1

Luke ieși în grabă pe fereastra deschisă și se opri pe pervazul îngust din exterior. Se agăță de streașina din plastic de deasupra capului și se ridică. Streașina crăpă cu un zgomot de rău augur, amenințând să cedeze în orice clipă, dar Luke nu putea risca să-i dea drumul. Era amețit, fără suflu și foarte speriat.

O rafală de vânt rece ca gheața îl izbi cu forță, făcându-i pijamaua subțire din bumbac să fluture precum un zmeu scăpat de sub control. Deja nu-și mai simțea picioarele, iar răceala pietrei aspre i se strecură treptat în corp. Băiatul de 16 ani știa că trebuie să acționeze rapid, dacă voia să scape cu viață.

Încetul cu încetul, se apropie de margine și aruncă o privire dincolo de pervaz. Mașinile, oamenii păreau atât de mici, iar șoseaua tare și neiertătoare, atât de departe. Întotdeauna se ferise de înălțimi și, când se uită în jos de la ultimul etaj al casei, instinctul îl sili inițial să se retragă. Să se întoarcă înăuntru. Rămase totuși nemișcat. Nu-i venea să creadă ce urma să facă, dar n-avea încotro. Se desprinse de streașină, își apropie vârfurile degetelor de margine și se pregăti să sară. Începu să numere în gând. Trei, doi, unu...

Brusc, se pierdu cu firea și se retrase un pas în spate. Spinarea i se lipi de cadrul metalic al ferestrei și, preț de-o clipă, se odihni, închizând ochii ca să se împotrivească senzației de panică imensă care-l asalta. Dacă sărea, murea. Oare mai există totuși o altă cale? Luke se întoarse cu fața spre geam și privi spre grozăvia dinăuntru.

Dormitorul său de la mansardă era cuprins de flăcări. Totul se petrecuse atât de iute, încât nu apucase să conştientizeze şirul evenimentelor. Se dusese la culcare ca de obicei, dar se trezise la scurt timp din cauza unui cor de alarme contra incendiului. Aproape că se rostogolise din pat, amețit și confuz, dând din mâini înainte și înapoi, într-o încercare zadarnică de a dispersa fumul gros care umplea încăperea. Reușise să se târască până la ușă, dar chiar înainte de a ajunge acolo, își dădu seama că e prea târziu. Scara îngustă care ducea spre dormitorul lui ardea dezlănțuit, iar flăcările uriașe își croiau drum spre prag.

Adolescentul care tremura din toate încheieturile privi cum întreaga sa viață dispare învăluită de fum. Manualele lui, echipamentul de fotbal, lucrările sale de artă, posterele dragi cu FC Southampton, toate înghițite de flăcări. Cu fiecare secundă, temperatura creștea, iar fumul fierbinte și gazul se strângeau într-un nor amenințător chiar sub tavan.

Luke trânti fereastra și, pentru o secundă, temperatura scăzu din nou. Dar știa că momentul de răgaz va fi scurt. Când temperatura din interior va crește prea mult, geamurile vor exploda și-l vor lua cu ele în zbor. Nu mai avea altă soluție. Trebuia să fie curajos. Se răsuci din nou, făcu un pas în față și, strigându-și mama, sări de pe pervaz.

2

Se apropia miezul nopții și cimitirul era pustiu, cu excepția unei siluete singuratice, care aluneca printre pietrele de mormânt. Crucile simple se înghesuiau printre cavourile de familie frumos ornate, multe dintre ele împodobite cu statui și sculpturi. Heruvimii și îngerii milostivi roși de vreme stăteau încremeniţi și siniștri în lumina lunii. Helen Grace trecu în grabă pe lângă ei, strângându-și mai bine eșarfa de la gât pe care o primise cadou de Crăciun de la Charlie Brooks, colega ei. O adevărată mană cerească pentru o noapte ca asta, când bezna apăsa peste cimitirul din vârful dealului și temperatura scăzuse drastic.

Gerul punea stăpânire treptat peste împrejurimi și iarba scârțâi sub picioarele ei când ieși brusc de pe aleea principală, repezindu-se la stânga, spre colțul îndepărtat al cimitirului. Nu trecu mult și ajunse în dreptul unei lespezi simple, pe care nu existau nici nume, nici date, ci doar un simplu mesaj: „Pentru totdeauna în gândurile mele“. Piatra nu mai avea alte însemne și nu spunea nimic despre identitatea, vârsta sau sexul răposatului. Așa îi plăcea lui Helen, așa trebuia să fie, fiindcă acesta era locul de odihnă al surorii ei, Marianne.

Mulți criminali crapă fără să se știe de ei. Alții sunt incinerați rapid, iar cenușa le este răspândită în patru vânturi, parcă pentru a șterge orice urmă a existenței lor. Alții sunt îngropați în cimitirele HMP1 dedicate celor pe care nu-i revendică nimeni, dar Helen nu putea permite ca un asemenea lucru să se întâmple și cu sora ei. Se simțea responsabilă pentru moartea lui Marianne și se hotărâse să n-o abandoneze.

