1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactor:

Carmen Botoșaru

Coperta: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Noviembre Anita Vela

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

Corectură:

Maria Mușuroiu

R0xana Nacu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © 2016 by Anna Todd

Originally published by Gallery Books, a Division of Simon & Schuster, Inc.

The author is represented by Wattpad.

Titlul original: Nothing More

Autor: Anna Todd

Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0292-1

ISBN (epub): 978-606-40-1713-0

Celor care-i pun pe ceilalţi înaintea lor,chiar şi atunci când nu mai au nimic de oferit.

Playlist-ul lui Landon

„Come Up Short“ – Kevin Garrett

„Let It Go“ – James Bay

„Closer“ – Kings of Leon

„Pushing Away“ – Kevin Garrett

„As You Are“ – The Weeknd

„Edge of Desire“ – John Mayer

„In the Light“ – The Lumineers

„Colors“ – Halsey

„Love Me or Leave Me“ – Little Mix

„Gasoline“ – Halsey

„All You Never Say“ – Birdy

„Addicted“ – Kelly Clarkson

„Acquainted“ – The Weeknd

„Fool for You“ – Zayn

„Assassin“ – John Mayer

„Without“ – Years & Years

„Fool’s Gold“ – One Direction

„Love in the Dark“ – Adele

„Hurricane“ – Halsey

„Control“ – Kevin Garrett

„It’s You“ – Zayn

„A Change of Heart“ – The 1975

„I Know Places“ – Taylor Swift

1

Viaţa mea e destul de simplă. Nu am prea multe complicaţii. Sunt o persoană fericită. Astea sunt lucruri deja ştiute.

Primele trei gânduri care-mi trec prin minte în fiecare zi sunt:

Aici e mai puţin aglomerat decât îmi imaginasem.

Sper că Tessa nu munceşte azi, ca să ne petrecem vremea împreună.

Mi-e dor de mama.

Da, sunt în anul al doilea la Universitatea din New York, dar mama e una dintre cele mai bune prietene ale mele.

Mi-e tare dor de casă. Mă ajută mult s-o am pe Tessa lângă mine; ea e familia mea cât timp sunt aici.

Ştiu că studenţii fac asta tot timpul; pleacă de-acasă şi de-abia aşteaptă să fie cât mai departe de oraşul lor, dar nu şi eu. Mie îmi place oraşul meu, deşi nu acolo m-am născut. Nu m-a deranjat să locuiesc la Washington în ultimul an de liceu şi apoi în primul an de facultate — devenise căminul meu. Aveam o familie acolo şi-mi făcusem o nouă foarte bună prietenă. Singurul lucru care-mi lipsea, extrem de mult, era Dakota, cea care-mi fusese iubită multă vreme. Aşa că atunci când a fost admisă la una dintre cele mai bune academii de balet din ţară, am fost de acord să mă mut la New York cu ea. Când m-am înscris la NYU aveam un plan; însă acesta n-a mai mers aşa cum îmi închipuiam. Trebuia să mă mut aici şi să-mi încep viitorul alături de Dakota, iubita mea din liceu. N-aveam nici cea mai vagă idee că se va hotărî să-şi petreacă primul an de facultate necombinată.

Am fost devastat. Încă sunt, dar vreau să fie fericită, chiar dacă nu e cu mine.

Oraşul e răcoros în septembrie, dar nu plouă aproape deloc prin comparaţie cu statul Washington. Măcar atât.

În drum spre muncă, îmi verific telefonul, aşa cum fac de cel puţin cincizeci de ori pe zi. Mama e însărcinată cu surioara mea şi vreau să fiu sigur că, dacă se întâmplă ceva, am timp să mă urc într-un avion şi să ajung repede acolo. Mama şi Ken i-au ales numele Abigail şi de-abia aştept s-o cunosc pe cea mică. N-am prea avut ocazia să stau în preajma bebeluşilor până acum, dar micuţa Abby e deja copilaşul meu preferat din toată lumea. Până acum, singurele mesaje de la mama au fost poze cu lucrurile senzaţionale pe care le născoceşte la bucătărie.

