Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

RedactARE:

Ana-Maria Tamaș

Design & ILUSTRAȚIE COPERTĂ:

Andrei Gamarț

ILUSTRAȚIi INTERIOR:

Isaac Stewart și Ben McSweeney

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Oana Apostolescu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: THE BANDS OF MOURNING. A MISTBORNE NOVEL

Autor: Brandon Sanderson

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1324-8

ISBN (epub): 9786064016997

Prolog

— Telsin! a strigat Waxillium ieșind din baraca de antrenament.

Întorcând privirea, Telsin a tresărit și s-a ghemuit la pământ. Sora lui Waxillium avea șaisprezece ani și era cu un an mai mare decât el. Părul ei lung și negru încadra un nas mic, borcănat și buze zeflemitoare; dungi colorate în V străbăteau partea din față a veșmintelor ei terrisiene tradiționale. Îi veneau ca turnate, așa cum lui nu-i stăteau niciodată. Când le purta Telsin, păreau elegante. Waxillium se simțea de parcă ar fi fost îmbrăcat într-un sac.

— Du-te, Asinthew! a spus ea, înaintând încetișor în marginea barăcii. O să pierzi recitarea de seară.

— N-or să-și dea seama c-am plecat. Nu verifică niciodată.

Înăuntrul barăcii, Maestrul Tellingdwar ținea predica despre cuviincioasa purtare terissiană. Obediență, umilință și „demnitatea respectuoasă“, cum îi ziceau ei. Vorbea cu elevii mai tineri; cei deja mari, ca Waxillium și soră-sa, trebuiau să exerseze meditația.

Telsin s-a îndepărtat în grabă, traversând zona împădurită din Elendel cunoscută sub numele simplu de Satul. Pentru o clipă, Waxillium s-a simțit nelalocul său, apoi a grăbit pasul după ea.

— O să ai probleme, i-a spus, prinzând-o din urmă.

Au ocolit trunchiul unui stejar enorm.

— Tu o să-mi faci mie probleme.

— Și? a zis ea. Care-i faza cu tine și regulile?

— Nu-i nicio fază. Doar…

Ea a luat-o țanțoșă prin pădure. Băiatul a urmat-o oftând; la un moment dat s-au întâlnit cu alți trei tineri terrisieni, două fete și un tip înalt. Kwashim, una dintre copile, l-a măsurat pe Waxillium din cap până-n picioare. Era zveltă și cu pielea măslinie.

— Tu l-ai adus?

— S-a ținut după mine, a spus Telsin.

Waxillium i-a zâmbit încrezător lui Kwashim, apoi și lui Idashwy, cealaltă fată. Avea ochi mari și era de-o vârstă cu el. Pe Armonie… ce frumoasă era! L-a văzut cum o măsoară din ochi și-a clipit de câteva ori, după care și-a ferit privirea cu un surâs rezervat pe buze.

— O să ne pârască, a spus Kwashim, încercând să-i devieze atenția de la fată. Știi că așa e.

— Ba nu, s-a răstit Waxillium.

Kwashim l-a săgetat cu privirea.

— Vezi că e posibil să pierzi orele de seară. Cine mai răspunde la toate întrebările? O să fie o tăcere de mormânt în clasă și nimeni n-o să-l mai lingușească pe profesor.

Forch, băiatul înalt, stătea chiar în penumbră. Waxillium nu s-a uitat la el, nu i-a căutat privirea. „Nu știe, așa-i? Nu-i cu putință să știe.“ Forch era cel mai mare dintre ei, dar rareori deschidea gura să îngaime ceva.

Era născut-binar, la fel ca Waxillium, dar niciunul dintre ei nu folosea prea mult Allomanția. În Sat, zona lor terrisiană, Feruchimia, era binecuvântată. Faptul că și el, și Forch erau Monedăzvârlitori nu prea conta pentru terrisieni.

— Hai să mergem, a zis Telsin. Gata cu cearta. Oricum n-avem mult timp la dispoziție. Dacă frate-meu vrea să vină și el, atunci asta e.

