Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactor

Manuela Sofia Nicolae

Coperta Faber Studio

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Mihaela Gavriloiu

Corectură

Cristina Bălan

Cristina Niță

Lorina Chiţan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

First published in Great Britain in 2018 by Bloomsbury Circus, an imprint of Bloomsbury Publishing Plc

Titlul original: Lost Connections: Uncovering the Real Causes of Depression – and the Unexpected Solutions

Autor: Johann Hari

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0575-5

ISBN (epub): 978-606-40-1710-9

Pentru Barbara Bateman, John Bateman şi Dennis Hardman

Puteţi asculta înregistrările audio ale interviurilor din această carte la www.thelostconnections.com.

Prolog

Mărul

Într-o seară din primăvara anului 2014, pe când mergeam pe o străduţă lăturalnică din centrul oraşului Hanoi, am văzut un măr pe o tarabă de la marginea drumului. Era bizar de mare şi roşu şi apetisant. Nu mă pricep deloc la târguit, aşa că am plătit trei dolari pentru un singur fruct şi l-am luat în camera mea din hotelul Very Charming, din Hanoi. Ca orice străin care a citit avertismente legate de sănătate, am spălat mărul cu atenţie, folosind apă îmbuteliată, dar, când am muşcat din el, am simţit un gust amar, de chimicale. Era gustul pe care, când eram mic, îmi imaginam că îl vor avea toate alimentele după un război nuclear. Ştiam că ar fi bine să mă opresc, dar eram prea obosit să ies şi să îmi cumpăr altceva, aşa că am mâncat jumătate din el şi apoi l-am lăsat deoparte, dezgustat.

După două ore, au început durerile de stomac. Am rămas în cameră două zile, în timp ce totul se învârtea în jurul meu din ce în ce mai repede, dar nu eram îngrijorat: mai trecusem prin intoxicaţii alimentare. Ştiam cum decurg lucrurile. Trebuia să beau apă şi să mă las spălat pe dinăuntru.

În cea de-a treia zi, mi-am dat seama că timpul meu petrecut în Vietnam se irosea în acea ameţeală provocată de starea de rău. Mă aflam acolo pentru a găsi câţiva supravieţuitori ai războiului, pentru o altă carte la care lucrez, aşa că l-am sunat pe translatorul meu, Dang Hoang Linh, şi i-am spus că ar trebui să mergem cu maşina către sud, în zonele rurale, aşa cum plănuiserăm de la început. Pe măsură ce călătoream — mai dădeam peste un cătun distrus aici, o victimă a Agentului Portocaliu acolo — începeam să mă simt mai bine. Dimineaţa următoare, m-a condus la coliba unei femei în vârstă de optzeci şi şapte de ani. Avea buzele vopsite roşu aprins, din cauza ierburilor pe care le mesteca, şi se trăgea către mine pe podea, aşezată pe o scândură de lemn de care cineva reuşise să lege nişte roţi. Mi-a explicat că, pe tot parcursul războiului, a petrecut nouă ani de zile trecând de la o bombă la alta, încercând să îşi ţină copiii în siguranţă. Erau singurii supravieţuitori din satul lor.

Pe când vorbea, am început să simt ceva ciudat. Vocea ei părea să provină de undeva foarte departe, iar camera părea să se mişte în jurul meu, în mod necontrolat. Apoi — complet neaşteptat — am început să explodez în toată coliba, ca o bombă de vomă şi fecale. După ceva timp, când mi-am revenit, bătrâna se uita la mine cu ochi trişti: „Băiatul ăsta trebuie dus la spital“, a spus ea. „E foarte bolnav.“

Eu am insistat că nu. Trăisem în estul Londrei, cu o alimentație formată în mare parte din pui prăjit, timp de mulţi ani de zile, aşa că nu era prima dată când dădeam nas în nas cu E.coli. I-am spus lui Dang să mă conducă înapoi în Hanoi, astfel încât să mă recuperez în camera mea de hotel, în faţa televizorului setat pe CNN şi concentrat pe conţinutul propriului meu stomac, timp de câteva zile.

„Nu“, a zis femeia, ferm. „La spital.“

„Ascultă, Johann“, mi-a spus Dang, „ea este singura persoană care a supravieţuit bombardamentelor americane din satul ei, timp de nouă ani. Voi asculta sfaturile ei în ceea ce priveşte starea ta de sănătate, şi nu pe ale tale“. M-a târât înapoi la maşina lui, şi am avut spasme şi convulsii tot drumul până la o clădire în paragină, despre care am aflat mai târziu că fusese construită de sovietici, cu câteva decenii înainte. Eram primul străin care avea să fie tratat acolo. Dinăuntru, un grup de asistente medicale — pe jumătate entuziasmate, pe jumătate dezorientate — s-au repezit către mine şi m-au transportat până la o masă, unde au început imediat să strige. Dang urla şi el la femei, şi deja începuseră să zbiere, într-o limbă din care nu înţelegeam nici măcar un cuvânt. După aceea, am observat că îmi legaseră ceva strâns în jurul braţului.

De asemenea, am observat că, într-un colţ, era o fetiţă cu nasul în ghips, singură. Se uita la mine. Mă uitam şi eu la ea. Eram singurii pacienţi din camera aceea.

Imediat ce au obţinut rezultatele tensiunii mele arteriale — periculos de joasă, a spus infirmiera, după cum mi-a tradus Dang — au început să mă înțepe fără rost. Mai târziu, Dang mi-a spus că minţise că eram o persoană foarte importantă din Occident, şi că, dacă muream acolo, ar fi fost o mare ruşine pentru poporul vietnamez. Totul a durat zece minute, timp în care braţul mi se îngreuna de tuburi şi urme de ace. Apoi, au început să îmi pună întrebări despre simptome, prin Dang. Părea să fie o listă nesfârşită de caracteristici ale durerii mele.

