Cuvânt-înainte

Nu mi se întâmplă prea des să simt că am făcut ceva cu adevărat meritoriu. De obicei, fac ceea ce cred că trebuie să fac și, dacă am realizat 50% din ce a fost nevoie, mă simt bine. Rezultatul la care țintesc este acela de a mă descurca într-un mod onorabil. Citind cartea scrisă de Sheila Redfern și Ali Cooper, am pășit pentru scurt timp într-o lume diferită. Aici am găsit puse la lucru două decenii de idei și rezultate de cercetare, care au fost transformate brusc în ceva meritoriu. Pentru aceasta, mă simt profund recunoscător.

Teoria și rezultatele empirice cu privire la funcționarea reflexivă sau la mentalizare au devenit influente în cercetare și și-au găsit calea în unele aspecte din practica specifică asistenței sociale. Nu am realizat însă că aceste cercetări ar putea influența modul în care părinții își cresc copiii. Desigur că încă de la începutul cercetărilor noastre am avut acest aspect în minte, atunci când am urmărit transmiterea tiparului de atașament securizant de la o generație la alta și am vrut să aflăm cum ar putea depinde acest aspect de capacitatea părinților de a reflecta la gândurile, emoțiile, convingerile, aspirațiile și dorințele din mintea copilului lor în timp ce ei răspund la acțiunile acestuia. Dar au fost puțini aceia dintre noi care au îndrăznit să spere că trecerea de la teorie la practică ar putea fi realmente posibilă. În lumea reală, ideile sunt simple: oricine dintre noi poate avansa ipoteze teoretice. Sarcina mai dificilă este de a transforma conceptele abstracte în realitate. Autorii atribuie cu generozitate o parte din meritul lucrărilor lor cercetătorilor ale căror studii i-au inspirat; în realitate însă, adevărata creativitate rezidă în felul în care ei aplică aceste idei în activitatea cu părinții.

Aceasta este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit dintre cele care propun un cadru coerent și mai ales practic în care să fie optimizată calitatea mediului social oferit de familie copilului. Această carte nu este practică doar în sensul că este ușor de implementat. În plus, aceasta furnizează o direcție clară cu privire la ceea ce e nevoie să fie pus la lucru — totul după dictonul „nimic nu e mai practic ca o teorie bună“. Prezentând diverse idei cu privire la funcția reflexivă, pentru a crea un ghid al Parentajului Reflexiv, Sheila și Ali dezvoltă, de asemenea, în mod implicit teoria cu care lucrează. Astfel, ei îmbină parentajul cu noțiunea de reglare emoțională; apoi introduc un număr de principii comportamentale și cognitiv-comportamentale în acord cu modelul mentalizării; în fine, aspectul cel mai interesant este că ei extind modelul pentru a acoperi abordarea teoretică sistemică. Extraordinar este faptul că autorii realizează această integrare teo­retică, rămânând în același timp 100% în contact cu persoanele cu care lucrează: copiii și părinții acestora.

Deși această carte este dedicată părinților, este la fel de important să fie citită și de specialiștii care lucrează cu părinții. Autorii ne oferă pe tot parcursul cărții sfaturi înțelepte, dar într-un mod plăcut și chiar captivant. Nu-ți vine să lași din mână această carte, iar acest lucru se datorează aplicării unui principiu-cheie al Parentajului Reflexiv: trezește curiozitatea în cititor. Citim și vrem să știm ce urmează să se întâmple mai departe. Curiozitatea este, sperăm noi, contagioasă — în sensul că Parentajul Reflexiv înseamnă, practic, curiozitatea față de ceea ce se petrece în mintea unui copil. Această dorință naturală de cunoaștere este adesea surclasată de prioritățile concurente ale vieții moderne, în care este mult mai ușor să o iei pe scurtătură, chiar dacă asta implică să emiți presupuneri riscante în legătură cu gândurile și emoțiile altei persoane. Oricum, cel puțin în ce-i privește pe copiii noștri, rareori ne dăm silința să aflăm dacă am avut dreptate sau nu. Curiozitatea funcționează și în alt mod: curiozitatea părintelui în legătură cu ce se petrece în mintea copilului ar trebui — și, după experiența mea, așa se și întâmplă — să genereze o anumită curiozitate și în mintea copilului cu privire la părinții săi. Niciodată nu ești mai curios în legătură cu ce s-ar putea petrece în mintea unei persoane ca atunci când simți că acea persoană este interesată de tine. Acesta este poate motivul principal pentru care reflexivitatea generează un atașament securizant și o bună relație copil–părinte.

