Playlist

One Last Time — Ariana Grande

Psycho — Post Malone (feat. Ty Dolla $ign)

Let Me Down Slowly — Alec Benjamin

Waves — Mr. Probz

Fake Love — BTS

To Build A Home — The Cinematic Orchestra

You Ougtha Know — Alanis Morissette

Ironic — Alanis Morissette

Bitter Sweet Symphony — The Verve

3AM — Matchbox Twenty

Call Out My Name — The Weekend

Try Me — The Weekend

Beautiful — Bazzi

Leave A Light On — Tom Walker

In the Dark — Camila Cabello

Legends — Kelsea Ballerini

Pentru Hugues de Saint Vincent, sper că poți simți pasiunea din această carte. Voi continua să te fac mândru de mine. Mi-e un dor cumplit de tine și o să-ncerc să beau mai mult vin roșu, doar de dragul tău. <3 RIP

Capitolul unu

Karina, 2019

Vântul vâjâie prin cafenea de fiecare dată când vechea ușă de lemn se deschide scârțâind. E neobișnuit de frig pentru luna septembrie și sunt destul de sigură că asta e un fel de pedeapsă din partea universului pentru că am acceptat întâlnirea cu el tocmai azi, dintre toate zilele posibile. Oare la ce mă gândeam?

De-abia am avut timp să-mi întind un pic de fard peste pungile de sub ochi. Și hainele pe care le port — când au fost spălate ultima oară? Din nou, oare la ce mă gândeam?

Acum mă gândesc că mă doare capul și nu sunt sigură că mai am vreun ibuprofen prin geantă. Mă mai gândesc și că am fost inspirată când am ales cea mai apropiată masă de ușă, ca să pot s-o șterg repede, dacă n-o să am încotro. Locul ăsta din mijlocul cartierului Edgewood? Neutru și deloc romantic. O altă alegere bună. Am fost aici doar de câteva ori, dar e cafeneaua mea preferată din toată Atlanta. Nu sunt multe locuri — numai zece mese —, deci cred că vor să încurajeze consumul rapid. Sunt și câteva detalii demne de Instagram, cum ar fi peretele colorat și faianța alb cu negru din spatele barmanilor, dar, una peste alta, e un loc destul de sobru. Cenușiu auster și beton peste tot. Se aude zgomotul blenderelor amestecând kale și mai știu eu ce fructe sunt acum la modă.

Există o singură ușă, care scârțâie: o unică intrare, o unică ieșire. Mă uit la telefon și-mi șterg palmele de rochia neagră.

Mă va îmbrățișa? Îmi va strânge mâna?

Nu-mi pot imagina un gest atât de formal. Nu din partea lui. La naiba. M-am dat de ceasul morții să mă aranjez și el încă n-a sosit. Pentru a patra oară pe ziua de azi, simt cum panica mi se adună în coșul pieptului și-mi dau seama că, de fiecare dată când îmi închipui întâlnirea noastră, îl văd așa cum era în primul moment când l-am zărit. Nu știu care versiune a lui va apărea. Nu l-am mai văzut de astă-iarnă și n-am nici cea mai vagă idee cine mai e. Și, serios, oare am știut vreodată?

Poate că am cunoscut o singură versiune de-a lui — o formă strălucitoare și goală a omului pe care-l aștept acum.

Presupun c-aș fi putut să-l evit pentru tot restul vieții mele, dar gândul că nu-l voi mai vedea niciodată mi se pare mai rău decât faptul că mă aflu aici acum. Cel puțin pot să recunosc asta. Iată-mă aici, încălzindu-mi mâinile pe ceașca de cafea, așteptându-l să intre pe ușa asta care scârțâie după ce i-am jurat lui, mie însemi, cui m-a ascultat în ultimele câteva luni că eu niciodată nu voi...

Mai are cinci minute până când trebuie să ajungă, dar, dacă e același bărbat pe care mi-l amintesc eu, va veni cu întârziere și cu o mutră încruntată.

Ușa se deschide și intră o femeie. Are părul blond strâns ca un cuib în creștetul capului micuț și ține un telefon lipit de obrazul ei roșu.

— Mă doare fix în cot, Howie. Rezolvă și gata, se răstește ea și-și desprinde telefonul de ureche, cu un șir de înjurături.

Urăsc Atlanta. Oamenii de aici sunt cu toții ca ea, irascibili și mereu grăbiți. N-a fost mereu așa. Sau, mă rog, poate că a fost; eu însă nu am fost așa. Dar lucrurile se schimbă. Iubeam acest oraș, mai ales centrul său. Restaurantele sunt nemaipomenite și perfecte pentru o gurmandă care trăiește într-un orășel — în fine, erau în sine un motiv de a mă muta aici. În Atlanta ai mereu ceva de făcut și totul e deschis până mai târziu decât era în Ft. Benning. Dar cea mai mare atracție pentru mine era faptul că nu mi se reamintea tot timpul de viața militară. Nu tu haine de camuflaj peste tot. Nu tu uniforme pe bărbații și femeile care așteaptă la coadă la film, la benzinărie sau la Dunkin Donuts. Oameni care vorbesc cu cuvinte normale, nu cu abrevieri. Și o grămadă de tunsori nemilitare la care să te uiți.

Iubeam Atlanta, dar el a schimbat asta.

Noi am schimbat asta.

Noi.

E prima oară când recunosc că am și eu o vină pentru tot ce s-a întâmplat.

Capitolul doi

— Te holbezi.