Pe măsură ce se petreceau toate acestea, mă simţeam oarecum rupt în două. O parte din mine era absorbită de starea de rău — totul se învârtea atât de repede, şi mă gândeam încontinuu: nu te mai mişca, nu te mai mişca, nu te mai mişca. Dar o altă parte din mine — sub, sau dincolo, sau peste asta — continua un monolog destul de raţional. „Vai. Ce aproape eşti de moarte. Doborât de un măr otrăvit. Eşti ca Eva, sau Albă ca Zăpada, sau Alan Turing.“

Apoi, mi-a trecut prin cap: „Ultimul tău gând va fi ceva atât de pretenţios?“

Apoi, m-am gândit: „Dacă am ajuns aşa după ce am mâncat jumătate de măr, ce le fac aceste chimicale oamenilor care muncesc pe câmp, cu ele, zi după zi, ani întregi? Ar fi o poveste interesantă, într-o bună zi“.

Apoi, mi-a trecut prin cap: „Nu ar trebui să gândeşti aşa, dacă eşti în pragul morţii. Ar trebui să îţi aduci aminte de momente esenţiale din viaţa ta. Ar trebui să priveşti în retrospectivă. Când ai fost cu adevărat fericit?“ M-am imaginat în copilărie, întins pe patul din vechea noastră casă, împreună cu bunica, ghemuindu-mă în ea şi urmărind telenovela englezească Coronation Street. Mi-am adus aminte cum, după câţiva ani, aveam grijă de nepoţelul meu, care m-a trezit într-o dimineaţă la ora şapte s-a aşezat lângă mine şi a început să îmi pună întrebări lungi şi serioase despre viaţă. M-am imaginat întins în alt pat, la vârsta de şaptesprezece ani, cu prima persoană de care m-am îndrăgostit vreodată. Nu era o amintire sexuală — doar stăteam în pat şi eram ţinut în braţe.

„Stai aşa“, m-am gândit eu. „N-ai fost fericit decât în pat? Ce spune asta despre tine?“ Apoi, acest monolog intern a fost eclipsat de un spasm. I-am implorat pe doctori să îmi dea ceva care să oprească greaţa aceea îngrozitoare. Dang vorbea cu doctorii, însufleţit. În cele din urmă, mi-a spus: „Doctorul spune că ai nevoie să îţi fie greaţă. Este un mesaj şi trebuie să ascultăm acel mesaj. Ne va spune ce este în neregulă cu tine“.

Iar după aceea, am început din nou să vomit.

După multe ore, mi-a apărut în faţa ochilor un doctor — un bărbat de vreo patruzeci de ani — care mi-a spus:1 „Am descoperit că nu vă mai funcţionează rinichii. Sunteţi extrem de deshidratat. Din cauza vărsăturilor şi diareei, nu aţi mai absorbit nicio picătură de apă de foarte mult timp, aşa că sunteţi ca un om care a rătăcit prin deşert multe zile“. Dang a intervenit: „A spus că, dacă te-aş fi dus înapoi la Hanoi, ai fi murit pe drum“.

Doctorul mi-a spus să alcătuiesc o listă cu tot ce am mâncat în ultimele trei zile. Era o lista scurtă. Un măr. S-a uitat la mine, întrebător. „Era un măr curat?“ Da, i-am spus că l-am spălat cu apă plată îmbuteliată. Toată lumea a izbucnit în râs, de parcă aş fi spus o poantă criminală, à la Chris Rock. Se pare că în Vietnam nu poţi să speli, pur şi simplu, un măr. Merele sunt acoperite cu pesticide, astfel încât să poată rezista luni de zile, fără să se strice. Trebuie să le decojeşti complet — altfel ţi se poate întâmpla asta.

Deşi nu înţelegeam de ce, tot timpul cât am lucrat la cartea aceasta, mă tot gândeam la ceva ce mi-a spus doctorul în ziua aceea, în ora mea groaznică de toxiinfecţie.

„Ai nevoie de greaţă. Este un mesaj. Ne va spune ce este în neregulă cu tine.“

Mi-a fost clar de ce a spus asta abia într-un alt loc, la mii de kilometri depărtare, la sfârşitul călătoriei mele către cauzele depresiei şi anxietăţii — şi modului în care ne putem găsi drumul înapoi.

1 Citatele din această introducere sunt reproduse din memorie şi din notiţele pe care le-am scris imediat după eveniment. Dang Hoang Linh, traducătorul şi ghidul meu, a fost prezent tot timpul şi mi-a confirmat în scris că acestea sunt fidele amintirilor lui. Din moment ce el nu vomita la vremea aceea, probabil că memoria lui este mai bună decât a mea!

Introducere

Un mister

Aveam optsprezece ani când am înghiţit primul antidepresiv. Stăteam în soarele englezesc, slab, în faţa unei farmacii dintr-un centru comercial din Londra. Tableta era mică şi albă şi, înghiţind-o, am simţit-o ca pe un sărut chimic.

În acea dimineaţă, fusesem la doctor. I-am explicat că îmi era greu să îmi amintesc o zi în care nu am simţit un bocet prelung de plâns izvorând din mine. De când eram mic — la şcoală, la liceu, acasă, cu prietenii — trebuia adeseori să plec, să mă izolez undeva şi să plâng. Nu era vorba doar de câteva lacrimi. Erau bocete în toată puterea cuvântului. Dar, chiar şi atunci când lacrimile nu curgeau, îmi răsuna în cap un monolog neliniştit şi constant. Apoi, mă dojeneam: „Totul e în capul tău. Treci peste. Nu mai fi aşa slab“.

Îmi era ruşine să o spun atunci; îmi este ruşine să o scriu acum.