton îngăduitor, spuse:

— Criminal în serie.

Walt ridică din umeri.

— Pentru că îmi place rulada cu carne ca la mama acasă?

— Of, Doamne. Adăugăm și o fixație orală.

— Știi ceva, Dessa? Totul poate fi sexualizat. Totul. Chiar și o ruladă cu carne, se pare.

— Pun pariu că-ți place și pâinea prăjită arsă.

— Până devine o felie de cărbune. N-ai primit directiva internă că bobocii n-au voie să facă profilul psihologic al agenților veterani?

Amândoi își întoarseră capetele când primii stropi de ploaie începură să răpăie dincolo de geamul Soup Spoon Café.

— Grozav, spuse Leppo.

Odessa își verifică telefonul. Aplicația meteo arăta cum precipitațiile în nuanțe de verde-jad și verde-mentă se apropiau de Newark asemenea unui nor de gaz toxic. Întoarse ecranul ca să poată vedea și Leppo. Umbrela ei era lângă arma automată Remington 870, calibru 12 mm, în portbagajul mașinii lor parcate în capătul străzii.

— Ploaie de Jersey, spuse Leppo despăturindu-și șervetul. Ca și cum ai uda un câine cu furtunul. Totul se udă, nimic nu se spală.