Tallie

Tallie l-a văzut cum și-a lăsat rucsacul jos și s-a cățărat pe balustrada de metal a podului. Sub ei, apele cenușii ale fluviului Ohio, o panglică ce se unduia cu iuțeală. Ea conducea încet din cauza ploii, a luminii crepusculare. Nu și-a dat răgaz de gândire. A tras pe dreapta, a coborât geamul de pe partea pasagerului și a strigat la el:

Hei!

A strigat Hei! de mai multe ori și tot mai tare. În stânga, vâjâitul produs de goana mașinilor. A pus avariile, a trecut peste consola dintre scaune și a coborât din mașină lăsând portiera larg deschisă.

— Hei! Te văd! Nu mă cunoști, dar îmi pasă de soarta ta! Nu sări! a spus ea suficient de tare ca să o audă, dar nu așa de tare încât să-l sperie.

Mașinile și camioanele făceau zgomot, ploaia făcea zgomot, cerul făcea zgomot, podul făcea zgomot — toate acele zgomote făceau metalul să zăngăne, vibrațiile reverberând în jos și înapoi în sus. Lumea era groaznic de zgomotoasă.

El s-a întors puțin spre ea, cu fața udă de ploaie.

— Salut! Eu sunt Tallie, a spus ea. Te rog să nu faci asta. Nu vrei mai bine să te duc undeva? Îți iau eu rucsacul. Cum te cheamă?

Ezita să-i atingă rucsacul. Era verde-închis și murdar. A întins mâna după el.

— Nu-l atinge, te rog! a spus el blând.

Mult prea blând pentru cineva pe cale să se arunce de pe un pod. De ce ți-ai bate capul să vorbești cu blândețe, când moartea își strecoară mâna rece în buzunarul tău?

Tallie și-a ridicat mâinile, predându-se. Nu a atins rucsacul. Bine. O binecuvântare.

— Scuze. Pot să te duc undeva unde să putem sta de vorbă, vrei? Sau pot să sun pe cineva să vină să te ia? Hai cu mine! Sigur vom găsi o soluție, a spus ea cu o voce ca scârțâitul unor trepte șubrede.

Aproape că uitase că era psiholog, până s-a auzit rostind aceste cuvinte. Sigur vom găsi o soluție. La urma urmelor, cât de des au psihologii ocazia să facă sesiuni spontane de terapie, pe marginea drumului? Mă rog, la drept vorbind, foarte des. Dar asta era pe-un-pod. Nu pierduse niciodată un client cu tendințe sinucigașe și nu avea de gând să o facă nici acum. Nu era clientul ei, dar ar fi putut fi. A început să-i vorbească la fel ca unui client.

Și-a imaginat că în loc să fie afară, în frig și ploaie, erau în biroul ei primitor, cu pereții de culoarea liniștitoare a lazuritului, mașinăria de zgomot alb, fotoliul ei verde-busuioc. Podelele lucioase de lemn auriu ca mierea; canapeaua moale, catifelată, de culoarea migdalelor. Pe masa de la fereastră avea un difuzor de uleiuri parfumate — lavandă cu un strop de lămâie, combinație pe care o făcuse cu mâna ei. Dracene și voalul-miresei în ghivece mari, palmieri pitici, o Monstera Deliciosa, plante suculente așezate la soare — purificatoare naturale de aer. Rafturile erau ticsite de cărți, iar pe cel de lângă ușă era o lampă de sare chihlimbarie. Și-a imaginat în detaliu biroul, s-a transportat în mintea ei acolo și și-a forțat vocea să reflecte acea stare de calm. În anticameră, degetele recepționerei băteau pe tastatura calculatorului, cu clicuri delicate, iar fântâna cu pietre bolborosea.

Fratele ei mai mare, Lionel, era un mahăr în lumea finanțelor și îi dăduse bani ca să decoreze atât de frumos, de la zero; se simțea vinovată, fiindcă niciodată nu avea să poată face pentru el ceva la fel de frumos și important. Încă nu voia ca bărbatul de pe pod să știe că era psiholog, cu un frate barosan plin de bani și un birou liniștitor, fiindcă asta ar fi căscat o prăpastie între ei. Voia să creadă și să știe că era ca el; că erau la fel. Avea și ea zile când îi venea să se arunce de pe un pod, ca toată lumea, doar că nu ajunsese niciodată dincolo de balustradă.

— Nu, mulțumesc. Lasă-mă în pace, te rog! a spus el politicos.

Prea politicos pentru cineva care îmbrățișase moartea. Încă nu era pe deplin hotărât.

— Am avut și eu zile de rahat. Zile de tot rahatul. Tocmai treceam printr-un divorț și nici n-a apucat să se usuce cerneala semnăturilor, că am aflat că fostul meu soț și-a lăsat amanta gravidă. Eu nu pot să fac copii, deci a fost efectiv cel mai rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. Acum e cu ea și au o fetiță. S-au mutat în Montana ca să fie mai aproape de familia ei. Cine naiba stă în Montana? De cele mai multe ori, nici nu-mi amintesc unde e! a spus ea, detestând faptul că folosise cuvântul amantă.

De obicei, încerca să-l evite, știind ce fascinant suna, or, ea nu asta își dorea. Amantă — cu acele curbe șerpuitoare și vocea senzuală ca a lui Marilyn Monroe — sugera atâta pasiune și romantism, încât părea dezirabilă.

