Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Cătălina Chiricheș

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Irina Botezatu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: THE GILDED ONES

Autor: Namina Forna

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1109-1

ISBN (epub): 9786064017192

Astăzi este Ritualul Purității.

Gândul neliniștit îmi dă târcoale în timp ce mă grăbesc spre șură, strângându-mi pelerina în jurul corpului pentru a mă feri de frig. Sunt zorii zilei, iar soarele încă nu și-a început urcarea peste copacii pudrați cu zăpadă ce ne înconjoară mica gospodărie. În întuneric se adună umbrele, micșorând balta de lumină aruncată de felinarul meu. Sub piele simt furnicături de rău augur. Aproape că aș zice că acolo e ceva, ce pot vedea numai cu coada ochiului…

Sunt doar emoții, îmi spun. Am simțit de multe ori aceleași furnicături și n-am văzut nici măcar o dată ceva neobișnuit.

Ușa de la șură e deschisă când sosesc, iar de stâlp e atârnat un felinar. Tata e deja înăuntru și împrăștie fânul. E o siluetă plăpândă în întuneric, de parcă trupul lui înalt s-a scufundat în sine. Cu numai trei luni în urmă, era viguros și robust, iar părul blond îi era neatins de firele cărunte. Apoi a apărut vărsatul roșu, care i-a îmbolnăvit pe el și pe mama. Acum el e cocârjat și veștejit, cu ochii umezi și roșii și părul subțire, ca un om cu câteva decenii mai în vârstă.

— Te-ai trezit deja, spune el cu blândețe, aruncându-mi iute o privire cu ochii săi cenușii.

— Nu mai puteam să dorm, răspund, apucând o găleată de lapte și pornind spre Norla, cea mai mare dintre vacile noastre.

Ar trebui să mă odihnesc în izolare, ca toate celelalte fete care se pregătesc de Ritual, însă e prea multă treabă de făcut la fermă și nu-s destule ajutoare. Așa e de când a murit mama, în urmă cu trei luni. Gândul acesta îmi aduce lacrimi în ochi și clipesc ca să le alung.

Tata mai îndeasă niște fân în boxe.

— „Binecuvântat fie cel ce se trezește și cuprinde gloria Tatălui Veșnic“, mormăie el, citând din Înțelepciunile Veșnice. Și… ești pregătită pentru ziua de azi?

— Da, sunt, încuviințez eu.

Mai târziu în după-amiaza aceasta, seniorul Durkas mă va testa pe mine și pe toate celelalte fete de șaisprezece ani în timpul Ritualului Purității. Odată ce ne vom fi confirmat puritatea, locul nostru va fi oficial aici, în sat. În sfârșit, voi fi femeie — bună de măritiș, bună să am o familie numai a mea.

La gândul acesta, mă cuprinde iarăși neliniștea.

Mă uit spre tata cu coada ochiului. Are trupul încordat, mișcările chinuite. Și el e îngrijorat.

— Mi-a venit un gând, tată, încep eu. Dacă… dacă…

Mă opresc aici, iar întrebarea rămâne suspendată în aer. O groază de nerostit, risipită în întunecimea șurii.

Tata îmi oferă un zâmbet pe care-l crede liniștitor, însă colțurile gurii îi sunt încordate.

— Dacă ce? întreabă el. Poți să-mi spui, Deka.

— Dacă sângele meu nu e pur? șoptesc eu, iar cuvintele acelea îngrozitoare țâșnesc afară din mine. Dacă o să fiu luată de preoți — alungată?

Am coșmaruri în care se întâmplă asta, spaime care se amestecă în celelalte vise ale mele; cele în care mă aflu într-un ocean întunecat, iar vocea mamei mă cheamă de undeva.

— De asta îți faci tu griji?

Dau din cap că da.

Cu toate că e ceva rar, toată lumea știe de sora sau ruda cuiva despre care s-a descoperit că era impură. Ultima dată când s-a petrecut așa ceva în Irfut a fost acum câteva decenii; i s-a întâmplat uneia dintre verișoarele tatei. Sătenii încă mai șușotesc despre ziua în care a fost luată târâș de preoți și nimeni n-a mai văzut-o vreodată. Familia tatei a fost urmărită de atunci de această întâmplare.

Din cauza asta cei din familia tatei se poartă întotdeauna cu atâta sfințenie: mereu sunt primii la templu, iar mătușile mele sunt mascate în totalitate; până și gurile le sunt ascunse vederii. Înțelepciunile Veșnice ne avertizează: „Numai femeia impură, blasfematoare și necurată rămâne dezvelită sub ochii lui Oyomo“, dar acest avertisment se referă la jumătatea superioară a feței: de la frunte până la vârful nasului. Mătușile mele însă au chiar și niște pătrățele de pânză transparentă care le acoperă ochii.

Când tata s-a întors din cazarmă cu mama la braț, întreaga familie l-a dezmoștenit imediat. Era prea riscant să accepte în familie o femeie de puritate necunoscută — și o străină pe deasupra.

Apoi am apărut eu: un copil îndeajuns de negricios cât să fiu considerată ca fiind dintre cei de la miazăzi, dar ochii cenușii ca ai tatei, gropița lui în bărbie și părul lui cu bucle moi spuneau altceva.

Am stat în Irfut toată viața mea, aici m-am născut și am crescut și încă sunt tratată ca o străină; lumea încă se uită lung la mine și mă arată cu degetul, încă mă exclude. Nici măcar nu aș avea voie să intru în templu dacă ar fi după unele dintre rudele tatei. Poate că am un chip bucățică ruptă din al lui, dar asta nu e de ajuns. Trebuie să fiu confirmată ca să mă accepte satul, ca familia tatei să ne accepte. Odată ce sângele îmi va curge pur, locul meu va fi în sfârșit aici.

