Dedic această carte surorii mele de suflet, Rose-Marie Neuenschwander (1971–2017), adică lui „Ni“, cum îi spuneau persoanele apropiate. Ea și-a dorit foarte mult să scriu această carte pentru a încuraja sufletele tuturor copiilor și ale copiilor interiori, cum obișnuia să afirme.

Ni, am încercat prin această carte să aduc un omagiu sensibilității tale, bucuriei tale de a trăi, inocenței tale copilărești și sufletului tău de aur.

Te port în sufletul meu zi de zi, iar exemplul tău îmi călăuzește pașii.

Besitos y abrazos, cuchita hermanita.1

Prefață

Sunt onorată să prefațez această primă carte despre parenting a lui Mitsiko Miller. Sunt convinsă că va scrie numeroase altele, căci are multe de spus și de împărtășit. Am cunoscut-o în 2015, când am venit la Montreal cu ocazia unui târg de carte. De cum am întâlnit-o, am avut impresia că o cunosc dintotdeauna. Când am auzit că i se spune Filliozat din Quebec, am fost foarte interesată să stau de vorbă cu ea. Am luat masa amândouă, ne-am plimbat într-un parc și nu ne mai venea să ne despărțim, atât de puternică a fost comuniunea noastră de gânduri și de sentimente. În modul cel mai firesc, am început să lucrăm împreună.

Anul următor, Mitsiko a coordonat organizarea atelierelor mele în Quebec. Datorită strădaniilor și talentului ei a fost posibilă punerea în practică a e-learning-ului, a educației online. Am deplină încredere în ea. Credem în aceleași valori, avem o pregătire și o activitate similare și ne animă același entuziasm de a comunica. Eram foarte nerăbdătoare să-i citesc manuscrisul. Și nu am fost dezamăgită, am regăsit în paginile lui imaginea de ansamblu a ideilor ei, capacitatea ei de a surprinde totul în cele mai mici detalii, capacitatea ei de a aborda în egală măsură elementele micro și macro ale problemelor tratate. Inteligența profundă și cultura i-au permis să includă elementele particulare în problematica societală, iar analizele ei socio-politice nu sunt nicio­dată desprinse de contextul cotidian deoarece acest lucru o motivează: realitatea cu care fiecare dintre noi ne confruntăm. Ideile importante nici nu contează dacă nu ne ajută să fim mai fericiți, dacă nu ne umplu sufletul și nu-i apropie pe oameni.

De la bun început, autoarea repune lucrurile la locul lor și ne îndeamnă să nu ne simțim vinovați: E nevoie de un întreg sat ca să crești un copil, spune un proverb african. Da, așa este, de unul singur nu numai că este foarte greu, dar nici nu poți satisface nevoile sociale imense ale unui copil. Omul este un animal social, un mamifer care simte o nevoie acută de atașament. Atunci, cum este posibil ca noi să fim atât de puțin sociabili, adică socializați? Asta mă duce cu gândul la celebrul răspuns pe care i l-a dat Gandhi unui jurnalist care l-a întrebat: „Ce părere aveți despre civilizația occidentală?“ Mahatma a ridicat capul și a spus: „Ce frumos ar fi să existe!“ Același lucru îl spune și Mitsiko, care consideră pe bună dreptate că actuala cultură occidentală, anti-emoție și anti-atașament, ne înstrăinează: nu e bine să plângi, nu e bine să pari vulnerabil, nu e bine să pui întrebări, cel mai bine e să te descurci de unul singur… De altfel, piața muncii e nemiloasă, banii și cifrele sunt mai importante decât oamenii. Stresul de la locul de muncă ne urmărește și acasă. Și aici trebuie să facem față mulțimii de cerințe. Căci trebuie să fim performanți și la serviciu și acasă, să ne străduim din răsputeri, și asta, de unii singuri.