— Îmi pare rău că ți s-a întâmplat așa ceva, a spus el și apoi a făcut o pauză, dar în Montana stă o groază de lume. E un stat ca oricare altul. Am prieteni care locuiesc acolo.

Vocea i-a devenit tăioasă. Gata cu politețea!

Se uita în jos, la râu. Era frig și se făcea tot mai frig. Sfârșit de octombrie — nopțile erau tot mai lungi. Numai asta, și era de ajuns ca Tallie să înceapă să se întrebe dacă viața chiar merita trăită — la urma urmelor, Dumnezeu începea să stingă lumina. Toamna mai era cum mai era, dar iarna? Iarna era prea cruntă ca să o înfrunți singur, iar aceasta avea să fie a doua iarnă de la divorțul ei. Joel avea să-și petreacă iarna în Montana, cu noua lui soție și cu copilul lui.

— Corect. Sunt sigură că Montana e în regulă. Ăăă, spui că ai prieteni acolo. Ce-ar fi să treci dincoace, pe partea asta, ca să-mi povestești despre ei? a spus Tallie făcând un pas spre el.

Bărbatul a privit-o, apoi și-a îndreptat iar atenția spre râu. Era prima dată când îi vedea bine fața. Avea o constelație de pistrui deschiși la culoare, de parcă cineva îi presărase din greșeală scorțișoară pe nas și pomeți, iar haina de pe el avea aceeași culoare ca rucsacul. Bocancii și blugii: maro-roșcat, ca siropul de arțar. Emana o energie care parcă pulsa din el ca undele unui sonar. Bipuri rapide de singurătate. Tallie a tradus cu ușurință semnalele de ecolocație emise. Și ea se simțea singură și emitea bipuri.

— Hai să-i sunăm! Pun pariu că s-ar bucura mult să te audă, a spus apropiindu-se și băgând mâna în buzunar după telefon. Cum îi cheamă?

— Nu vreau să vorbesc acum cu ei.

— Nu vrei să-mi spui cum te cheamă sau cum pot să te ajut?

— Nu, mulțumesc.

— Bine. Cum vrei, a spus ea tastând pe telefon, întrebându-se dacă nu putea găsi ceva care s-o ajute.

A aruncat o privire spre mașină, la portiera deschisă, la ploaia care cădea pieziș pe scaun. Plafoniera arunca o lumină difuză albă. Și-a șters degetele de apă și a mai tastat ceva.

— Știi cântecul ăsta? Îmi place foarte mult, a spus dând volumul tare și pășind mai aproape de el.

Ea era pe partea sigură a balustradei; bărbatul era pe partea sinucigașilor. Se îndoia că el putea auzi muzica. Lumea era o cacofonie de zgomote. Nu era foarte surprinsă că nu se mai oprise nimeni, că nimeni nu mai trăsese pe dreapta ca să spună Hei! Oamenii se gândeau întotdeauna că altcineva, nu ei, o să oprească să vadă despre ce e vorba.

Din telefonul ei se auzea „A Nervous Tic Motion of the Head to the Left“, de Andrew Bird. A trecut peste faptul că titlul avea în el cuvântul nervos, dar la începutul cântecului era cuvântul muriți, așa că a așteptat să treacă partea aceea și a dat tare doar când Andrew Bird a început să fluiere. Era un cântecel ciudat, cu mult fluierat. Trecuse în revistă muzicienii listați în ordine alfabetică în telefon și sărise peste ABBA, deși „I Have a Dream“, cu versurile lui optimiste despre credința în îngeri, n-ar fi fost cea mai rea alegere. Odată ce treceai mai departe de ABBA, dădeai de Andrew. A întins brațul ca să ajungă cu telefonul mai aproape de urechea lui.

— Tipul ăsta. Îl cheamă Andrew Bird și aici chiar fluieră ca o pasăre. E un cântec frumos, dar nu știu ce înseamnă, a spus ea.

Ploaia îi uda hanoracul, mâna rece, telefonul. Chiar dacă nu se afla de mult pe pod, omul ăsta probabil că era înghețat bocnă. L-a întrebat de când stătea acolo.

— Nu știu, a zis el continuând să se uite în jos.

A lăsat cântecul să continue și l-a oprit înainte ca Andrew Bird să spună iar muriți. Și-a băgat telefonul în buzunar.

— Cred că ți-e foarte frig. E o cafenea puțin mai încolo. Am putea merge să bem o cafea. Mi-ar face plăcere să te invit la o cafea. Îmi dai voie să-ți iau o cafea? a întrebat ea.

Putea să fie un criminal. Putea să fie un violator. Putea să fie un pedofil căutat de poliție.

— Nu vrei să-mi spui cum te cheamă? Eu ți-am spus cum mă cheamă. Tallie. Tallie Clark.

— Nu.

Blând. Lumea era zgomotoasă și aspră, dar el era blând.

— Vrei ceva cald? De băut sau de ținut în mână? Nu pot să te las aici. N-am de gând să fac asta, a insistat Tallie.

Dacă întindea mâna, putea să-l atingă, dar îi era teamă. Putea să sară. Putea să cadă. Putea să o înșface și să nu-i mai dea drumul, să o ia cu el. Nu voia să se ducă și ea cu el.

— Mai pune un cântec, te rog!

