CAPITOLUL 1. Domeniul psihologiei sportului

Definiția și rolul psihologiei sportului

Diferite lucrări, românești sau străine, utilizează denumiri ca „psihologia sportului“, „psihologie sportivă“, „psihologia sporturilor“, deși toate se referă la aceleași aspecte ale disciplinei.

Noi preferăm „Psihologia sportului“ pentru a desemna acea ştiinţă care studiază fenomenele de ordin psihologic-comportamental pe care le prezintă participarea oamenilor la activităţile sportive de performanţă.

Studiul acestor fenomene conduce la:

• cunoaşterea cât mai adecvată a mecanismelor de declanşare, manifestare şi/sau dezvoltare a proceselor, fenomenelor şi însuşirilor psihice la cei care participă la activitatea sportivă (sportivi, antrenori, arbitri, spectatori, jurnaliști, manageri etc.);

• înţelegerea şi formarea convingerii că practicarea activităţilor corporale, competitive şi mai ales necompetitive, ameliorează condiţia umană şi, prin ea, calitatea vieţii;

• cunoaşterea trăirilor şi comportamentelor sportivilor şi înţelegerea faptului că acestea sunt uneori foarte diferite de ale altor oameni, ele deschizând o nouă fereastră pentru cunoaşterea fiinţei umane;

• dobândirea de către practicantul activităţilor corporale a unor cunoştinţe şi abilităţi utile pentru dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine şi pentru aplicarea în întreaga activitate şi viaţă a mecanismelor de autoreglare a stărilor psihocomportamentale;

• dezvoltarea, la profesori şi antrenori, a abilităţilor de a realiza cu elevii/sportivii un bun proces instructiv-educativ, adecvat sarcinilor, în activităţile diverse pe care aceştia le proiectează şi le conduc;

• înţelegerea faptului că intervenţia psihologică asupra altora şi asupra sieşi nu se poate realiza optim decât prin cunoașterea și aplicarea unei concepţii ştiinţifice, filosofice, metodologice, cu caracter interdisciplinar, omul concentrând în el un complex original şi unic de variabile biologice, sociale şi psihice.

Cea mai dinamică dintre disciplinele care studiază activităţile corporale, psihologia sportului, se ocupă de fenomenele psihice şi de comportamentul acelora care practică sporturile (activităţi cu caracter agonistic, ludic şi gimnic) orientate preponderent spre performanţă, spre depăşirea proprie, a adversarului sau a naturii.

Indiferent de modul cum a fost definită, esenţa psihologiei sportului constă în studiul omului care practică exerciţiul fizic la limita posibilităţilor sale fizice şi psihice, pentru aceasta supunându-se conştient şi voluntar unui antrenament intens în vederea realizării performanţelor valoroase în concurs.

Psihologia sportului este, în acelaşi timp, o psihologie situaţională. În pofida reglementărilor stricte ale condiţiilor de concurare (luptă), „originalitatea“ personalităţii competitorilor face ca niciunul dintre evenimentele sportive să nu semene cu altul. Spectacolul sportiv este astfel o rezultantă a varietăţii particularităţilor şi a strategiilor utilizate de ei şi, în acelaşi timp, un fenomen social care generează motivaţii specifice pentru cea mai mare parte a sportivilor.

Psihologia sportului se prezintă astăzi ca disciplina cea mai receptivă la nou şi cea mai creatoare. Impulsionată de nevoia obţinerii şi depăşirii performanţelor, ea a inovat antrenamentul modelat, antrenamentul psihoton, antrenamentul mental, tehnicile de asistenţă psihologică a sportivilor, prin acestea contribuind şi la îmbogăţirea ştiinţei psihologice.

În decursul anilor, psihologia sportului s-a dovedit a fi o ştiinţă, în acelaşi timp, normativă şi prescriptivă. Dispunem astăzi de suficiente date validate pentru a vorbi despre legităţile învăţării şi antrenamentului, de legile motivaţiei şi activării, de legile dezvoltării psihice a tinerilor sportivi. Fără îndoială că mai sunt numeroase fenomene care trebuie explicate sau a căror explicaţie trebuie adâncită. Este totodată firesc ca astfel de fenomene hipercomplexe, cum sunt cele psihice, să fie reglate de legi de sistem, de legi de tip probabilistic. Faptul acesta explică de ce, adresându-se antrenorilor şi sportivilor, psihologii sportivi nu dau reţete, ci recomandări, decizia urmând a fi luată în raport de persoană, de situaţie şi de scop. Acolo unde sportivii, antrenorii și managerii (administratorii-conducători) au înţeles şi aplicat principiile şi prescripţiile psihologiei sportului, rezultatele au fost excelente.

Cu privire la definiția psihologiei sportului

Din momentul în care s-au conturat conceptele şi metodologia acestei ştiinţe, cei care au servit-o au simţit nevoia să o şi definească. Vom vedea în capitolul următor cum s-a dezvoltat istoric psihologia sportului. Acum ne vom referi la diferitele definiţii care i s-au dat, când s-a considerat că a dobândit statut de ştiinţă autonomă.

Tabelul 1.1. Definițiile psihologiei sportului

Am schiţat la „Definirea psihologiei“ câteva dintre obiectivele psihologiei sportului, privite mai ales prin prisma foloaselor pe care studiul acestei discipline ştiinţifice îl poate aduce celor care o parcurg.

Ca ştiinţă, psihologia sportului are sarcini generale şi comune tuturor ştiinţelor: de descriere, explicare, prognostic şi control al realităţilor pe care le studiază.