Pentru soțul meu, David — cel pe care mă bazez, cel care mă sprijină mereu și cel pe care îl iubesc!

Prefață

Aș fi vrut să am această carte când mi-era greu. Modul în care alesesem să-mi trăiesc viața îmi provoca o suferință emoțională enormă. Eram perfecționistă, le făceam celorlalți pe plac, eram evitantă emoțional și aveam o problemă de anxietate. Și, pe deasupra, pierdeam o grămadă de timp rezolvând problemele tuturor celorlalți și prefăcându-mă că eu nu aveam niciuna. Eram expertă în ascunderea propriei dureri.

Nimeni nu știa cât de mult sufeream. Chiar dacă bănuia cineva, mă asiguram să înțeleagă că nu e decât un obstacol temporar, pe care urma să îl rezolv rapid. Nu suportam să-i pară cuiva rău de mine sau să-mi dea sfaturi nesolicitate. Credeam că eu le știu pe toate.

Fiindcă eram perfecționistă și centrată pe rezolvarea de probleme, n-aveam cum să mă culc pe-o ureche. Eram mereu ocupată și mă străduiam să primesc confirmări pentru reușitele mele. Când nu primeam validare, mă pedepseam. Cumva, trebuia să sufăr când eram respinsă, dezamăgită, când greșeam sau când făceam ceva ce ar fi putut să afecteze modul în care mă percepea restul lumii.

Nu vreau să te las singur pe același drum, învârtindu-te în cerc în căutarea butonului fericirii. Acesta e motivul pentru care am scris cartea.

Călătoria mea spre libertate emoțională

Sunt expertă în comportament și relații și m-am specializat într-o formă de coaching ontologic ce reunește corpul, mintea și sufletul. Acest stil de coaching duce la o mai mare conștiință de sine, bazată pe modul lor de a fi; abordează lucrurile dintr-o perspectivă emoțională, somatică și spirituală.

Munca mea s-a centrat pe conectarea emoțională — cu noi înșine și cu ceilalți. Am ajutat mii de oameni să-și depășească mintea rațională și să acționeze pe baza emoțiilor, spărgând astfel tiparele care îi blocau și îi făceau nefericiți. Spargerea acestor tipare duce la autenticitate, la libertate emoțională și la fericire. E o muncă grea, dar cu adevărat transformatoare.

În această carte, cei 8 pași spre conștiință de sine, iubire și fericire provin din experiența mea directă cu transformarea profundă și durabilă, prin care am trecut eu și clienții mei.

Nu în coaching am început. Am fost antreprenoare toată viața, de când vindeam popcorn la colțul străzii când eram mică, până la vârsta adultă, când am înființat propria companie de graphic design/marketing, care a fost un real succes. În perioadele dintre propriile proiecte am lucrat în management corporatist, în marketing și vânzări și în diferite alte domenii. Indiferent ce-aș fi făcut, descopeream că îi ajutam pe ceilalți. Mă pricepeam de minune să rezolv probleme! Indiferent dacă eram mentor pentru cineva de la serviciu sau dacă-i ajutam pe clienții aflați în situații specifice, bucuria de a ajuta oamenii mi-a dat un indiciu despre adevărata mea chemare.

Dar aveam o idee nesănătoasă despre ce e fericirea. Credeam că, dacă aș fi reușit să am succes în afaceri și în relații, toate piesele urmau să se potrivească la locul lor și aș fi ajuns în bucățica mea de Nirvana și m-aș fi simțit mai bine. Între timp, sufeream căutând răspunsul perfect la viața mea imperfectă.

De la învinovățire la responsabilitate

Știam că aveam nevoie de ajutor profesionist pentru anxietatea mea constantă, pentru relațiile mele care săreau ca un yoyo și pentru vidul interior care mă bântuia. La fel ca milioane de alți oameni, am fost la terapie și am consultat diferiți alți vindecători. Am ajuns foarte pricepută la a vorbi despre problemele mele și despre ce făceam pentru a le rezolva. De fapt, am ajuns să mă pricep atât de bine la intelectualizarea problemelor mele, încât o terapeută la care am fost și-a ridicat neputincioasă mâinile în aer și mi-a zis că sunt o ființă prea evoluată pentru ca ea să mă poată ajuta! Am fost dezamăgită, dar, privind înapoi, știu că mi-am făcut singură asta. Știam să vorbesc bine.

De fiecare dată când mă duceam la terapie, lucrurile se îmbunătățeau întrucâtva — dar, mai devreme sau mai târziu, mă trezeam înapoi în găleata cu melancolie. Mă simțeam ușurată pentru moment și apoi același lucru se întâmpla din nou. Puteam să mă gândesc la soluții și știam ce aveam de făcut, dar tot recădeam în vechile tipare. Nimic nu părea să funcționeze. Cumpăram și mai multe cărți și căutam și mai mult ajutor, dar tot mă simțeam groaznic.