Tallie a căutat „Jesus, Etc.“ de Wilco — un cântec care pe ea o liniștea întotdeauna — și i-a întins telefonul. Au stat și au ascultat împreună vocea moale și caldă, ca de flanel, a lui Jeff Tweedy. Ea și-a cuprins o clipă trupul cu brațele, încercând să se încălzească, apoi și-a îndesat mâinile în marsupiul hanoracului.

— Mulțumesc, a murmurat el, dându-i înapoi telefonul când s-a terminat cântecul.

Tallie s-a uitat spre autostradă, la fulgerările lucioase ale camionetelor, sedanurilor, SUV-urilor, minivanurilor — nicio mașină de poliție, nici de pompieri, nicio ambulanță. Nu știa ce să facă și i-a spus și lui asta. Poate dacă auzea că nimeni nu deținea toate răspunsurile, el avea să se simtă mai bine. Iar dacă voia să sară, cu siguranță că ar fi făcut-o deja. Corect? Corect.

— Nu trebuie să faci nimic. S-a terminat! a spus el.

— Ce s-a terminat? Ce se-ntâmplă?

— Nu știu.

Lui Tallie i-a venit să râdă auzind atât de umanul și sincerul Nu știu. A început să se roage în gând: Doamne, Tu ne vezi. Tu ne cunoști. Arată-i asta și acestui om. Dă-i un motiv să rămână. Învăluie-ne pe amândoi cu dragostea ta. Dă-mi puterea să fac asta. Îndură-te de noi.

I-a întins mâna. Tremurătoare, udă, rece. Bărbatul s-a uitat la ea, apoi la râu. La râu, la ea. Rucsacul era la picioarele ei. Se uita la râu și se uita la râu. Se uita la râu când a luat-o de mână.

El mirosea a ploaie. Haina lui avea o glugă pe care nu și-o pusese pe cap. Ce sens ar fi avut, dacă oricum avea de gând să moară curând? Ce mai contează părul ud dacă ești mort? Și-a luat rucsacul de pe jos și a urmat-o la mașină. A urcat și a închis portiera.

— E ud scaunul. Îmi pare rău, a spus Tallie, uitând că el era deja ud leoarcă.

La fel și ea. A închis portiera și s-a întins către bancheta din spate, a luat un prosop din geanta de sală și și-a tamponat fața. A încercat să i-l dea și lui, dar bărbatul a refuzat-o.

— Dacă așteptai un semn ca să nu te sinucizi, semnul ăla sunt eu. M-am oprit. Și te duc la o cafea.

— Nu așteptam un semn.

— De ce nu?

Tallie a oprit avariile și a așteptat până și-a făcut loc în trafic. A intrat pe autostradă. Probabil că era o idee dezastruoasă, dar așa stăteau lucrurile. Era înspăimântător și palpitant și inima îi bubuia în piept de parcă nu știa să facă diferența între panică și entuziasm.

— Nu voiam să primesc un semn, a repetat bărbatul.

— Dar ai primit, a zâmbit ea.

Poate primul ei zâmbet autentic din ziua aceea. Dimineață fusese ocupată cu programări, zâmbise de formă, mâncase o salată și o conservă de ton, singură, la ea în birou. După-amiaza fusese la fel de plină de programări, iar înainte să plece de la muncă se logase în contul lui Joel de pe rețeaua de socializare, fiindcă nu-și schimbase nici acum parola, și se uitase ca de obicei pe profilul noii lui neveste. S-a uitat la pântecele ei de femeie însărcinată din pozele mai vechi și la fotografii pe care nu le mai văzuse, de la petrecerea bebelușului. Într-una l-a zărit undeva, în fundal, și pe Joel, făcând grătar. Pe terasa lui Tallie se afla și acum un grătar nou-nouț, pe gaz, pe care Joel îl cumpărase și nu îl folosise niciodată.

Joel avea de-acum un copil de aproape două luni, iar într-una dintre pozele în care era cu ea, avea părul prins în coadă la ceafă. O porcărie de coadă la ceafă. Tallie închisese laptopul și plânsese cu fața în palme, apoi plecase acasă. Alergase șase kilometri la sala de sport de dincolo de râu, dezamăgită că nu fusese în stare să se mobilizeze ca să alerge nouă, ca de obicei. Iar în drum spre casă, îl văzuse pe Bridge — așa începuse să-i spună în mintea ei, din moment ce Tipul-de-pe-Pod nu voia să-i spună cum îl cheamă.

El a ridicat din umeri; se pare că nu credea în semne, deși era clar că ea tocmai îi salvase viața. Tallie nu mai salvase niciodată la propriu viața cuiva; gândul îi încălzea toată ființa. L-a privit, studiindu-i profilul. Era atrăgător și putea să aibă orice vârstă între 25 și 35 de ani.

— Îți place cafeaua? l-a întrebat.

În sesiunile ei de terapie, folosea diverse tehnici — abordare holistică, modificare comportamentală, Gestalt, cognitivă —, dar, totodată, credea în puterea simplității: o băutură caldă și să asculți pe cineva care vorbește. Clienții ei își deschideau sufletul mai ușor când țineau în mână o cană fierbinte. Uneori se simțea vinovată că le lua bani, când nu făcuse altceva decât să fiarbă niște apă. Cafeneaua unde îl ducea acum era favorita ei, un popas pe care îl făcea în fiecare zi. Un loc unde se simțea în siguranță. Nu putea s-o omoare acolo, Tallie îi cunoștea pe barmani.