Au urmat-o pe sub coroanele copacilor, cu tălpile pășind pe frunze foșnitoare. Cu atâta verdeață în jur, puteai să uiți că ești în mijlocul imensului oraș. Strigătele oamenilor și zgomotul copitelor potcovite pocnind pe pietrele cubice ale pavajului veneau de undeva din depărtare și parcă nici mirosul fumului nu se mai simțea. Terrisienii se străduiau să țină zona lor de oraș calmă, liniștită, pașnică.

Lui Waxillium ar fi trebuit să-i placă.

Grupul celor cinci tineri a ajuns curând la Pavilionul Sinodului, unde bătrânii terrisieni își aveau birourile. Telsin le-a făcut semn să aștepte, în timp ce se grăbea spre o fereastră ca să tragă cu urechea. Waxillium s-a oprit privind speriat în jur. Se însera, pădurea era tot mai întunecată, dar oricine putea să treacă pe-acolo și să-i găsească.

Nu-ți mai face atâtea griji, și-a spus. Trebuia să ia și el parte la poznele lor, ca soră-sa. Atunci aveau să creadă că e unul de-ai lor. Nu-i așa?

Sudoarea i s-a prelins pe obraji. În apropiere, fără nicio grijă, Kwashim stătea rezemat de un copac; un rânjet i s-a lățit pe buze când a văzut cât de speriat era. Forch aștepta în penumbră; ghemuit, fir-ar rugina să fie! — la câtă emoție adunase în el, ar fi putut la fel de bine să treacă drept copac. Waxillium a aruncat o privire spre Idashwy și ochii ei mari. Fata s-a înroșit și s-a întors.

Telsin s-a strecurat înapoi.

— E înăuntru.

— Ăla e biroul bunicii, a spus Waxillium.

— Firește, a zis Telsin. A fost chemată la birou pentru nu știu ce urgență, nu-i așa, Idashwy?

Fata a încuviințat tăcută.

— Am văzut-o pe bătrâna Vwafendal trecând pe lângă odaia mea de meditație.

Kwashim a zâmbit.

— Așa că n-o să fie atentă.

— Să fie atentă la ce?

— La Poarta de Tinichea, a spus Kwashim. Putem să ieșim în oraș. O să fie și mai ușor decât de obicei.

— Decât de obicei? a întrebat Waxillium, uitându-se îngrozit ba la Kwashim, ba la soră-sa. Ați mai făcut asta?

— Firește, a răspuns Telsin. E greu să găsești ceva bun de băut în Sat. Dar sunt niște baruri mișto două străzi mai încolo.

— Tu, oricum, ești un străin, a comentat Forch ridicându-se.

Vorbea ușor, chibzuit, de parcă fiecare cuvânt cerea o atenție specială.

— De ce să-ți pese dacă plecăm? Uite, tremuri. De ce ți-e frică? Oricum tu ți-ai trăit aproape toată viața acolo.

Ești un străin, i-au spus. Cum de reușea soră-sa să-și găsească un locșor în oricare grup? De ce trebuia să rămână el mereu pe dinafară?

— Nu tremur, a răspuns Waxillium. Nu vreau să am probleme, asta e tot.

— O să ne pârască, a zis Kwashim.

— Ba nu.

Cel puțin, nu pentru asta, oricum, s-a gândit Waxillium.

— Hai să mergem! a spus Telsin, conducând trupa prin pădure înspre Poarta de Tinichea, un nume pretențios pentru un loc care nu era decât o altă stradă — deși e drept că strada aia avea și o arcadă de piatră unde apăreau sculptate simbolurile terrisiene ale celor șaisprezece metale.

Dincolo de poartă se afla o cu totul altă lume. Lămpi de gaz strălucitoare de-a lungul străzilor, vânzători de ziare care se întorceau acasă seara cu ziarele nevândute subraț. Muncitori care se îndreptau spre barurile gălăgioase ca să tragă o dușcă. Nu cunoscuse niciodată lumea aceea cu adevărat; crescuse într-un conac de lux plin de haine scumpe, caviar și vin.