Calitatea parentajului rămâne un factor predictiv important cu privire la cele mai multe dintre realizările pe care ni le dorim pentru copiii noștri. O descoperire importantă pe care țin să v-o împărtășesc se referă la probabilitatea manifestării agresivității și violenței persistente pe perioada copilăriei. Conform cunoștin­țelor noastre, copiii manifestă nivelul cel mai ridicat de violență în jurul vârstei de 2 ani. Nu dispun de abilități verbale suficiente pentru a fi persuasivi, prin urmare, agresivitatea fizică are un rol adaptativ, chiar dacă ușor asocial. Desigur că nu toți copiii sunt astfel; temperamentul joacă un rol important. Dar majoritatea copiilor, din fericire, renunță la acest comportament violent pe parcursul următorilor ani. Din păcate, în 5–10% dintre cazuri nu se întâmplă acest lucru, iar acești copii pot dezvolta serioase probleme de comportament. Așa cum se poate anticipa, copiii care renunță la comportamentul violent prezintă o probabilitate de două ori mai mare să aibă interacțiuni pozitive cu părinții lor, să beneficieze de un parentaj consecvent și să aibă niște părinți care par mai puțin ostili și mai eficienți. Aceste descoperiri provin dintr-un studiu canadian care a analizat peste 10 000 de copii (Cote et al., 2006). Motivul pentru care menționez acest lucru se datorează puterii de impact a acestor observații. Probabilitatea ca aceste observații să constituie o pură întâmplare este mai mică de una la un miliard de miliarde!

Părinții joacă un rol important, care a devenit și mai important odată cu scăderea în dimensiune a familiei tradiționale: odată tot satul creștea, de fapt, un copil, spre deosebire de vremurile moderne, când sarcina cade doar în seama unuia sau a doi adulți. Presiunea poate fi uneori aproape intolerabilă. Oamenii nu au ajuns din punct de vedere evolutiv la stadiul de a fi unicele persoane de îngrijire pentru copiii lor; genele noastre ne spun că ar trebui să existe bunici, mătuși și unchi, verișori — o rețea familială extinsă. Mobilitatea sporită, corelată inițial cu revoluția industrială, a făcut parentajul mai dificil, iar timpul necesar pentru a reflecta, mai prețios ca niciodată. Ceea ce știm cu privire la dezvoltarea copilului sugerează faptul că acesta are nevoie de calitate mai degrabă decât de cantitate: mai exact, experiența ocazională a prezenței autentice a unui părinte este mai importantă decât prezența sa constantă fizică, dar nereflexivă. Prin „prezență autentică“ mă refer la a fi prezent pentru copil, a avea în minte mintea lui, a te gândi la gândurile lui, a-i resimți emoțiile. Această abilitate este cea care generează, iar în cazul celui mic capacitatea de a gândi și de a simți. Această capacitate reprezintă fundația umanității noastre. Ce încearcă și reușește această carte este să ne facă un pic mai accesibilă tocmai această capacitate. Mi-aș fi dorit să fi avut această carte atunci când mi-am crescut propriii copii!

Peter Fonagy, membru al Academiei de Științe Medicale din SUA, membru al Academei Britanice, ofițer al Ordinului Imperiului Britanic;

Profesor și șef al Departamentului de Psihologie Clinică, Educațională și a Sănătății din cadrul University College din Londra;

Director executiv la Centrul Anna Freud, Londra.

Mulțumiri

Amândoi le suntem îndatorați prietenilor, colegilor și familiei care au manifestat un interes și o curiozitate continue și ne-au oferit sfaturi prețioase atât din postura de experți, cât și din cea de părinți. Mulțumiri lui Hayley Cook, Emily Cooper, Antonia Godber, Daniel Hughes, Darron Kokutt, Norka Malberg, Katherine Mautner, Anna Motz și Richard Sharp care au citit din capitole și au făcut comentarii utile. Îi suntem recunoscători lui Claire Cross pentru sugestiile sale editoriale și comentariile reflexive cu privire la conținutul și structura acestei cărți. Le suntem îndatorați minunaților cercetători, profesori și specialiști în psihologie clinică a căror activitate a inspirat această carte: fără baza oferită de ei, această carte nu ar fi fost posibilă.

Apreciem ajutorul echipei editoriale de la editura Routledge, mai ales al lui Joanne Forshaw și al recenzenților anonimi care au făcut comentarii la propunerea originală.

Alistair ar dori să mulțumească persoanelor care au inspirat nașterea acestei cărți: lui Deborah Page, care ne-a însoțit în această călătorie prin înțelepciunea și bunătatea ei, și lui Daniel Hughes pentru dedicația sa, pentru generozitatea și compasiunea față de ceilalți. O mențiune specială pentru copiii și adolescenții cu care Alistair a avut norocul extraordinar să lucreze și de la care a învățat atât de multe, mai ales despre reziliență și curaj în fața adversităților. În fine, o mențiune specială pentru Emily, Sam și Izzie, pentru înțelegerea și interesul lor constant, fără de care nu aș fi reușit să fac acest lucru.