— Nu contează, a spus el cu o tristețe atât de sfâșietoare, încât ar fi putut opri timpul în loc.

— Contează. Contezi. Viața ta contează. Crede-mă! a spus Tallie și a așteptat un răspuns.

Când acesta nu a venit, a continuat:

— Ăăă… mai avem puțin. Cafeneaua e un pic mai sus. Poate o știi. Ești de pe aici? Recunosc că în momentul ăsta improvizez pe parcurs, dar îmi pun soarta în mâinile Domnului.

— Și dacă Dumnezeu nu există? a întrebat el privind pe geam, pe care stropii de ploaie se prelingeau ca o perdea cu mărgeluțe.

Atunci chiar nu știu. De aceea trebuie să cred că există, și-a spus ea.

— Te cheamă Tallie? a continuat bărbatul după mai multe clipe de tăcere.

— Tallie, da. Tallie Clark. Prescurtarea de la Tallulah. Înseamnă apă curgătoare… apă sprintenă. Dar toată lumea îmi spune Tallie, cu excepția fratelui meu și a familiei lui. Ei îmi spun Lulah.

Vedea cafeneaua în față, pe colț, cu firma verzuie, luminoasă, așteptându-i.

— Aha, a făcut el întorcându-se spre ea.

Transformare totală — un zâmbet de sinucigaș. Un pic sinistru. Un pic plăcut. Ted Bundy avea și el un zâmbet plăcut-sinistru. Probabil că la fel și Ucigașul Zodiac și majoritatea criminalilor care ajungeau la emisiunea Dateline.

— E un nume frumos. Dar pe mine nu mă cheamă Tallulah, a spus el.

Și nu mai zâmbea.

A intrat în parcarea cafenelei, recunoscătoare că era într-un loc public. Avea să-i cumpere ceva cald și spera să afle cu ocazia asta mai multe despre el, să-și dea seama de ce fel de ajutor avea nevoie. În scurt timp, avea să fie acasă, în pijamale, cu pisicile ei, uitându-se la televizor la vreo emisiune vulgară, cu o mască relaxantă de avocado pe față, vin în pahar, simțindu-se bine că a salvat o viață.

Au parcat și au intrat împreună în cafenea. El mergea agale, ca un cowboy, iar Tallie și-a potrivit pasul cu al lui. Când i-a ținut ușa ca să intre, i-a văzut limpede fața. Mda. Bridge chiar era atrăgător. Și mai avea și peste 1,80, aproape cât Joel. Ori poate așa i se părea ei. Să fi fost, oare, obsedată, de îl vedea pe Joel în fiecare bărbat? Bridge avea părul țepos și ea și-a imaginat cum ar plesni-o peste față codița penibilă a lui Joel.

Tallie vedea că Bridge purta un tricou alb pe sub haina de flanel și a zărit licărirea unui pandantiv de aur. Avea să-l întrebe mai târziu din nou cum îl cheamă, dar poate că, dacă mai vorbea puțin cu el, avea să-i spună singur. Folosea aceeași tehnică și cu clienții ei, cu cei care veneau la cabinet cu o oră mai devreme, dar care amuțeau când intrau la ea. Cu cei care vorbeau despre toată lumea, numai despre ei, nu. Uneori reducea intensitatea luminii sau punea muzică clasică dacă așa preferau clienții ei. Suitele pentru violoncel de Bach erau dezarmante. Chopin, Mozart, Liszt, Haydn.

Într-un bol din lemn de trandafir, lucrat manual de femei din India, ținea migdale trase în ciocolată neagră și dropsuri. Cumpărase mai multe pentru cabinet, iar banii se duceau către stoparea traficului de carne vie. Și-a propus să mai facă o donație pentru această cauză, de îndată ce ajungea la calculator. Bietele fete! Poate Bridge era unul dintre perverșii ăia scârboși care cumpărau fetițe. Ăia pot fi oriunde. Numai gândul la ei o umplea de repulsie

Credea că era capabilă să-și facă o impresie destul de corectă despre o persoană, atunci când se baza pe instinctele ei. L-a privit pătrunzător, ca să-i simtă energia, încercând să vadă dacă într-adevăr avea chipul cuiva care vrea să moară. Ochii lui erau ochi blânzi, maro-roșcați, ca lemnul de sequoia. Asta i-a amintit de cedru, mirosul ei preferat. La ultima lor aniversare, îi cumpărase lui Joel o colonie scumpă, pe bază de aromă de cedru. Joel s-a dat o dată, apoi i-a spus că nu credea că mai poate să o folosească, fiindcă era prea puternică.

— Miros de la o poștă, i-a zis el, iar Tallie și-a spus că asta era și ideea.

Îi plăcuse mult ziua în care el mirosise așa, când mireasma lui era peste tot. Încă mai avea recipientul: un paralelipiped din sticlă de culoarea whisky-ului în soare. I-ar fi plăcut să i-o dea lui Bridge, să-i spună că parfumul de cedru se potrivea cu ochii lui. Poate că ar fi înțeles ce voia să spună. Poate că și simțurile lui se întrepătrundeau, se prelingeau unele în altele, lăsau pete. Așa cum ploaia îi făcea ființa albastru-cenușie, iar albastrul-cenușiu îi lăsa pe limbă un gust cleios de afine.