Helen privi spre mormântul simplu și simți înțepătura sentimentului de vinovăție. Caracterul anonim al epitafului lui Marianne o mâhnea, ca de fiecare dată. Simțea degetul surorii ei îndreptat acuzator spre ea, dojenind-o că-i e rușine de carnea din carnea ei. Și nu era adevărat. În ciuda tuturor cele întâmplate, Helen încă o iubea pe Marianne. Însă notorietatea crimelor surorii ei atinsese asemenea cote, încât se văzuse nevoită s-o îngroape fără niciun fel de ceremonie, pentru a evita interesul scârbos al jurnaliștilor sau mânia îndreptăţită a rudelor victimelor. Cheia siguranței era anonimatul. N-aveai de unde să știi cum vor reacționa oamenii dacă descopereau locul unde se odihnea, în sfârșit, criminala nesățioasă.

Helen fusese singura persoană prezentă la înmormântarea ei și avea să fie și singura care o va jeli. Fiul lui Marianne era încă dat dispărut și, fiindcă nimeni nu mai știa de existența mormântului, Helen trebuia să se lupte cu buruienile și să-i cinstească amintirea așa cum se pricepea mai bine. Venea aici o dată sau de două ori pe săptămână, ori de câte ori turele ei sucite și programul de lucru haotic îi permiteau, dar întotdeauna în creierii nopții, când nu exista riscul să fie urmărită sau luată prin surprindere. Își îndeplinea o datorie personală, dureroasă. De aceea Helen nu avea nevoie de public.

Înlocui florile din urnă și se aplecă să sărute piatra mortuară a lui Marianne. Se îndreptă de spate, rosti câteva cuvinte drăgăstoase și se-ntoarse să-și vadă de drum. Ea dorise să vină aici, nu se ferise niciodată de responsabilități, dar vântul îi îngheța sufletul cu bătaia lui rece și, dacă mai rămânea, ar fi suferit prea mult. Helen detesta să se îmbolnăvească, iar viața ei părea că oricum n-o să-i permită asta niciodată. Gândul patului de acasă și al unei pături calde deveni brusc foarte atrăgător. Grăbindu-se de-a lungul aleii, sări peste porțile încuiate de fier și se îndreptă spre parcarea pustie și mohorâtă, unde nu exista decât Kawasakiul lui Helen.

Ajunsă lângă motocicletă, femeia se opri să studieze puțin locul. Din vârful dealului Abbey se zărea întregul Southampton. Panorama o înveselea ca de fiecare dată, mai ales noaptea, când luminile orașului sclipeau și licăreau, pline de promisiuni și de intrigi.

Dar nu și în noaptea asta. În timp ce privi orașul care îi devenise casă de atâta timp, i se tăie răsuflarea. De sus, vedea nu unul, nu două, ci trei incendii uriașe care cuprindeau orașul. Limbile portocalii și incandescente se înălțau în văzduh.

Southampton ardea.

3

Thomas Simms apăsă cu brutalitate claxonul și înjură violent. În ciuda orei târzii, traficul din apropierea aeroportului se dovedise crimă și pedeapsă din pricina descărcării unui camion. După ce, în sfârșit, ieși din ambuteiaj, Thomas porni spre casa lui din Milbrook. Nu peste mult timp, circulația se gâtui din nou. Trecuse bine de miezul nopții. Ce naiba era cu traficul ăsta îngrozitor?

Schimbă posturile de radio unul după altul, căutând un buletin de știri, dar, fiindcă nu găsi decât emisiuni în care lumea suna să-și spună păsurile, închise iritat aparatul. Ce să facă? Ar fi putut s-o ia pe scurtătură, dar asta însemna să ocolească prin cartierul industrial de pe Empress Road și nu avea niciun chef să dea cu ochii de prostituatele care ieșeau la vânatoare de clienți pe la ora asta. Imaginea lor, pe jumătate dezbrăcate și tremurând din răsputeri, îl deprima întotdeauna și nu se simțea deloc în largul său când stătea la semafor, sub privirile peștilor și ale fetelor de noapte. Dacă ar fi după el, ar rămâne pe drumurile principale, dar sunetul tot mai apropiat al sirenelor îl făcu să se răzgândească. O mașină de pompieri și o ambulanță se chinuiau să-și croiască drum prin învălmășeala de autoturisme. Dacă se îndreptau spre el însemna că în față sunt probleme.

Băgă în viteza întâi și urcă pe buza trotuarului. Conduse așa vreo 20 de metri, înainte să vireze brusc la stânga, pe o stradă întunecată cu sens unic. Eliberat, călcă pedala de accelerație și trecu în goană pe lângă indicatorul de limitare a vitezei de parcă acesta nici n-ar fi existat. Își veni în fire și ridică piciorul de pe pedală, încetinind până la o viteză decentă. Dacă avea noroc, ajungea acasă în cinci minute, unde-și va săruta copiii și soția de noapte bună înainte să se prăbușească în pat. Nu merita să fie tras pe dreapta de vreun polițist acum, când capătul călătoriei se afla atât de aproape.

Lucra 16 ore pe zi la afacerea sa cu importuri de lângă aeroport și ducea dorul familiei, dar nu era vreun fraier. Deși simțea tentația de a trece pe roșu pe Empress Road, ca să scape de atenția nedorită a unui bărbat costeliv, îmbrăcat în niște colanți și care părea dependent de droguri, așteptă răbdător să se facă verde. Ignoră spectacolul neplăcut, gândindu-se la patul uriaș și cald care-l aștepta acasă.

Conduse prin centrul orașului, apoi porni pe șoseaua West Quay, înainte de a se îndrepta, în sfârșit, direct spre casă.