1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă:

Foto copertă: Guliver/ Getty Images/© Arman Zhenikeyev

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Éditions Michel Lafon, 2020

Titlul original: Nos résiliences

Autor: Agnès Martin-Lugand

Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0959-3

ISBN (epub): 9786064013101

Guillaume, Simon-Aderaw și Rémi-Tariku, forța mea...

Nu cuvântul rostit sau cuvântul scris permit reziliența – uneori, chiar dimpotrivă, ea îndeamnă la o meditație amară; cuvântul modelat e cel care se adresează prietenului nevăzut, cititorului perfect care va ști să ne înțeleagă și să ne reintegreze în umanitatea din rândurile căreia am fost alungați de traumatism.

Boris Cyrulnik

Résilience et Connaissances de base

1

M-am strecurat singură în patul nostru, ultima dată pentru multă vreme de-acum încolo. Îmi plăcea atmos­fera acestor nopți. Un amestec de nerăbdare și de febrilitate. Surescitarea de a-l revedea. Teama că el nu se va simți în largul lui la întoarcere. O euforie copleșitoare. O dorință de a accelera timpul și de a-l încetini deopotrivă, atât de agreabilă era această așteptare după o lună de absență. În penumbra dormitorului, auzeam cu claritate sporită toate zgomotele casei: cel mai slab trosnet din acoperiș, cântecul ploii, pasul cât de mic al unuia dintre copii ridicându-se din pat cu scuza că merge la toaletă, pe Monsieur, câinele nostru, dormind cu un ochi deschis și mormăind în coșul lui, pe Mademoiselle, bătrâna noastră pisică, sărind de pe o mobilă pe alta. Și ei îl așteptau să se întoarcă. Sufletele noastre, ale tuturor, erau întoarse spre el. Trebuia să fie pe drum deja. Se îndrepta spre căminul său, spre noi. Urmărisem aterizarea avionului în direct pe telefon. Nu mă sunase. Mereu îmi spunea că nu voia să riște să mă trezească, în condițiile în care peste câteva ore ajungea acasă. Îl amuza să creadă că eu puteam să dorm profund așteptându-l să se întoarcă. Nu mă supăram, avea nevoie să petreacă puțin timp singur, doar cu el însuși, ca să se pregătească să revină printre noi, ca să se regăsească, ca să-și reia viața de soț și de tată. Nu că ar fi uitat de noi în cursul călătoriei, dar stabilea o legătură cu cel care fusese înainte să aibă o familie, pe vremea când nu avea nici soție, nici copii.

Ațipeam în reprize de câteva minute. Când deschideam ochii, mă uitam la ceas, întrebându-mă dacă drumul de la aeroport până aici decurgea bine, îngrijorându-mă că e prea obosit, că ar putea adormi la volan. Apoi am fost trezită de scheunatul lui Monsieur și de încercările stăpânului său de a-l face să tacă. Deși toate luminile erau stinse, am avut sentimentul că soarele pătrundea iar în casă și că ploaia încetase. M-am abținut să sar din pat și să cobor valvârtej scările ca să mă arunc în brațele lui. E așa de bine să aștepți, să lași să crească dorința de a sta unul lângă altul după atâtea zile de despărțire! Am pus ușor un picior pe parchet, apoi, pe celălalt; jos, sub mine, toate mișcările au încetat. Știa că știu că e acolo. Am traversat tiptil camera, am deschis ușa cu nesfârșite precauții, ca să nu scârțâie — nu trebuia sub nicio formă să trezesc copiii —, am pășit pe palier și am luat-o spre parter. Nu aprinsese nicio lampă. Casa era luminată doar de stâlpii electrici de pe stradă. La poalele scării, am descoperit vechiul sac de voiaj din pânză kaki, pe care-l târa după el de peste 15 ani și pe care îl păstra doar pentru călătoriile lui. Când plecam în concediu, folosea altul. Oarecum din superstiție.

— Aici sunt...

Xavier stătea în spatele meu. Am închis ochii de fericire câteva clipe. Vorbise în șoaptă, dar i-am recunoscut glasul, blând și grav, glasul lui care mă liniștea, care-mi dădea încredere și care mă înfiora. M-am întors cu încetinitorul spre el; era în fața mea, cu părul șaten ciufulit și cu chipul marcat puțin de oboseală, consecința drumului de mai multe ore, a decalajului orar și a miilor de amintiri care-i aparțineau doar lui. Am parcurs distanța care ne separa, el mi-a înconjurat talia cu brațele și privirile ni s-au unit, verdele ochilor săi pierzându-se în negrul ochilor mei; o furtună doar a noastră, cum obișnuiam să spunem.

— Te-am trezit? a murmurat el.

— Nu, te așteptam...

A schițat un zâmbet pe jumătate satisfăcut, pe jumătate nemulțumit.

— Urcă și culcă-te, vin și eu.

M-am lipit și mai strâns de el.

— Foarte bine, dar vreau un sărut, mai întâi.

S-a aplecat spre mine atât de mult, încât aproape i-am simțit buzele, dar s-a retras în ultima clipă, cu un aer seducător.

— Trebuie să mai aștepți puțin, la fel și eu.

Am râs discret, viața normală își relua cursul. Am pornit spre etaj și, pe la jumătatea scării, am privit înapoi. Nu mă scăpa din ochi.

— Nu întârzia prea mult, i-am șoptit.

— Mi-a fost dor de tine, Ava...