În cafenea era cald și aglomerație, toată lumea cu ochii în telefoane sau laptopuri, sau în cărți sau la copii sau la iubiți sau la prieteni sau la prăjituri sau la cappuccinoul lor. I-ar fi cumpărat bucuroasă o cafea sau ceva de mâncare dacă îi era foame. Oare Bridge avea bani? Ori telefon?

— Deci, bei o cafea dacă-ți iau? Sau ai prefera un suc, ori un pahar cu lapte? a întrebat Tallie îndreptându-se cu el către tejghea.

Tălpile bocancilor lui scârțâiau pe podea, iar din haină îi picura apă.

— Beau o cafea, a spus el dând din cap.

— Neagră?

A dat iar din cap. Tallie și-a spus că-și imaginase că zâmbetul lui era sinistru. În cafenea nu i se mai părea sinistru. Avea ochi expresiv, cu riduri la colțuri. Era imposibi să aibă sub 30 de ani. Sigur trecuse de 30. Părea să fie fumător, deși nu mirosea a țigări. Energia fumătorului, pe care ea o cunoștea prea bine. Mama ei o avea din plin.

Nu putea să-i dea un mesaj Aishei, cea mai bună prietenă a ei, fiindcă era plecată într-un weekend prelungit, fără aparatură electronică, cu un grup de yoghini hipioți. Tallie s-a gândit să-i dea un mesaj fratelui ei, Lionel, ca să-i spună salut și să arunce o vorbă așa, ca din întâmplare, ca să știe cineva unde era, pentru orice eventualitate. Dar nu îi putea spune de Bridge. S-ar fi înfuriat rău de tot. I-ar spune că de vreo săptămână e neglijentă, fiindcă se dusese la el în vizită, parcase pe aleea lui în pantă și uitase să tragă frâna de mână. Când a plecat, a văzut că mașina coborâse cu spatele de pe alee și se oprise pe gazon, evitând la milimetru șirul de copaci care mărgineau proprietatea.

— Uneori ești tare neglijentă, îi spusese fratele ei.

Dar Tallie nu era neglijentă. Lionel era obsedat de perfecțiune, neadmițând nici cea mai mică greșeală omenească. Mama și fratele ei insistau deseori să spună lucruri care nu era nevoie să fie spuse. Lucruri dureroase. Era unul dintre motivele pentru care Tallie se făcuse psiholog: să-i ajute pe oameni să fie mai îngăduitori cu ei înșiși și cu alții. Să facă lumea mai sigură, mai blândă.

Odată, când Tallie avea 10 ani și se juca singură în camera ei, fredonând fericită un cântecel, mama ei îi spusese că era o fetiță singură, fără prieteni. Nu uitase niciodată acele vorbe oribile. Poate că cineva îi spusese cândva și lui Bridge că era un băiețel singur și fără prieteni.

— Vrei ceva de mâncare? N-ar fi o idee rea, a spus ea.

S-a salutat cu barista și a comandat două cafele. Bridge s-a uitat la vitrina cu produse de patiserie. Fără să aștepte răspunsul lui, Tallie a comandat ultimele două gogoși tradiționale cu dovleac. A plătit și s-a dus la colțul cu condimente ca să-și pună în cafea lapte de soia și un praf de zahăr brun. Bridge a urmat-o la o masă din colț, aflată lângă un stâlp cu luminițe albe de brad, ale căror halouri atomice îmblânzeau cu strălucirea lor tot ce era în jur. Bridge și-a scos haina. I-a mulțumit pentru cafea și gogoașă.

Cămașa de pe el părea uscată. Avea mâini frumoase și umeri drepți. O barbă șaten-roșcată ce se asorta cu pistruii. Și-a dat pe spate părul ud și și-a suflecat manșetele. Ea a așteptat să-l vadă că soarbe din cafea. După prima gură de cafea, puteau începe. Că tipul știa sau nu, se afla la o sesiune de psihoterapie. Nu se putea să nu se aștepte la o mulțime de întrebări. Se întâlniseră în circumstanțe ieșite din comun; erau împreună în această situație. El a sorbit din cafea, a rupt o bucățică de gogoașă și a mâncat-o. Era foarte ordonat, atent să nu dea firimituri pe lângă farfurie.

— Cum te simți? l-a întrebat.

— Trebuie să-mi iau medicamentele, a spus el după ce a mestecat și a înghițit.

Antidepresive? Asta trebuia să fie. Echilibrul substanțelor chimice din creierul lui era dat peste cap, iar medicamentele aveau să-l regleze. Mai avusese clienți care renunțaseră la medicamente și, abia când se dăduseră grav cu capul de pragul de sus, înțeleseseră câtă nevoie aveau de ele. Oare să fi fost podul lovitura care să-l trezească la realitate pe Bridge? Putea să-l ducă să-și cumpere medicamentele, să i le și plătească.

— Unde-ți sunt pastilele?

— În rucsac, a zis el, arătând din cap în jos, spre rucsacul de la picioarele lui.

Apoi a continuat să mănânce. A făcut și ea la fel, începând să mănânce gogoașa, un răsfăț pe care și-l permitea doar din când în când, dar seara de azi era evident ieșită din comun. Firimiturile i se lipeau de degete și a fluturat din ele ca să le scuture.

— Putem să luăm o sticlă de apă. Și… ăăă, ai la cine să stai? Crezi că ar trebui să mergi la spital? Pot să te duc eu dacă vrei, a spus ea.

Putea da niște telefoane. Avea destule cunoștințe. Doctori, un pompier care îi fusese vecin. Putea încropi o acțiune de salvare. Doar avea nevoie să fie salvat, nu?