Tata vine spre mine și îmi zâmbește liniștitor.

— Știi ce înseamnă să fii pură, Deka? mă întreabă.

Răspund cu un pasaj din Înțelepciunile Veșnice.

— „Binecuvântate sunt cele sfioase și ascultătoare, fiicele umile și adevărate ale omului, fiindcă ele sunt nepătate în fața Tatălui Veșnic.“

Fiecare fată știe acest pasaj pe de rost. Îl recităm ori de câte ori intrăm într-un templu, ca să ne amintească mereu că femeile au fost create pentru a le fi ajutoare bărbaților, supuse dorințelor și ordinelor acestora.

— Ești umilă și toate cele, Deka? întreabă tata.

— Așa cred, zic eu și dau din cap că da.

În ochi îi pâlpâie o clipă nesiguranța, dar zâmbește și mă sărută pe frunte.

— Atunci totul va fi bine.

Se întoarce la fânul lui. Eu mă așez lângă Norla, încă frământată de griji. La urma urmei, sunt alte privințe în care semăn cu mama, despre care tata nu știe nimic, privințe ce i-ar face pe săteni să mă disprețuiască și mai mult dacă ar afla vreodată.

Trebuie să am grijă să le țin secrete. Sătenii nu trebuie să afle niciodată.

Niciodată.

Încă este dimineață devreme când ajung în piața satului. În aer se simte o răcoare ușoară, iar de pe acoperișurile caselor din apropiere se scurg țurțuri. Chiar și așa, soarele este neobișnuit de puternic, iar razele sale se reflectă de pe coloanele înalte și arcuite ale Templului lui Oyomo. Coloanele acelea sunt menite să fie o rugăciune, o meditație asupra înaintării soarelui lui Oyomo pe cer în fiecare zi. Marii preoți le folosesc pentru a alege două zile din an în care să aibă loc Ritualurile de primăvară și de iarnă. Simpla lor vedere îmi trimite un alt fior de neliniște prin corp.

— Deka! Deka!

O siluetă deșirată cunoscută îmi face entuziasmată cu mâna de pe partea cealaltă a drumului.

Elfriede vine în grabă spre mine, cu pelerina strânsă atât de tare în jurul ei, încât nu-i văd decât ochii verzi luminoși. Amândouă încercăm mereu să ne ascundem fețele când venim în piața satului; eu, din pricina culorii pielii, iar Elfriede, din cauza semnului din naștere de un roșu spălăcit care îi acoperă partea stângă a feței. Fetele au voie să rămână descoperite până când trec prin Ritual, însă nu are sens să atragem atenția, mai ales într-o zi ca aceasta.

În dimineața asta, micuța piață pavată cu piatră cubică din Irfut este plină cu sute de vizitatori, iar în fiecare minut sosesc căruțe cu tot mai mulți oameni.

Vin de pe tot cuprinsul Oterei: oameni cu nasul pe sus de la miazăzi, cu pielea de culoare brun-închis și părul cu cârlionți mici, apuseni relaxați, cu părul negru și lung, prins în cocuri mici în vârful capului, cu pielea aurie acoperită cu tatuaje, oameni grosolani de la miazănoapte, cu pielea rozalie și părul blond strălucind în aerul rece, și răsăriteni tăcuți cu pielea de toate nuanțele, de la maroniu-intens la culoarea cojilor de ouă, cu părul negru, drept și mătăsos curgându-le în valuri lucioase pe spinare.

Cu toate că Irfut este un loc îndepărtat, e cunoscut pentru fetele sale drăguțe, iar bărbații vin de departe pentru a le privi pe cele bune de măritiș înainte să înceapă să-și poarte măștile. O mulțime de fete își vor găsi astăzi soții, asta dacă nu i-au găsit deja.

— Nu-i așa că-i palpitant, Deka? chicotește Elfriede.

Arată spre piață, care este acum decorată festiv cu ocazia Ritualului. Ușile tuturor locuințelor cu fete bune de măritiș au fost vopsite într-un roșu-strălucitor, steaguri mari și mici flutură vesel la ferestre, iar lampioane viu colorate împodobesc fiecare intrare. Sunt până și dansatori mascați pe picioroange și magicieni care suflă foc, iar aceștia se strecoară prin mulțime, concurând cu negustorii care vând pungi cu nuci prăjite, copane de pui afumate și mere glasate.

Mă cuprinde entuziasmul la vederea acestor lucruri.

— Este, răspund eu cu gura până la urechi, dar Elfriede mă trage deja după ea.

— Grăbește-te, grăbește-te! mă îndeamnă ea, trecând în goană pe lângă grupurile de vizitatori, și mulți dintre aceștia se opresc să se încrunte dezaprobator la noi, văzând că nu ne însoțește niciun bărbat.

În cele mai multe sate, femeile nu au voie să plece de acasă fără un bărbat care să le însoțească. Irfut însă este mic și bărbații sunt o resursă limitată. Cei mai mulți dintre aceia buni de însurătoare au intrat în armată, cum a făcut și tata când era mai tânăr. Câțiva chiar au supraviețuit antrenamentelor și au devenit soldați jatu, gărzile de elită ale împăratului. Zăresc un contingent zăbovind la marginile pieței, vigilenți în armura lor roșie sclipitoare.