Nicio urgenţă, frate, dar mi-e dor de mâncărurile ei.

Străzile sunt aglomerate, iar eu trebuie să-mi croiesc drum printre oameni. Aştept la semafor într-o mulţime de oameni, majoritatea turişti cu camere mari de fotografiat la gât. Râd în sinea mea când un adolescent ridică un iPad uriaş ca să-şi facă un selfie.

N-o să înţeleg niciodată impulsul acesta.

Când semaforul se face galben şi se aprinde becul pentru pietoni, dau volumul mai tare în căşti.

Aici stau cu căştile la urechi toată ziua. Oraşul e mult mai zgomotos decât anticipasem şi mă bucur că am ceva care să blocheze gălăgia şi să înlocuiască sunetele pe care le aud, cu ceva ce-mi place.

Azi e Hozier.

Port căştile inclusiv la serviciu — cel puţin la o ureche, ca să aud totuşi comenzile de cafea pe care le primesc. Azi îmi atrag atenţia doi bărbaţi, amândoi îmbrăcaţi în piraţi şi ţipând unul la celălalt. Aşa că intru în magazin şi mă lovesc de Aiden, cel mai nesuferit dintre colegii mei.

E înalt, mult mai înalt decât mine, iar părul lui blond spre alb îl face să semene cu Draco Malfoy1, lucru care mă cam înspăimântă. Pe lângă asemănarea cu Draco, se întâmplă să fie şi nesimţit uneori. Cu mine e de treabă, dar am văzut cum se uită la studentele care intră la Grind. Se poartă de parcă locul ăsta e vreun club şmecher, nu o amărâtă de cafenea.

Felul în care le zâmbeşte, flirtează cu ele şi le face să freamăte sub privirile lui „simpatice“... mi se pare totul atât de ostentativ! Nu e atât de arătos, de fapt; dacă ar arăta mai bine, aş înţelege.

— Fii atent, frate, mormăie Aiden, plesnindu-mă pe umăr de parcă suntem pe teren, colegi în echipa de fotbal.

Azi a reuşit să mă enerveze în timp-record...

Dar alung acest gând, mă duc în spate, îmi leg şorţul galben la brâu şi-mi verific telefonul. După ce semnez condica de sosire, dau cu ochii de Posey, o fată pe care trebuie s-o învăţ cum merg lucrurile, timp de câteva săptămâni. E de treabă. Tăcută, dar muncitoare, şi-mi place că ia mereu fursecul gratuit pe care i-l oferim în fiecare zi pentru că o face mai veselă. Cei mai mulţi ucenici îl refuză, dar ea le-a mâncat pe toate săptămâna asta, de toate felurile: cu ciocolată, cu ciocolată şi macadamia, cu zahăr şi cu o chestie misterioasă verde despre care eu cred că e ceva fără gluten, cultivat local.

— Hei, zic eu, zâmbindu-i.

Stă sprijinită de maşina de gheaţă. Are părul roşcat dat după urechi şi citeşte ce scrie pe spatele unei pungi cu cafea măcinată. Când ridică privirea la mine, surâde scurt, apoi se întoarce cu ochii la pungă.

— Tot nu mi se pare că are logică să ia cineva cincisprezece dolari pe o cafea atât de mică, spune ea, aruncându-mi punga.

O prind cu greu şi aproape că-mi scapă printre degete, dar o ţin cu toată puterea.

— Noi, o corectez eu râzând şi pun punga pe raftul de unde a venit. Noi luăm banii ăştia.

— Nu lucrez aici de prea mult timp, aşa că nu mă consider inclusă în „noi“, mă necăjeşte ea, apoi ia un elastic de păr pe care-l avea prins pe mână şi-şi ridică părul roşu-castaniu şi cârlionţat.

Are părul foarte des şi şi-l prinde ordonat, apoi îmi face semn că e gata de lucru.

Posey mă urmează şi se opreşte lângă casa de marcat. Săptă­mâna aceasta învaţă să ia comenzile clienţilor, iar următorul pas, probabil, e să prepare cafelele. Mie îmi place cel mai mult să iau comenzi, pentru că prefer să stau de vorbă cu oamenii decât să-mi frig degetele cu maşina de făcut espresso, aşa cum se întâmplă în fiecare schimb.

