Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela-Sofia Nicolae

Design copertă:

Faber Studio (Adelina Butnaru)

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Romanian edition published by arrangement with Agenția literară LIVIA STOIA

Titlul original: Interview and Indicators in Psychoanalysis and Psychotherapy

Autor: Antonio Pérez-Sánchez

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1151-0

ISBN (epub): 9786064017093

Cuvânt-înainte

Jacqueline Amati-Mehler1

În Introducerea sa, autorul expune motivele care au stat la baza scrierii unei cărți despre interviurile preliminare din psihanaliză și psihoterapie. Se întreabă apoi dacă nu cumva atenția insuficientă pe care, până de curând, psihiatrii și psihanaliștii o acordau studierii interviurilor preliminare ar putea fi atribuită și reacțiilor defensive — în special anxietate, negare și idealizare — ale pacienților potențiali sau ale intervievatorilor, ceea ce ar genera mai puține recomandări pentru terapiile psihodinamice. Într-adevăr, și alți autori s-au ocupat de aceste aspecte în încercarea de a explora motivele posibile pentru diminuarea cererii pentru psihanaliză și a interesului general al tinerilor pentru o formare în psihanaliză.

Moeller (2011) citează mulți autori care au subliniat rolul pe care îl joacă în acest sens chiar analiștii și anxietățile acestora din timpul primelor întâlniri cu un pacient nou. Opinia lui Rothstein este că excluderea pacienților de la o posibilă analiză are de-a face mai mult cu analistul, cadrul său intern și cu eventuala sa lipsă de încredere în procesul analitic (Rothstein, 1998).

Este, într-adevăr, un subiect care continuă să provoace dezbateri, mai ales în cadrul societăților psihanalitice europene. Un grup de lucru pe această temă funcționează de câțiva ani în cadrul Federației Europene de Psihanaliză. Dacă, inițial, obiectivele acestui grup urmăreau explorarea felului în care psihanaliza gestionează noii pacienți potențiali și dificultățile din această interacțiune, ulterior numele grupului a fost schimbat în „inițierea unei psihanalize“, reflectând astfel transformarea primelor întâlniri ale cuplului terapeutic în direcția dezvoltării unui proces psihanalitic.

Demersul lui Pérez-Sánchez este mult mai ambițios și, într-adevăr, această carte oferă mult mai mult decât ne dau de înțeles titlul sau descrierile celor zece capitole. Obiectivul său principal este de a revizui problemele esențiale care apar în dinamica și în tehnica a ceea ce el numește interviuri psihodinamice din sectorul public de sănătate mentală, fără a omite sectorul privat, pentru a stabili cea mai bună recomandare terapeutică pentru nevoile pacientului; autorul include aici și capacitatea conștientă sau inconștientă a intervievatorului de a se angaja într-un proces psihodinamic cu un anumit pacient.

În cazul psihanaliștilor, fie din sectorul public sau din cel privat, această perspectivă include și criteriile de analizabilitate, criterii care variază în funcție de teoriile implicit sau explicit asumate de fiecare analist și care vor influența tipul de indicație terapeutică în urma interviului/interviurilor. Autorul examinează atent procesul și motivațiile analistului în decizia de a lucra el însuși cu un pacient sau de a-l trimite unui coleg. Contratransferul și perlaborarea contratransferului, neglijate întrucâtva în ultimii ani, sunt esențiale pentru înțelegerea cazurilor în care contratransferul analistului este ținta unor proiecții puternice sau a unor identificări proiective a unor părți psihotice, o parte integrantă, de altfel, a organizărilor psihonevrotice. Pérez-Sánchez oferă apoi o explorare detaliată a implicațiilor delicate pe care le are pentru pacient o anumită indicație. Din poziția unui psihiatru, psihanalist și psihoterapeut care a lucrat atât în sectorul privat, cât și în cel public, autorul își împărtășește experiența clinică în ceea ce privește interviurile preliminare și implicațiile extrem de importante ale factorilor identificați. Profunzimea lucrării sale derivă din explorarea atentă a acestor implicații, care solicită atenția cititorului pe tot parcursul cărții.

Concepțiile teoretice ale autorului au la bază în principal perspectivele lui Freud, Klein și Bion și preced descrierea obiectivelor terapeutice ale practicienilor din domeniul sănătății mentale. Discuția examinează diferite obiective terapeutice posibile, precum și factorii determinanți cu privire la accesibilitatea acestor obiective. Sursele teoretice și clinice selectate de autor se concentrează pe experiența relațională a pacienților cu obiectele primare semnificative, experiență care determină oscilațiile obiectelor interne și ale personalității. Sunt discutate mecanisme de apărare ca identificarea proiectivă (Klein, 1946/2008), conceptul de conținător-conținut al lui Bion, precum și interacțiunea constantă dintre fragmentare-dezintegrare și integrare. Nu în ultimul rând, este subliniat și conceptul de fantasmă inconștientă. Un aspect important este accentul pe care Pérez-Sánchez îl pune pe „schimbarea“ psihică, și nu pe „vindecare“. El vede schimbarea ca pe un proces fără sfârșit, în care biografia istorică a pacientului este revelată în contextul unui „aici-și-acum“ continuu din analiză.