Dacă așa stau lucrurile, cum să fim prezenți în viața copiilor noștri, în viața de cuplu? Epuizați, cedăm tentației hipnotice a ecranelor din viața noastră. Copiii ne obosesc, ne îndepărtăm psihic de ei. Pentru că ne simt lipsa, ei devin și mai insistenți… E ca un cerc vicios: părinții sunt surmenați, devin distanți și își înăspresc atitudinea față de copii, copiii devin solicitanți, fac crize… părinții sunt și mai extenuați… Din cauza tensiunii crescânde și a unui atașament deficitar, toată lumea izbucnește. Fiecare așteaptă ca celălalt să-i ofere mai mult, dar cum nimeni nu îndrăznește să spună asta cu voce tare, comportamentul fiecăruia e cel care vorbește. Copiii fac crize, partenerii de viață cedează nervos și renunță la relație. Putem măsura impactul indirect al mondializării asupra comportamentului cotidian, a emoțiilor, a relațiilor. Mitsiko Miller analizează de ce se întâmplă toate astea și ne învață ce să facem. Analizele ei sunt însoțite de elemente concrete. Ea nu numai că insistă asupra importanței atașamentului și a asigurării securității afective, ci ne și îndrumă pe această cale, cu ajutorul conștientizării progresive și al exercițiilor. Ne dăm seama că suntem înțeleși (ca părinți), susținuți — și avem în ea un adevărat tovarăș de drum. Autoarea ne oferă soluții pentru a ieși din raporturile de forță, pentru a ne transforma reactivitatea într-un parenting constructiv, pentru a umple rezervorul de dragoste al copiilor noștri, pentru a crea ritualuri de conexiune și de timp pentru a ne împărtăși trăirile. Mitsiko ne ajută să nu mai considerăm un afront personal lipsa de cooperare a copiilor. Ne atrage atenția, de asemenea, că și copiii trebuie să facă singuri anumite lucruri. În această carte, autoarea ne împărtășește propriile-i descoperiri, greșeli și rătăciri, cercetările pe care le-a făcut și activitatea sa, în cadrul căreia a pus în practică tot ce a aflat de-a lungul timpului. Sinceră și apropiată de cititor, Mitsiko ne permite să ne simțim apropiați de ea. Dubla sa cultură nipono-canadiană o ajută să privească lucrurile în ansamblu și fără constrângeri. Deși vorbește deseori despre activitatea și rezultatele unor cercetători în domeniu, care au inspirat-o, gândirea ei este originală. Ea pune la îndoială convingerile culturale și preferă să asculte copilul care i se confesează, dar și copilul său interior. Ne invită să-i fim alături în această introspecție care ne dezvăluie adevărata libertate, căci aceasta ne permite să ne eliberăm atât de rănile noastre din copilărie, de educația din familie, cât și de influența socială. Mitsiko Miller ne invită să ne regăsim dreptul de fi părinți așa cum credem noi de cuviință, ascultându-ne inima și aplicând cele mai noi descoperiri științifice din domeniu, fără a ține cont de conveniențele sociale demodate. Fiecare dintre noi își imaginează că este singurul care întâmpină greutăți în creșterea copiilor. Nu este deloc așa. În cartea sa, autoarea ține cont în egală măsură de nevoile noastre ca părinți, cât și de cele ale copiilor noștri — și încearcă să ne învețe cum să procedăm ca să nu devenim nici niște părinți prea severi, dar nici niște părinți prea îngăduitori. Părintele trebuie să fie flexibil, să-și regleze stilul educativ în funcție de copii, căci copiii sunt ființe vii, iar un părinte poate învăța foarte bine din greșelile și derapajele sale. Nu trebuie să ne dorim să fim părinți perfecți, trebuie să ne dorim să găsim modalitatea de a fi fericiți alături de copiii noștri.

Mitsiko Miller ne oferă o carte bazată pe experiența sa personală de femeie și mamă. O carte care ne impresionează, dar ne și lămurește și ne inspiră, o carte practică, destinată atât părinților, cât și bunicilor, unchilor, mătușilor, prietenilor, educatorilor… întregului sat!

ISABELLE FILLIOZAT, ianuarie 2019

Introducere. Esențialul nu se vede cu ochiul liber

Iubirea este un sentiment pe care nu orice ins și-l poate permite: depinde de nivelul său de maturizare. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că orice încercare de a accede la iubire este sortită eșecului câtă vreme nu ne străduim să ne dezvoltăm personalitatea în integralitatea ei, ajungând astfel să ne poziționăm într-o perspectivă constructivă. De asemenea, nu vom putea să ne bucurăm de dragoste dacă nu vom fi apți să ne iubim aproapele și dacă nu vom da dovadă de modestie, curaj, credință și disciplină. În acel gen de cultură în care aceste calități sunt rare, și capacitatea de a iubi va fi la fel de rară. În acest sens, oricine se poate întreba câte persoane a cunoscut despre care poate spune că iubeau cu adevărat. Dificultatea accederii la iubirea veritabilă nu trebuie să ne împiedice să încercăm să aflăm care sunt obstacolele în drumul spre ea și care sunt condițiile de îndeplinit pentru a accede într-acolo.

ERICH FROMM, Arta de a iubi2

În ziua în care s-a născut primul nostru fiu, am simțit în toată ființa mea un soi de împlinire absolut inexplicabilă. De parcă un element de natură instinctivă găsise de acum un sens existenței mele și exulta de fericire. Ca și Serge, soțul meu. Nu ne venea să credem că ne-am îndrăgostit nebunește de copilul nostru.

Trebuie să știți că eu și Serge eram două ființe extrem de sensibile, care învățaseră de-a lungul anilor să se ascundă în carapacea lor închisă ermetic. Încercam, fiecare în felul său, să aplicăm în viața de zi cu zi cuvintele lui Krishnamurti: „Dacă te adaptezi traiului într-o societate bolnavă, nu înseamnă că ești întreg la minte“. Învățasem să mă port ireproșabil în lume și adoptasem un anumit tip de limbaj care, credeam eu, mă putea proteja într-o lume a conformismului. Serge, o ființă extrem de sensibilă, prefera să se izoleze de cei din jur pentru a-și cultiva creativitatea și libertatea interioară. Amândoi eram „niște păsări rare“, ciudate. Și iată că ne-am găsit unul pe altul. Ce fericire! Ne bucuram de viață, râdeam, ascultam muzică, citeam poezie și discutam filosofie. Rareori participa cineva la sărbătorile noastre intime.