Îmi fac ordine la locul de muncă şi exact atunci se aude sunând clopoţelul de la intrare. Mă uit la Posey să văd dacă e gata şi aşa pare, aranjată, pregătită să le facă faţă dependenţilor matinali de cafea. Două fete se apropie de tejghea, pălăvrăgind gălăgioase. Una dintre voci mă şochează şi, când mă uit la ele, o văd pe Dakota. E îmbrăcată într-o bustieră de sport şi un şort larg şi poartă tenişi coloraţi. Cred că tocmai şi-a terminat alergarea; dacă s-ar fi dus la ora de dans, ar fi fost îmbrăcată diferit. Ar purta un body şi pantaloni mai strâmţi. Şi ar arăta la fel de bine. Ca întotdeauna.

Dakota n-a mai fost aici de câteva săptămâni; sunt surprins s-o văd acum. Mă agită chestia asta; mâinile îmi tremură şi mă trezesc lovind uşor ecranul computerului fără absolut niciun motiv. Prietena ei Maggy mă vede prima. O bate pe Dakota pe umăr, iar Dakota se întoarce către mine, cu un zâmbet imens pe faţă. Are trupul acoperit de un strat subţire de transpiraţie, iar buclele ei negre îi sunt prinse într-un coc neglijent în vârful capului.

— Speram să te găsesc la muncă, a spus ea, făcându-mi cu mâna mie, apoi lui Posey.

Serios? Nu ştiu ce să fac cu informaţia asta. Ştiu că am căzut de acord să rămânem prieteni, dar nu-mi dau seama dacă asta e trăncăneală amicală sau ceva mai mult de-atât.

— Hei, Landon, zice Maggy şi face şi ea semn cu mâna.

Le zâmbesc amândurora şi le întreb ce vor să bea.

— Cafea cu gheaţă, cu multă frişcă, spun amândouă în cor.

Sunt îmbrăcate aproape la fel, dar Maggy e eclipsată de pielea de caramel a Dakotei şi de ochii ei mari şi căprui.

Intru pe pilot automat, iau două pahare de plastic şi le umplu cu gheaţă cu o mişcare uşoară. Apoi iau recipientul cu cafea deja făcută şi o torn în pahare. Dakota mă priveşte. Îi simt ochii fixaţi asupra mea. Nu ştiu de ce, asta mă face să mă simt oarecum stânjenit, aşa că, atunci când observ că şi Posey mă priveşte, îmi dau seama că aş putea — că ar trebui — să-i explic colegei mele ce mama naibii fac aici.

— Torni cafeaua peste gheaţă; cei din schimbul de noapte fac cafeaua cu o seară înainte ca să aibă timp să se răcească şi să nu topească gheaţa, spun eu.

Ce-i spun eu e foarte simplu şi aproape că mă simt prost vorbind aşa în faţa Dakotei. Nu suntem deloc în relaţii proaste — doar că nu ne petrecem vremea împreună şi nu mai vorbim aşa cum făceam pe vremuri. Am înţeles complet când a pus capăt relaţiei noastre care durase cinci ani. Era în New York, avea prieteni noi, era într-un mediu nou. Nu voiam s-o trag înapoi, aşa că mi-am ţinut promi­siunea şi am rămas prieten cu ea. O cunosc de ani buni şi o să ţin întotdeauna la ea. Este a doua mea iubită, dar prima relaţie adevărată pe care am avut-o până acum.

— Dakota? se aude vocea lui Aiden, exact când dau să le întreb dacă vor frişcă, aşa cum îmi pun mie de obicei.

Confuz, privesc cum Aiden se întinde peste tejghea şi o ia de mână pe Dakota. El îi ridică mâna, iar ea, surâzându-i larg, face o piruetă în faţa lui. Apoi, aruncându-mi o privire, Dakota se îndepărtează puţin şi-i spune neutru lui Aiden:

— Nu ştiam că lucrezi aici.