Ceva din viața aceea simplă îl atrăgea. Poate că urma să găsească ceva acolo. Un detaliu care îi tot scăpa. Un amănunt, un lucru pe care toți ceilalți păreau să-l aibă, dar el nici nu putea să-l numească.

Ceilalți patru tineri au rupt-o la fugă, trecând de clădirea cu ferestrele fumurii unde Waxillium și Telsin, singura lui soră, zăboveau de obicei noaptea ca să citească. Terrisienii nu angajau paznici la intrările pe domeniilor lor, dar stăteau de veghe.

Waxillium n-a înaintat niciun pas, nu încă. S-a uitat în jos, suflecându-și mânecile robei ca să lase la iveală brățările de metal pe care le purta la încheietură.

— Vii? a strigat Telsin la el.

N-a răspuns.

— Firește că nu vii, nu vrei să ai probleme.

Telsin i-a dus pe Forch și Kwashim mai departe. În schimb, Idashwy a rămas în urmă. Fata cea tăcută i-a aruncat o privire nedumerită.

Pot să fac asta, s-a gândit Waxillium. Nu e mare lucru. În urechi i-a răsunat zeflemeaua soră-sii și atunci și-a impus să facă un pas înainte și-a ajuns lângă Idashwy. A simțit un ghem în stomac, dar a mers umăr la umăr alături de ea, bucurându-se de zâmbetul fetei.

— Ce era așa urgent? a întrebat-o pe Idashwy.

— Ce?

— Chestia urgentă care-a chemat-o pe bunica.

Idashwy a ridicat din umeri, scoțându-și peste cap roba terrisiană; gestul l-a șocat, până a înțeles că pe sub ea purta o fustă și-o bluză convenționale. Fata și-a aruncat roba în tufiș.

— Nu știu mare lucru. Am văzut-o pe bunica ta alergând spre pavilionul Sinodului și l-am auzit pe Tathed întrebând ceva. Despre un fel de criză. Aveam de gând să ieșim oricum în seara asta, așa că m-am gândit că ăsta ar fi un moment potrivit.

—Și chestia urgentă…, a spus Waxillium, privind peste umăr.

— Ceva despre nu știu ce căpitan de poliție care venea s-o interogheze.

Un polițist?

— Hai să mergem, Asinthew, i-a spus ea, luându-l de mână. Bunică-ta o să-l mănânce cu fulgi cu tot pe intrus. Poate că deja e în drum spre noi.

A încremenit.

Idashwy se uita la el. Ochii ei frumoși și căprui nu-l lăsau să gândească.

— Haide, l-a îndemnat ea. Nici nu e o infracțiune să te furișezi. Tu oricum ai trăit afară paisprezece ani.

Rugina naibii!

— Trebuie să plec, a spus el, apoi s-a întors pe călcâie și a pornit-o spre pădure.

Idashwy a rămas pe loc. Waxillium a intrat în pădure, alergând spre Pavilion. Știi că acum o să creadă că ești un laș, s-a auzit spunând. Toți o vor crede.

Waxillium s-a lăsat la pământ lângă fereastra bunicii, cu inima bătându-i gata să-i iasă din piept. S-a lipit de zid și, într-adevăr, putea să audă ceva prin fereastra deschisă.

— Și noi supraveghem, comisare, a zis bunica Vwafendal dinăuntru. Doar știi asta.

Waxillium a îndrăznit să se ridice puțin, trăgând cu ochii peste pervaz ca s-o vadă pe bunică stând la biroul ei, adevărata întruchipare a probității terrisiene, cu părul ei împletit și hainele imaculate.

Bărbatul care stătea în fața ei își ținea pălăria de comisar sub braț, în semn de respect. Era un bătrân cu mustăți căzute, iar insigna de pe piept arăta că e și căpitan, și detectiv. Rang înalt. Persoană importantă.

Da! s-a gândit Waxillium, căutându-și carnețelul în buzunar.

— Terrisienii se supraveghează singuri, a spus el, pentru că rareori au nevoie de poliție, a spus comisarul.

— Nici acum n-au nevoie de ea.

— Informatorul meu…

— Acum aveți informator? a întrebat bunica. Credeam că a fost un pont anonim.