„I-am explicat micului prinț că baobabii nu sunt arbuști, ci niște arbori cât bisericile de mari și că, dacă ar lua el chiar și o întreagă turmă de elefanți, turma asta nu i-ar putea veni de hac nici măcar unui singur baobab. Ideea cu turma de elefanți îl făcu pe micul prinț să râdă:

— Ar trebui puși unii peste alții…

Dar adăugă de îndată, cu înțelepciune:

— Baobabii, înainte de a crește mari, sunt și ei mici.“

Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț

Dedic această carte baobabilor.

Prefață

Ori de câte ori mi se cere să definesc Educația Eficientă, răspund că „este o metodă educativă axată pe excelență“. O metodă este ansamblul mijloacelor care ne permit să obținem un rezultat. Educația este arta de a crește o persoană (dezvoltându-i personalitatea, comportamentul, cunoștințele, pasiunile, compe­tențele…). Excelența este „ceea ce este cel mai bun din tot ce este mai bun“: nivelul cel mai ridicat al valorii unui lucru. Educația Eficientă este, așadar, un ansamblu de mijloace care urmărește să obțină tot ce este mai bun în evoluția unei persoane (indiferent de vârsta acesteia). Această metodă însumează cunoștințe teoretice (savoir), practice (savoir-faire) și competențe comportamentale (savoir-être), care conlucrează într-un demers de aplicare ce se adaptează la contextul în care o folosim (ținând cont de diversitatea configurațiilor sociale, familiale, culturale etc.).

Conceptul de „Educație Eficientă“ se bazează pe studierea psihopedagogiei în sens larg, adică în câmpul cel mai extins al domeniilor pe care aceasta le poate explora (psihologie, pedagogie, sociologie, antropologie, etologie, neuroștiințe… această listă nu este exhaustivă), având drept principiu de a modela ceea ce produce concret (observabil) excelența în materie de învățare și de dezvoltare personală.

Am ales cuvântul „eficient“1 mai întâi pentru că acest termen este monosemic (înseamnă un singur lucru), prin urmare nu se pretează la interpretări diferite potrivit sensului pe care i-l conferim. „Eficient“ înseamnă „care își atinge scopul“. Apoi, pentru că acest termen nu include niciun punct de vedere moral, ci exprimă o apreciere faptică: nu se pune problema să spunem ce este „bine“ sau „rău“, sau „fals“, ci să evidențiem ceea ce „merge“, ceea ce funcționează cel mai bine, eliminând ceea ce nu produce efectul dorit (adică ceea ce este ineficient).

Predau această metodă a Educației Eficiente în toate mediile unde sunt solicitată ori pentru a le acorda un ajutor terapeutic unor copii care suferă (majoritatea suferă din cauza modului în care sunt tratați de adulți), ori pentru a-i ajuta pe adulții dornici să-și îmbunătățească raportul educativ pe care îl au cu copiii, fie că sunt părinți sau profesioniști care au un rol educativ. Așadar, mi-am împărtășit metoda informal, oral sau în scris (prin frânturi de informații2) mai bine de zece ani: era momentul să-mi oficializez demersul. Acesta este motivul pentru care am scris această carte, pe care îmi doresc s-o citiți cu plăcere.

Cadru și context

Sunt psihoterapeut, ajut persoane care au nevoie să-și îmbună­tățească starea de bine abordând îngrijirea pe calea interioară, adică acționând asupra psihicului pentru a avea acces la toate dimensiunile ființei omenești. Această definiție este, după părerea mea, cea care se apropie cel mai mult de realitatea activității mele. Sunt psihoterapeut și sunt, în egală măsură, psihopedagog; nu când una, când alta, ci ambele în același timp, în strânsă legătură: în activitățile pe care le desfășor cu copiii, una nu merge fără cealaltă. Tocmai de aceea fac terapie mamă–copil (sau părinți–copii, când este posibil), adică nu folosesc acea practică în care „psihoterapeutul“ nu-i acceptă pe părinți la ședințe, ca să lucreze doar cu copiii. Respect, firește, secretul declarațiilor copilului când este singur cu mine — și, pe măsură ce crește, este din ce în ce mai important spațiul individual —, dar încerc, pe cât posibil, să asociez anturajul la îmbunătățirea stării de bine din familie, căci este foarte adevărat că, pentru a reuși, contextul este primordial.

Datorită acestor două tipuri de competențe, am creat prin exer­cițiu o abordare personală a terapiei de familie. Această abordare, care se bazează pe o cunoaștere normativă a proceselor cognitive și a psihologiei dezvoltării umane, poartă, în egală măsură, pecetea gândirii lui Milton Erickson3. Această precizare mi se pare utilă aici, căci vom vorbi deseori pe parcursul cărții despre funcționarea inconștientă a copilului și vom evoca „inconștientul“ ca parte a psihismului. Potrivit concepției ericksoniene a funcționării umane, inconștientul nu este, așa cum este descris de psihanaliză4, sediul unui ansamblu de pulsiuni și de reprezentări incompatibile cu morala, care sunt refulate printr-un mecanism de protecție al conștiinței. Opinia psihanaliștilor d­espre funcționarea inconștientă s-a banalizat, și asta a condus la o mulțime de interpretări profane. Prin urmare, vorbim cu toții despre un inconștient malefic, perfid, ale cărui „creații“ sunt cel mai adesea greu de mărturisit, în care este mai bine să nu ne încredem. Descoperirea fundamentală a terapiei ericksoniene (care îmi este de mare folos în activitatea psihopedagogică) este aceea că inconștientul este o parte benignă, utilă și benefică a psihicului. Erickson îl consideră un imens rezervor al „memoriei absolute“ a unei persoane: amintirile inconștiente ale experiențelor trecute și rezultatele lor. Inconștientul înseamnă resurse, lucruri învățate, convingeri, automatisme etc., tot ceea ce participă la funcționarea ființei omenești și care nu este conștient; inconștientul acționează și reacționează în mod autonom (adică independent de voința conștientă și de presiunile ei) ca o entitate inteligentă care se aseamănă cu o conștiință superioară. Iată de ce, pe parcursul acestei cărți, vom considera inconștientul un aliat.

Să învățăm să fim buni educatori

Atunci când copiii au un comportament considerat nedorit, inacceptabil, adică deviant, când nu „funcționează“ cum ar fi de dorit pentru ei și pentru anturajul lor, cauza acestui comportament nu este niciodată în interiorul lor, ci în exterior. Spre deosebire de adulții care vin să-mi ceară ajutorul și cărora le spun: „Toate soluțiile le puteți găsiți în interiorul dumneavoastră“, căci în acest demers terapeutic este angajată întreaga lor responsabilitate, în cazul copiilor, soluțiile se află cel mai adesea în exterior5. Prin urmare, tot ceea ce este legat de originea și de cauzele disfuncționalităților, precum și mijloacele ce trebuie folosite p­entru a remedia situația îi privesc pe adulți: părinții — și adulții care participă la educarea copilului — au puterea să schimbe lucrurile și au responsabilitatea să facă această schimbare.

Prin urmare, voi, adulții, sunteți cei care aveți soluțiile pentru a schimba comportamentul copiilor voștri (sau al elevilor voștri, în cazul profesorilor). Cu toate acestea, părinții care vin în cabinetul meu îmi spun adesea că sunt „în încurcătură“. Și chiar așa stau lucrurile. Presupun că, dacă ați cumpărat și ați citit cartea mea, v-ați confruntat deja cu astfel de probleme, ați încercat să-i determinați pe copii să-și schimbe comportamentul, dar rezultatele nu au fost cele scontate și relația cu copiii a rămas aceeași.