Câteva minute mai târziu, corpul meu gol își regăsise locul între cearșafuri, pielea nedorind altceva decât s-o regăsească pe a lui. El făcea duș; nu conta ora, de fiecare dată avea nevoie să se spele când se întorcea, să înlăture ultimele fire din praful savanei și urma mirosului animalelor pe care le îngrijise, un mod de a se distanța de luna petrecută acolo, din care întotdeauna se întorcea cu răni, dar care îi era indispensabilă pentru echilibru. Fără să-și dea seama, nu voia să mă oblige să suport acest parfum necunoscut mie, care nu-i semăna, sau cel puțin nu semăna cu parfumul soțului meu. S-a strecurat lângă mine fără să scoată niciun cuvânt. În general, în astfel de nopți, nu ne spuneam nimic, neștiind cu ce să începem. Firește că vorbiserăm în ultimele patru săptămâni, dar mereu despre lucrurile esențiale. Așa că acum, în loc să bălmăjim niște cuvinte, să începem fraze pe care n-am fi fost capabili să le ducem până la capăt, preferam să ne atingem, să ne mângâiem și să ne sărutăm cu posesivitate, încercam să ne contopim ca să primim confirmarea că această despărțire nu schimbase nimic între noi. Xavier voia să știe dacă eu eram aceeași, dacă eram tot a lui, eu căutam confirmarea că el revenise cu adevărat, că, deși mintea îi rămăsese acolo pentru câteva zile, se întorsese la mine. În astfel de nopți, făceam dragoste strâns îmbrățișați, însuflețiți de o nevoie domoală, profundă. Dorul, foamea de celălalt, dorința de a ne aparține ne purtau într-o altă lume, o lume a noastră. Trebuia s-o recreăm, să ne readaptăm, s-o luăm iar în stăpânire.

Deși eram liniștiți și satisfăcuți, corpurile noastre nu s-au îndepărtat, în întuneric, privirile noastre au rămas înlănțuite.

— Dormi, Ava.

Luptam din răsputeri împotriva somnului, atât de mult îmi plăceau aceste nopți.

— Și tu ar trebui să te odihnești... Probabil, ești frânt.

— Știi bine că nu reușesc să fac asta când mă întorc acasă. O să dorm mâine-noapte...

Știam sigur că nu-și va petrece ziua următoare pe canapea. Imediat după plecarea mea și a copiilor, o să pornească pe motocicletă spre clinica lui veterinară, aceeași unde ne cunoscuserăm cu mai bine de 15 ani în urmă.

* * *

Aveam 26 de ani pe atunci. Într-o seară, ieșind de la un vernisaj, găsisem un pisoi bolnav ghemuit în spatele unei pubele. Nu avusesem nici inima, nici curajul să mă prefac că nu l-am văzut. Îl învelisem bine cu eșarfa, îl pusesem în mașină pe scaunul din dreapta și mă apucasem să caut un cabinet veterinar încă deschis la ora 21. După nenumărate eșecuri, îmi rămânea doar o speranță. Auzisem vag vorbindu-se despre o clinică recent înființată. Trecând prin fața ei, văzusem o lumină aprinsă. Oprisem la nimereală în parcare. Apoi, cocoțată pe tocuri, traversasem curtea sub o ploaie torențială, protejând pisoiul în brațe cum puteam mai bine. Bătusem la ușă.

— Vin imediat! îmi răspunsese o voce.

Ușa se deschisese, lăsând să apară un bărbat nu foarte mirat că o necunoscută dă buzna la el.

— Care-i problema?

— Am găsit asta și nu știu ce să fac.

Izbucnise în râs.

— Ce înseamnă „asta“?

Când mă pregăteam să-i arăt descoperirea mea, protestase.

— Toarnă cu găleata, e noapte, nu văd nimic. Intrați!

În hol, domnea harababura de pe lume, echipamente medicale zăceau înșirate pe lângă saci cu haine, cutii cu mâncare sau lăzi cu cărți. În mod evident, picasem prost.

— Îmi pare rău, acum aranjez, îmi explicase el de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Se întorsese spre mine și, pentru prima oară, întâlnisem privirea ochilor lui verzi. Mă întrebasem cum putea să aibă cineva ochi atât de frumoși.

— Îmi arătați?

Întrebarea lui avusese meritul de a mă readuce cu picioarele pe pământ.

Desfăcusem puțin brațele, el ridicase cu delicatețe eșarfa și se încruntase auzind miorlăitul jalnic al pisoiului.

— Nu pari deloc în formă...

Se uitase la mine zâmbind trist.

— E al dumneavoastră?

— Nu, v-am spus, l-am găsit lângă o pubelă.

— O să fac tot ce pot, în orice caz, mulțumesc că nu l-ați lăsat să moară.

— Normal.

— Dați-mi-l mie și vă puteți întoarce acasă, să vă adăpostiți.

Părul îmi atârna ud și machiajul mi se scurgea pe față, nu ofeream un spectacol prea frumos. El se apropiase și își strecurase mâinile sub ale mele, oprindu-și gestul câteva secunde în cursul cărora ne priviserăm drept în ochi, nemișcați, cu un zâmbet surprins. N-aveam niciun chef să mă despart de pisică și cu atât mai puțin de noul ei veterinar. Într-un târziu, el inspirase adânc, luase ghemotocul de blană și se îndepărtase. Îl manevra cu mare grijă și mă urmărea cu coada ochiului în timp ce eu mă îndreptam spre ieșire murmurând un „la revedere“ timid.

— Pot să știu cum vă cheamă? Ca să-i spun cine l-a salvat.

Am surâs uitându-mă fix la el printre gene.

— Ava. Pe dumneavoastră?

— Xavier.

Plecasem îngrijorată pentru pisoi și fermecată de acest bărbat. În zilele următoare, gândul îmi zburase adesea la el. În final, îmi acordasem dreptul de a mă duce după vești.