— Antihistaminice. Pastile antialergice, a spus el după ce a mai băut din cafea.

Ceva de genul: Auzi, cucoană, ce să caut la spital pentru niște pastile antialergice? Ești nebună. Nu am nimic. Te rog frumos, adună-ți mințile și lasă-mă să-mi beau liniștit cafeaua neagră.

— Păi, mă gândeam că, după faza cu podul…

La spital, fiindcă aveai de gând să te arunci de pe pod și să mori, de aia la spital.

— Aia a fost atunci. Acum e altceva.

— Totuși, tot ar fi important să vorbești despre asta, nu crezi?

— Nu sunt de-aici. Familia mea e din Clementine, a zis el.

Tallie auzise de locul ăsta, știa că orășelul Clementine era în sud-estul statului Kentucky, cam la trei ore distanță.

— Ești pe jumătate negru? Presupun că nu suntem prea mulți în Clementine, a spus Tallie aplecându-se în față.

Nu mai văzuse niciodată un chip ca al lui Bridge. Un amestec de un milion de lucruri: părul lui des, blond-închis ca al celor din Kentucky, brăzdat de șuvițe roșii.

— Bunica era neagră. Și da, ai dreptate, nu suntem prea mulți pe-acolo, a răspuns el.

I-a plăcut că i-a spus ceva despre familia lui și îi plăcea cum sufla în cafea, stârnind vălurele. Îi plăcea să se uite la el cum își termina gogoașa. Creierul ei clocotea de uluire și entuziasm. Cu mai puțin de o oră în urmă, acest om voia să moară, iar acum stătea în fața ei, temându-se să nu își ardă buzele. Când i-a mulțumit din nou, Bridge parcă avusese grijă să-și umple dinadins ființa și vocea cu și mai multă blândețe. Pandantivul îi alunecase prin deschizătura cămășii — o cruce mică de aur din care licărea lumina.

— Ar trebui să-ți sunăm familia, nu? a întrebat Tallie scoțând telefonul din buzunar și punându-l pe masă între ei, deși nu putea spune că se aștepta ca el să fie de acord.

Ca să-l facă să vorbească în continuare, trebuia să-i spună ceva despre ea.

— Familia mea e de aici și din Tennessee. Unii din Alabama. Tu cum te înțelegi cu ai tăi?

— Nu-mi plac chestiile astea, a comentat el.

— Dar ce îți place?

— Nu-mi plac discuțiile de complezență.

— Nici mie. De aceea discut despre lucruri importante. Ca să nu pierdem aiurea timpul pe care îl petrecem împreună, a spus ea.

Colțul gurii lui s-a ridicat puțin.

— Îmi place cântecul ăsta, a spus el.

Din difuzoarele cafenelei se auzea încet Radiohead, „Knives Out“.

— Și mie. E straniu și sumbru.

Compasiune. Empatie. De obicei, funcționa, îi făcea pe oameni să se deschidă ca niște flori.

— A fost prima ta… ăăă… tentativă de sinucidere?

— Nu știu ce a fost. Dar cred că mă simt mai bine acum. Greu de spus.

Se simțea mai bine? Așa repede? Nu îl credea.

— Mă duc la baie.

S-a ridicat și a luat rucsacul cu el.

— Bine, a zis Tallie, dând din cap.

De îndată ce ușa de la baie s-a închis după el, ea s-a mutat pe scaunul lui și i-a cotrobăit prin buzunare. Un bon pentru haină. O cumpărase în dimineața aceea. Cine se duce dimineața să cumpere jacheta în care vrea să moară? Tallie a ridicat privirea să se asigure că nu ieșea de la baie. Nu ieșea. Era agitată și emoționată, îi tremurau mâinile și adrenalina îi făcea inima să bată iute ca a unui iepure. Într-un buzunar interior a găsit o hârtie împăturită — un bilet, poate? Nu avea timp să se uite. L-a scos și l-a strecurat în buzunar, s-a uitat iar la ușa de la baie și a băgat din nou mâna în haina lui. Altă hârtie. Încă un bilet? A luat-o. Bărbatul nu avea cum să nu observe că lipseau amândouă, dar Tallie o să priceapă mai târziu de ce, când avea să fie singură ca să le poată citi. Probabil că nu conțineau nimic important. S-a așezat pe scaunul ei, a mai băut din cafea. Două minute mai târziu, bărbatul s-a întors și s-a așezat în fața ei.

— Da, clar mă simt mai bine acum, a spus el. Mi-am dat cu niște apă rece pe față.

— La drept vorbind, aveai deja apă rece pe față, de la ploaie.

— Ai dreptate.

Bridge o aburea într-un mare fel. Fusese la un pas să aleagă moartea și acum se purta de parcă nu era mare lucru? O irita și simțea o legătură cu el. Ideea o făcea să se simtă rușinată. Avea obiceiul să formeze legături rapide și intense cu oameni pe care abia îi cunoștea. Înainte de GPS, își făcea griji dacă cineva căruia îi dăduse îndrumări ajunsese la destinație sau când era într-un oraș mai mare, în transportul în comun, nu se putea abține să nu-l întrebe pe un om care plângea ce a pățit, chiar și când toți ceilalți din jur evitau cu obstinație și buzele strânse să se uite la acea persoană. Din când în când, clienții se atașau foarte puternic de ea — îi trimiteau e-mailuri sau îi dădeau telefoane la orice oră din zi și din noapte, ori o invitau să le cunoască familiile. Le amintea că era important pentru toată lumea să păstreze niște limite clare, însă nu le spunea ce greu îi venea și ei să asculte de propriul sfat.

