Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Lucy Ruth Cummins

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Published by arrangement with Simon & Schuster Books For Young Readers,

An imprint of Simon & Schuster Children's Publishing Division

All rights reserved. No part of this book may be reproduced or transmitted in any form or by any means, electronic or mechanical, including photocopying, recording or by any information storage and retrieval system, without permission in writing from the Publisher.

Titlul original: The Reckoning of Noah Shaw

Autor: Michelle Hodkin

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1329-3

ISBN (epub): 9786064017147

Mara,

Dacă povestea ta a fost un jurnal, atunci a mea este o mărturisire. Mărturisirea mea este că regret. N-am crezut niciodată că este posibil. Nu credeam că va exista vreodată o zi, un moment, o secundă, când, privind în urmă, voi dori să nu te fi cunoscut niciodată, dar acum acest lucru se întâmplă în fiecare moment.

Ești la distanță de un ocean, la o cafenea de pe strada Fulton. Am fost acolo împreună, știu adresa și denumirea. Dar nu ești cu mine. Și mi-e dor de tine. Îmi lipsești de parcă lipsește ceva din mine.

Aș vrea să fii aici, acum, mai mult decât mi-am dorit vreodată să fii oriunde în altă parte. Vreau să te respir, să te beau, să te devorez — vreau să fii în mine, ca să nu-mi mai lipsești niciodată.

Vreau să-mi aparții, este ceea ce-mi doresc și, da, știu ce nebunie este asta, mulțumesc. Dar întotdeauna am fost niște nebuni noi doi, într-adevăr, și-am spus că nu ne vom minți niciodată, așa este? (Deși, ne-am mințit unul pe altul, nu-i așa?) Deci acum îți spun adevărul. Vreau să-mi aparții. Vreau să te întreb dacă ești a mea și vreau să spui „da“.

Este amuzant sau poate nu amuzant, dar ironic, poate nici chiar ironic… ideea este că, odată, de fapt nu cu prea mult timp în urmă, te-am revendicat înainte de a te fi sărutat măcar. Am făcut-o atât de ușor, fără gânduri, pentru că amândoi știam că nu este real, deși eu știam, chiar dacă tu nu, că voiam să fie real totul. Și apoi, după ce te-am sărutat, a existat un moment în care ai vrut și tu să te revendic. Te puteam întreba „Ești a mea?“ și ai fi spus „da“.

Dar acum nu te mai pot întreba. Sau aș putea, dar nu mai știu ce ai răspunde și sunt prea laș ca să risc. Așa că prefer să-ți scriu, deși nu vei citi niciodată scrisoarea asta, în speranța că voi putea exorciza din mintea mea aceste gânduri, aceste cuvinte. Ești a mea? Ai fost vreodată a mea? Sau am fost întotdeauna ceea ce am spus că nu vom fi niciodată, niște idioți care și-au făcut promisiuni pe care au ales apoi să nu le respecte?

Pentru că este o alegere, la urma urmei. Poți alege să fii revendicat sau să refuzi. Poți alege să revendici pe cineva sau nu. Îl poți lăsa nerevendicat, singur. Și, indiferent ce ne spunem unul altuia… indiferent de ce ne-am spus unul altuia, cu mai puțin chiar de două săptămâni în urmă, fără suflu și transpirați, cu dragoste în priviri și minciuni pe limbă, amândoi am știut și știm adevărul. Nu ești a mea. N-ai fost niciodată a mea. Dar acum simt că aș face orice pentru a te avea… te-aș lega, te-aș închide într-o cușcă, te-aș prinde într-o capcană, astfel încât să trebuiască să fii a mea, indiferent dacă vrei sau nu.

Mi-ai spus odată că ești otravă și eu am fost leacul care te-a făcut să uiți asta. Ai avut dreptate, dar te-ai și înșelat; nu sunt un leac, sunt o rană. Și otrava ta este în mine.

Este ca sentimentul unui fulger și are gust de zahăr, e o dulceață febrilă pe care aș da orice, orice, ca să o uit. Aș lega pietre de amintirile despre tine și le-aș îneca înainte ca ele să mă lege din nou de tine. Aș cerși să fiu nimicit, m-aș ruga să dispar, dar nu este nimeni de la care să cerșesc. Nu cunosc alt Dumnezeu decât pe tine.

N-am unde să trimit aceste rânduri și n-am niciun motiv să cred că dorești să le primești. Simt noaptea în spatele meu, în timp ce scriu cuvintele de față, hrănind flăcările. Tu ai scris pentru că aveai ceva de dovedit. Eu scriu pentru că trebuie să vorbesc și nu mai este nimeni care să asculte.

Al tău, în continuare,

Noah

1. Tragica mea eroină

În ziua în care a sărit Stella, în ziua în care a plecat Mara, bunica acesteia din urmă a apărut într-o mașină neagră, purtând o rochie albă și mi-a spus să urc dacă vreau să o salvez.

Seamănă atât de mult cu Mara!

Sau, mai bine zis, arată așa cum va arăta Mara într-o bună zi, o distorsionare a ei, vie, respirând. Umbra de râs din ochi când o amuză un lucru, pe care însă nu-l va împărtăși cu nimeni. Așa cum Mara închide ochii pentru a căuta cuvântul potrivit, la fel închide și ea ochii. Buzele Marei când ascund un secret sunt la fel ca ale bunicii ei.

N-am început prin a o întreba cum de trăiește sau de ce, ci…

— Cum să-ți spun?

Stă lângă mine, privind drept în față, îi văd profilul, zâmbește.