Pérez-Sánchez nu se prezintă pe sine ca un specialist în psihoterapie sau ca un psihanalist la care sunt trimiși potențialii pacienți pentru un tratament sau altul. Deși este psihanalist, membru al unei societăți componente a IPA (Societatea Spaniolă de Psihanaliză), își dorește ca prin această carte să ofere un instrument util și nespecialiștilor. Cu alte cuvinte, profesioniștii care lucrează în domeniul sănătății publice ar trebui, după părerea sa, să poată stabili astfel indicația de tratament adecvată. Dacă psihiatrii și psihoterapeuții din sectorul public au oportunitatea de a învăța și a fi supervizați adecvat pe parcursul interviurilor preliminare, mult mai mulți pacienți, crede el, ar putea fi direcționați către o terapie psihodinamică, fie ea psihanaliză, psihoterapie psihanalitică, terapie de scurtă durată sau suportivă. Acest obiectiv provocator și ambițios îi solicită cititorului o reflectare teoretică și practică profundă asupra acestor chestiuni, mai ales în contextul în care autorul consideră că resursele limitate din sectorul public contribuie la eliminarea indicației pentru psihoterapie.

Apar astfel două consecințe. Prima este de natură etică, legată de ce și cum i se va comunica pacientului potențial despre situația sa, și aici autorul examinează, prin intermediul unui material clinic, accentul pus pe „formularea“ indicației de tratament în funcție de diverse patologii și circumstanțe. A doua consecință este posibilitatea ca pacientul să fie privat de un potențial tratament dacă nu este suficient înțeles sau dacă reacțiile contratransferențiale ale intervievatorului interferează cu funcția sa de explorare — aspect important al interviurilor preliminare. Pérez-Sánchez consideră că absența unor indicatori adecvați pentru psihoterapie sau pentru psihanaliză în instrumentarul profesioniștilor din sectorul sănătății publice ar putea fi unul dintre factorii care contribuie la scăderea numărului de recomandări pentru psihanaliză. Face apoi o scurtă distincție între obiectivele psihanalizei și cele ale psihoterapiei, în funcție de (a) ușurarea simptomatică; (b) tratamentul orientat pe simptom; (c) clarificarea conflictelor interpersonale; (d) clarificarea conflictelor externe și interne; (e) schimbarea psihică prin intermediul înțelegerii conflictelor relaționale și transferențiale. Atunci când analizează care dintre aceste obiective, cu diferențele lor tehnice aferente, este realizabil, autorul are în vedere și aspectele personale legate de teoretizările asumate implicit sau explicit de analist, aspectele legate de pacient, precum și cele legate de factorii sociali. Toate aceste aspecte sunt menționate la începutul cărții și sunt ilustrate apoi cu materiale clinice și comentarii pe marginea semnificațiilor subiacente.

Când se ocupă de tehnica și dinamica interviului, Pérez-Sánchez folosește expresia „interviu psihodinamic“, fără a neglija importanța dezvoltării unor abilități de „diagnosticare“ sau „evaluare“ care ar genera un grup mai mare de specialiști care să poată îndeplini aceste sarcini și să recomande astfel cel mai adecvat tratament. Esența problemei discutate aici este înțelegerea dinamicilor care se pun în scenă „atunci când o persoană cere ajutorul alteia“, iar aspectul central este anxietatea resimțită atât de intervievator, cât și de intervievat. Un interviu psihodinamic presupune o aptitudine specială a intervievatorului din sectorul public de a detecta modalitățile de funcționare inconștiente ale minții pacientului într-un cadru diferit de cel privat, în care pacientul poate să fi fost deja trimis de un alt analist cu o recomandare pentru psihanaliză. Interviurile în domeniul serviciilor publice au o natură mult mai delicată pentru că, dincolo de impactul situației în care două persoane se întâlnesc pentru prima oară față în față, mai există și o instituție cu un cadru și strategii specifice. Singurul aspect comun celor două domenii este asimetria situației în care o persoană cere ajutorul altei persoane. Terapeutul este permanent alert și atent la dificultățile inerente dinamicii dependență vs. independență. Un punct important pe care îl subliniază Pérez-Sánchez este legat de tehnicile necesare în timpul interviului, tehnici care implică clarificarea obiectivelor de explorare, ceea ce-l face diferit de tratament, chiar dacă uneori interviul în sine poate avea un efect terapeutic. Idealizarea și omnipotența induc riscul de ștergere a diferențelor dintre situațiile în care se urmărește diagnosticarea și cele în care se are în vedere un tratament.