Era frustrant, dar îmi și alimenta dorința de a mă simți mai bine. O trăsătură bună a perfecționiștilor și a celor care rezolvă probleme este că nu renunțăm ușor și nu prea stăm degeaba. Mă simțeam nesigură în special atunci când venea vorba să-i arăt altcuiva cât de profunde erau nesiguranțele care-mi vampirizau sufletul. Trebuia să ascund asta cu orice preț. N-aș fi suportat să fi știut cineva că nu toate corăbiile mele se aflau pe linia de plutire.

Într-o zi, când mergeam pe stradă și în cap mi se învârteau veșnicele mele probleme, am avut o epifanie: eu eram, de fapt, propria mea problemă, o problemă pe care nu o puteam rezolva în modul în care încercasem până atunci. Întotdeauna am crezut că informația era răspunsul. Întotdeauna am crezut că fac lucrurile bine și că ceilalți erau cei care nu cooperau. În acea zi mi-am dat seama că nu-mi asumasem niciodată responsabilitatea pentru propriile alegeri și experiențe. Nu făceam decât să-i învinovățesc pe ceilalți!

Prima epifanie a fost urmată de o a doua, și mai puternică: mi-am dat seama că nimic din afara mea nu se va schimba până n-o să descopăr ce se întâmpla de fapt în interior. Am înțeles că mă feream ca de gripă de adevăratele mele emoții. Și nici n-am dorit vreodată să rup coaja de pe rana aceea!

Aceste epifanii m-au lovit atât de tare, încât a trebuit să mă opresc și să-mi recapăt suflul. Stăteam pe trotuar și îmi ascultam gândurile: „O să lucrezi cu emoțiile tale până când o să poți să treci mai departe liniștită. Chiar dacă vrei să fugi, să eviți sau să învinovățești, o să accepți felul în care te simți și nu o să reacționezi ca mai înainte. Gata cu rahatul ăsta!“ N-aveam idee ce naiba implica „să accept felul în care mă simt“, dar în cele din urmă am aflat și viața mea a început să se schimbe.

Această transformare a necesitat mult timp — ani întregi. Mi-a dat multe bătăi de cap încercarea de a înțelege cum să unesc punctele dintre intelectualizare, perfecționism și comportamentele prin care le făceam celorlalți pe plac, alegerile mele proaste, vocea abuzivă din capul meu și îngrijorarea și suferința mea constante. Și pe lângă asta era greu și să observ cât de îngrozitor mă simțeam vizavi de mine însămi. Am recunoscut că înțelegeam prea puțin conceptul de iubire de sine sau cum puteam să-l aplic propriei persoane. Știam, pur și simplu, că n-aveam să mă simt vreodată altfel dacă nu îmi luam epifania în serios.

Tocmai construiam un business de coaching și eram din nou într-o relație disfuncțională, pe care nu o puteam face să meargă. M-am hotărât să mă folosesc de această relație care ba era, ba nu era pentru a descoperi toate lucrurile pe care le făceam eu și care îmi provocau durere. Până în acel punct crezusem că vina era doar a lui. De ce nu era în stare să fie așa cum trebuie, ca să putem pleca apoi, mână-n mână, spre asfințit? Mamă, cât de mult trebuia să-mi schimb perspectiva! Fără prea mari speranțe, am luat la bani mărunți convingerile care m-au făcut să mă port în felurile disfuncționale în care am făcut-o. Trebuia să înțeleg de ce simțeam că nu valorez mare lucru, chiar dacă aveam atât de multe reușite în viața mea. Am continuat să citesc multe cărți de self-help, așa cum făcusem ani întregi, dar am început să-mi dau seama că niciuna nu-mi putea spune cum să mă schimb și să fiu fericită. Datorită epifaniei mele, știam că soluția era conectarea emoțională la mine însămi.

A fost nevoie de mulți ani de încercări și erori pentru a mă pricepe la asta. A trebuit să accept că sunt defectă, dar tot merit iubire și sunt minunată. Asta suna oribil. De asemenea, suna imposibil. Dar, treptat, am început să observ lucruri la mine însămi. De fiecare dată când mă cuprindea anxietatea sau vreo altă stare emoțională agonizantă, descopeream că aceste emoții aveau, de fapt, prea puțin de-a face cu situația din acel moment. Majoritatea sentimentelor mele proveneau din reacții care aveau legături specifice cu experiențe din trecut și cu poveștile pe care le aveam despre ele. A trebuit să mă scufund și mai adânc în interiorul meu, dincolo de suprafața la care emoțiile apăreau ca reacții. Era o treabă dificilă — cum te conectezi la ceva din tine care nici măcar nu știi dacă există?

Cum am ajuns să pricep și cum a început magia

Experimentele mele cu trăirea propriilor emoții și cu aplicarea unor tipuri diferite de acțiuni în relații și în dramele personale au devenit instrumente importante în businessul meu de coaching. Eram capabilă să nu mai reacționez la fiecare tablou care stătea puțin strâmb pe perete, pentru că înțelesesem că problemele mele emoționale nu se rezolvau dacă-l îndreptam. Deveneam din ce în ce mai puternică și eram capabilă să pun în slujba clienților mei, în situațiile lor disfuncționale, lucrurile pe care le învățam din situațiile mele disfuncționale.