Doar două cuvinte, dar se revarsă în mine și peste mine, șocându-mi simțurile și rațiunea. Și totuși, e și acel calm care pare că mă învăluie de câte ori se ivește în preajma mea. Ridic privirea ca să mă asigur că e el, deși știu deja că așa e. Firește, stă în fața mea privindu-mă cu ochii lui de culoarea alunei, cercetând... aducându-și aminte? Mi-aș dori să nu se uite așa la mine. Încăperea mică e destul de aglomerată, dar mie nu mi se pare așa. Îmi făcusem un scenariu clar pentru întâlnirea asta, dar el a perturbat totul și acum mă simt descumpănită.

— Cum faci chestia asta? îl întreb. Nu te-am văzut intrând.

Mă gândesc îngrijorată că vorbesc de parcă l-aș acuza de ceva sau de parcă aș fi agitată, iar ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc. Totuși mă-ntreb — cum poate să facă asta? Întotdeauna s-a priceput atât de bine să tacă, să se miște nevăzut. O altă abilitate dobândită în armată, presupun.

Îi fac semn să se așeze. Se strecoară pe scaun și atunci îmi dau seama că are o ditamai barba. Liniile severe și precise îi mărginesc pomeții și maxilarul îi e acoperit de fire negre de păr. Asta e ceva nou. Sigur că e: întotdeauna a fost obligat să se conformeze regulilor. Părul trebuie să fie scurt și bine îngrijit. Mustața e permisă, dar numai dacă e tunsă regulamentar și nu crește peste buza de sus. Odată mi-a spus că vrea să-și lase mustață, dar l-am făcut să se răzgândească. Chiar și cu o față ca a lui, mustața ar arăta sinistru.

Ia meniul de pe masă. Cappuccino. Macchiato. Latte. Ciocolată albă. Neagră simplă. Când au devenit toate atât de complicate?

— Acum îți place cafeaua? îl întreb, fără să încerc să-mi ascund mirarea.

Scutură din cap.

— Nu.

Un zâmbet vag îi străbate chipul stoic, reamintindu-mi de toate motivele pentru care m-am îndrăgostit de el. Acum o clipă, îmi era ușor să privesc în altă parte. Acum îmi e imposibil.

— Nu cafea, mă asigură el. Ceai.

Nu poartă geacă, desigur, iar mânecile cămășii sale de blugi sunt suflecate până deasupra coatelor. Tatuajul de pe antebraț se întrezărește și știu că dacă i-aș atinge acum pielea, m-ar arde. Sunt absolut convinsă că n-o să fac una ca asta, așa că ridic privirea, uitându-mă peste umărul lui. Cât mai departe de tatuaj. Cât mai departe de gândul acesta. E mai bine așa. Pentru amândoi. Încerc să mă concentrez la zgomotele din cafenea ca să mă obișnuiesc cu tăcerea lui. Am uitat cât de tulburătoare poate fi prezența lui.

E o minciună. N-am uitat. Voiam să uit, dar n-am putut.

O aud pe chelneriță apropiindu-se, tenișii ei scârțâie pe podeaua de beton. Are o voce mică, de șoricel și, când îi spune că e „musai obligatoriu“ să-ncerce noua mocha cu mentă, izbucnesc în râs, știind cât de mult urăște toate chestiile mentolate, inclusiv pasta de dinți. Mă gândesc cum lăsa resturile roșietice de scorțișoară în chiuveta de la mine de-acasă și de câte ori ne-am ciondănit pe tema asta. Dacă aș fi ignorat aceste nemulțumiri meschine. Dacă aș fi fost mai atentă la ceea ce se-ntâmpla cu adevărat, totul ar fi stat altfel.

Poate. Poate că nu. Sunt genul de persoană care și-ar asuma vinovăția pentru orice — în afară de asta. Nu pot fi sigură.

Nu vreau să știu.

Altă minciună.

Kael îi spune fetei că vrea un ceai negru simplu și de data asta încerc să nu râd. E atât de previzibil.

— Ce e atât de amuzant? mă întreabă după ce chelnerița pleacă.

— Nimic, zic eu și schimb subiectul. Deci, ce mai faci?

Nu știu ce să spun ca să umplu întâlnirea asta la cafea. Ceea ce știu e că ne vom vedea și mâine, dar pentru că a trebuit oricum să ajung astăzi în oraș, mi s-a părut o idee bună să organizez întâlnirea asta stânjenitoare fără public. O înmormântare nu e un loc potrivit pentru așa ceva.

— Bine. Date fiind împrejurările, spune el și-și drege glasul.

— Mda, oftez, încercând să nu mă gândesc prea mult la ziua de mâine.

M-am priceput mereu să mă prefac că lumea nu arde-n flăcări în jurul meu. Bine, în ultimele câteva luni, am mai avut și eu scăpări, dar ani întregi a fost a doua mea natură, un lucru pe care am început să-l fac între divorțul părinților mei și absolvirea liceului. Uneori simt că familia mea dispare. Devine din ce în ce mai mică.

— Te simți bine? mă întreabă el, cu o voce mai scăzută ca înainte.

O aud așa cum o auzeam în nopțile acelea înăbușitoare în care adormeam cu fereastra deschisă — toată camera era înrourată a doua zi de dimineață, iar trupurile noastre erau umede și lipicioase. Îmi plăcea la nebunie pielea lui fierbinte când îmi treceam vârfurile degetelor peste conturul delicat al obrajilor săi. Chiar și buzele îi erau calde, febrile uneori. Aerul sudic al Georgiei era atât de gros că aproape îi puteai simți gustul, iar Kael era atât de fierbinte.

— Hmm, își drege el glasul și mă trezesc din visare.

Știu la ce se gândește, îi pot citi pe chip la fel de clar cum poți citi semnul luminos pe care scrie But First, Coffee și care e prins pe peretele din spatele lui.