— Ți-am spus cum mă cheamă.

— Nu pot să-ți zic…

— Mara? termină ea propoziția în locul meu. De ce nu?

Pentru că numele ei mi se oprește în gât. Pentru că să-i aud numele m-ar putea ucide.

— A fost mai întâi numele meu, spune ea.

Vocea ei mă readuce în prezent, în acest moment, cu fața către această Mara-care-nu-e-Mara de lângă mine.

— Bine, spun. Atunci zi-mi numele tău de familie.

— Care dintre ele?

Ochii ei sunt jucăuși, zâmbăreți.

— Dacă nu-mi zici un nume, o să-ți aleg eu unul, îi spun.

Ea ridică din sprânceană.

— N-ai decât!

Totuși, mintea mi-e blocată și, chiar dacă încerc să mă gândesc la numele Mara, nu reușesc să trec de prima literă.

— M, rostesc.

Își atinge gulerul alb al rochiei de mătase. Mângâie țesătura cu degetul mare și mă studiază.

— O alegere bună, zice ea în cele din urmă.

Privirea ei este îndrăzneață, neclintită și, pe măsură ce liniștea se prelungește între noi, mă simt tot mai expus, o rană vie.

— De ce ești aici?

— Ți-am spus, răspunde ea și clipește rapid. Am nevoie de ajutorul tău.

„O chestiune de viață și de moarte, spusese ea. Legată de o persoană pe care o iubim amândoi.“

— Bine. Pentru asta m-am urcat în mașină, recunosc eu. Dar, dacă vrei să și rămân, trebuie să știu mai mult.

Ea mă urmărește, nefiresc de liniștită și calmă.

— Ai întrebări.

— Nici nu-ți închipui câte.

Din nou, zâmbetul acela criptic, îngâmfat.

— Am o oarecare idee.

Mă ajută că-mi zâmbește așa. Este mai greu să cazi în venerație față de cineva atât de iritant.

— Familia ta crede că ești moartă, îi spun.

— Da.

— Mara a văzut acest lucru.

Nu este chiar adevărat, dar îi atrage atenția lui M.

— Ce-a spus Mara?

Caut în memorie, deschizând ușa pe care am închis-o după Mara în urmă cu câteva minute sau ore, Dumnezeu știe când, tresărind când îi anticipez vocea, ascultând…

Nimic. Tăcere.

M așteaptă.

Iată ce-mi amintesc, în schimb: teribilul conac din Florida al tatălui meu. O cameră de zi nefolosită, cu mobilier acoperit de huse. Mâinile Marei, bâjbâind și tremurând, ridicând o mică păpușă moale și rudimentară între două degete, apoi aruncând-o cu putere într-un foc. Miroase a păr ars. Hârtia arzând se curbează.

Asta, credeam noi, rămăsese din bunica Marei… păpușa aceea, pandantivul cusut în interiorul ei și cenușa biletului lăsat de ea, scris înainte de a se sinucide. Biletul pe care Mara — își amintește — a văzut-o pe M scriindu-l.

Acum, mă uit la bunica ei și consider, nu pentru prima dată, că s-ar putea să fiu nebun de-a binelea. Poate că ceva s-a dereglat în mine în momentul în care a plecat Mara. Poate că era dereglat dinainte.

Este o senzație ciudată și necunoscută: să nu știi dacă poți avea încredere în propria ta minte. Să nu știi dacă propriile simțuri te trădează. N-am înțeles niciodată pe deplin ce a însemnat pentru Mara întâlnirea noastră. N-am priceput niciodată cu adevărat de ce, când a crezut că-și pierde mințile, a dorit să păstrez eu acel jurnal, scris despre ea, pentru ea, când credea că-și pierde mințile. Pierzându-se pe sine.

Încep să înțeleg acum.

M mă urmărește, așteptând, cu capul înclinat, cu părul negru, buclat, căzându-i pe umărul stâng.

— Mara a spus că te-ai sinucis când ea avea numai trei zile, reușesc să spun.

— Asta crede mama ei și așa i-a spus și ei.

I-a spus?

— Nu. Mara te-a văzut. Și-a amintit…

Totul. Mara își amintea totul și povestea cu detalii extraordinare. Mirosurile satului în care trăise bunica ei când era fată. Vocea șoptită a unei copile mai mari stând jos lângă ea, o prietenie care se lega. Propriile mele amintiri din ziua aceea se derulează ca un film mut în mintea mea; Mara căutând cu disperare răspunsuri, Mara cerându-mi cu disperare ajutorul. Chipul Marei deschis, serios și încrezător…

Amintirea mă doare și mă feresc de ea.

— Te-ai întors? întreb prostește, umplând tăcerea pentru a-mi alunga gândurile.

— Din…?

— Ai fost moartă?

— Nu încă.

E un început și ăsta.

— Deci, câți ani ai?

— Cât de bătrână par? întreabă ea, amuzată.

Eu și Mara făcuserăm odată socoteala, după ce găsisem eu o fotografie a mamei mele, la Cambridge, cu M stând în picioare lângă ea. Mama n-ar fi putut avea atunci mai mult de 21, poate 22 de ani. Femeia care stă lângă mine arată exact la fel.

— Nu știu, îi răspund, dezinvolt. Presupun că… 30?

Ea își lasă capul într-o parte și recunoaște:

— 36.

— De cât timp ai 36 de ani?

— De o vreme, zâmbește ea ușor, tachinându-mă.

— Drăguț, spun.

Mașina se zdruncină când trece printr-o groapă, amintindu-mi că mergem undeva.