Imediat după divorț, Tallie devenise ușor obsedată de noua soție a lui Joel, mergând până acolo încât se îngrijorase teribil pentru ea când văzuse pe rețelele de socializare că suferise un mic accident de mașină. Verifica întruna pagina ei ca să se asigure că era teafără, citind-o și recitind-o, deși ea nu posta niciodată ceva prea profund sau controversat sau foarte personal. Tallie a aflat lucruri generale despre viața ei, cotrobăind prin rețea. Și fixația pe aceste lucruri o făcea să simtă că își pierdea mințile. Și mai rău. Când o apuca, era ca o buclă fără scăpare, un semn al infinitului în care se învârtea la nesfârșit.

— Îmi place haina ta. Pare nouă-nouță, a spus Tallie dându-și o șuviță de păr de pe față.

Era sigură că arăta ca naiba și nu reușea să se hotărască dacă îi păsa sau nu. O parte din ea își dorea să se ducă la baie, să-și înfoaie părul, să-și aplice un nou strat de gloss roz-piersică, să-și ciupească obrajii, dar acum nu avea timp să fie vanitoasă, nu când încerca să dezlege acest mister. Să înțeleagă, să-și iubească și să-și ajute aproapele ca pe sine însăși.

— Am cumpărat-o azi-dimineață, a precizat el.

Bonul era de la un imens magazin de produse pentru camping, Brantley’s. Haina, de culoarea fructului de avocado, costase fix 80 de dolari. O plătise cu cash la ora 09:37.

— Ai cumpărat o jachetă nouă știind că voiai să te arunci de pe pod? a întrebat ea, spre propria surprindere.

Ar fi putut și poate chiar ar fi trebuit să pună altfel întrebarea, ori poate să o lase baltă cu totul. Nu voia să-l supere, dar el nu părea să se supere prea ușor. Dacă ar fi dat peste el în orice altă conjunctură, ar fi remarcat cât de calm și detașat era, că părea să nu se streseze niciodată, din niciun motiv. Era și el un om într-o cafenea și bea o cafea. Era și el îmbrăcat într-o cămașă de flanel în carouri roșii și negre, numai bună de purtat la cules de mere, cu o haină nouă-nouță pe spătarul scaunului, cu bocanci uzi, dar care aveau să se usuce. Totul se usca până la urmă. Totul era în regulă. Relaxează-te. Ridică din umeri.

— Am cumpărat haina azi-dimineață. Faza cu podul a fost faza cu podul. Acum e altceva, a spus el, de parcă era singurul răspuns posibil.

Prezența lui liniștită o calma, iar ea voia să păstreze acea stare, să o prindă sub o cană întoarsă.

— Deci familia ta e din Clementine, dar tu nu?

— Acolo m-am născut.

— Nu ții deloc legătura cu familia? Crezi că nu poți vorbi cu ei?

— Nu vreau să vorbesc cu ei acum.

— Bine. Te superi dacă te întreb câți ani ai?

— Te superi dacă te întreb câți ani ai tu? a întrebat el, ridicând din sprânceană.

— Bine. Nu vrei să-mi spui. Atunci spune-mi altceva: mai vrei cafea? Pot să mă duc să-ți mai pun. Îmi mai pun și mie, a spus ea luându-i paharul încă plin pe jumătate.

— Sigur. Mulțumesc.

La tejghea, întoarsă cu spatele la el, și-a atins buzunarul ca să se asigure că hârtiile scoase din haina lui erau în siguranță. A umplut iar paharele, la bufetul cu condimente a trecut prin tot ritualul, apoi i-a întins cafeaua. Neagră. Neliniștea sa inițială se risipise ca un nor, iar ei îi venea să ducă mâinile la gură și să strige către norișorul neliniștit Vino înapoi fiindcă așa era normal. Ar fi trebuit să fie neliniștită. Chiar așa de singură se simțea? Avea o carieră respectabilă, o casă frumoasă, pisici, părinți, un frate și o cumnată și o mulțime de rude și prieteni în lista de contacte. O avea pe Aisha și o cămară bine aprovizionată — ceea ce o făcea să se simtă mai în siguranță și lumea să-i pară un loc mai bun. Faptul că nu mai era neliniștită o făcea să se simtă iresponsabilă, iar faptul că se simțea iresponsabilă îi alimenta iresponsabilitatea, ceea ce ducea la cea mai înfricoșătoare și palpitantă emoție dintre toate: cea de libertate.

— Am 40 de ani, a spus ea după ce s-a așezat la loc în fața lui.

— Am 31, a zis el.

Încă un strat al misterului îndepărtat.

Pe sub masă, Tallie a pipăit hârtiile îndoite din buzunar, simțindu-se vinovată că le șterpelise. Ar trebui să le pună la loc, nu erau treaba ei.

— Uau, ce tânăr ești! a spus ea jovial, sperând să-l molipsească și pe el.

Ardea de nerăbdare să-l cunoască mai bine, să desfacă strânsoarea acelui lucru care-i încleșta inima. Îi păsa de Bridge. Indiferent de situație, el avea pentru ce trăi. Înstrăinat cum era de ai lui, tot avea rude în Clementine. Părea interesant și inteligent. Tallie făcea tot posibilul să acorde oricui o șansă.

— Mă simt bătrân, a spus el.

— Și eu mă simt uneori bătrână.

— De ce m-ai oprit? a vrut el să știe.

Ochii lui, sfâșietor de triști. Parcă peste ei căzuse o umbră. Imploratori. Ca dintr-o pictură în ulei cu Cristos purtându-și coroana de spini.

— Îmi pasă de tine. Nu vreau să mori. Îmi… pare tare bine că nu ai sărit.

El a scos capacul paharului și a suflat în cafea. A luat o înghițitură și a pus paharul la loc pe masă, apoi s-a uitat la ea.

— Păi, făceai naibii un tărăboi așa de mare, că nu-mi mai auzeam nici gândurile, a spus.

Tallie a fost atât de surprinsă, că a izbucnit în râs și și-a acoperit fața roșie ca focul. Voilà! Știa că uneori diferența dintre viață și moarte însemna să faci sinuciderea și mai dificilă pentru persoana care se gândea la ea. Citise că rata sinuciderilor scăzuse dramatic în Marea Britanie după o schimbare extrem de simplă: trecerea de la sobele pe gaze de huilă la sobele pe gaze naturale, fiindcă deseori sinuciderea era decisă de oportunitate. O încânta asta, că schimbase totul făcând naibii un tărăboi așa de mare. S-a gândit la sesiunea ei de terapie bine intenționată, dar pripită și neglijentă, și la tehnicile ei de salvare improvizate și a fost cât pe ce să se înece cu cafeaua.

— Ai grijă, că ai să verși toată cafeaua, a atenționat-o el.

S-a sprijinit de masă și l-a privit printre degete cum bea din nou din cafea ca și cum nu scosese nicio vorbă.

— Nu am de gând să-ți cer scuze că te-am oprit, a spus Tallie când s-a potolit din râs.

— Nici nu-ți cer asta.

— Bun.

— Ce-ai să faci acum? a întrebat el după o clipă.

S-a aplecat spre ea oftând, sprijinindu-se de peretele de lângă ei. Stilul nonșalant suicidar. Era un străin, un bărbat străin. Dar în mod straniu, totul la el îi era deopotrivă nou și familiar când îl punea alături de ceilalți bărbați din viața ei. Bridge avea urechi mici, ca tatăl ei și iubitul din facultate, Nico. Bridge, Nico și Joel, toți aveau mâini frumoase. Bridge semăna cel mai mult cu un tăietor de lemne din cărțile de povești, unul care locuia în adânc de codru și cumva greșise drumul și se trezise în metropolă. Iar timbrul profund, auriu al vocii lui îi amintea de cel al fratelui ei.

— Ce o să facem acum? a întrebat Tallie.

Norișorul de neliniște era departe, departe, departe. Drum bun! Nu l-ar fi văzut nici cu binoclul.

Erau pe drum către casa ei. Până acum, nu scosese nicio vorbă în mașină, rezumându-se să răspundă strict la întrebările puse de ea.

— Și? Ai casă sau apartament?

— Aveam. Acum nu prea, a spus el.

— Nu ai unde să stai?

— Nu am spus asta. Doar că nu am casă sau apartament.

— Ai mașină?

— Nu am mașină aici, în oraș.

— Și cum te deplasezi?

— Mă deplasez foarte bine, a asigurat-o el.

S-a uitat la ea, ținându-și mâna pe rucsacul aflat în poală. Tallie a simțit cum teama i se furișează rapid înapoi în suflet când s-a uitat la rucsacul acela. Acolo și-ar putea ține instrumentele de tortură — funiile, pistolul, cuțitele. Knives Out. Ce cântec sinistru de pus într-o cafenea! În mintea ei, refrenul se repeta la nesfârșit.

Era întuneric de-a binelea și încă ploua, însă nu chiar așa de tare ca înainte. Sâmbătă era Halloweenul. Ce Dumnezeu făcea? Închisă în mașină, cu acest străin pe scaunul din dreapta, pe care îl ducea la ea acasă? Crease singură filmul horror perfect, iar când aveau să ajungă amândoi la ea, el urma să scoată ce ținea în rucsacul ăla, avea s-o omoare și apoi să o pună undeva unde nu o s-o găsească nimeni niciodată. Părinții și fratele ei urmau să apară la televizor implorându-l pe răpitorul ei să-i dea drumul. Peste ani și ani, fratele ei o să scrie o carte despre tragedie. Avea să fie bestseller și drepturile de autor vor fi vândute pentru a fi ecranizată. Pe Bridge avea să-l joace vreunul dintre puștii ăia din serialele cu vampiri adolescenți. O să câștige un Oscar. Fratele ei o să devină un scenarist de mare succes și o să-și părăsească familia ca să iasă cu una dintre tinerele din același serial cu vampiri adolescenți.

Și toate acestea ar fi trebuit să o împiedice să-l ia acasă pe Bridge, dar nimic nu a mers. Nu făcea niciodată așa ceva și acum îmbrățișa acea energie haotică, nerăbdătoare să afle ce o aștepta la capătul aventurii. Gura imensă a lumii se căsca în fața ei! Se întâmpla ceva, ceva ce nu putea controla. Primise cheile de la cușca leului și acum era înăuntru, mângâindu-l. Privind în ochii lui de ambră palidă.