Introducere
MATTHIEU — Motivația este cam ca direcția pe care decidem s-o luăm dimineața când ne trezim, în timpul unui voiaj: să mergem spre nord, spre sud, spre vest? În momentul începerii acestei discuții, care va furniza material pentru o carte, ne este de folos să ne facem timp pentru a ne întreba ce sens am dori să dăm întrevederilor noastre. Să ne întrebăm mai ales ce ne dorim, să-i ajutăm pe ceilalți ori să servim interesele noastre personale.
Ce ne-a făcut să scriem această carte
CHRISTOPHE — În ceea ce mă privește, mi se pare că motivele mele sunt triple: întâi de toate, să fiu util. Sunt un medic care scrie cărți de psihologie menite să ajute și care caută să facă bine prin intermediul lor. Să știu că pot fi util altor oameni fără a-i întâlni neapărat mă face nespus de fericit. Nu cred că am purces la conceperea vreuneia dintre cărțile mele cu o motivație diferită, ca noi toți trei de altfel: să-mi ajut cititorii să sufere mai puțin, să progreseze ca oameni. Să petrec zece zile alături de doi prieteni pe care îi iubesc și îi admir este cel de-al doilea motiv. Însă mai văd și o altă aspirație în această carte pe trei voci: să fac să coincidă imaginea pe care oamenii o au despre noi cu ceea ce suntem. Uneori suntem percepuți greșit, ca niște „înțelepți“, ca și cum am fi găsit un anume fel de știință și un mod de a fi care ne-ar diferenția de ceilalți. Evident, cel puțin în ceea ce mă privește, acest lucru este o iluzie și, vorbind despre propriul nostru parcurs și de dificultățile noastre în a deveni ființe mai bune, putem să-i mai ajutăm puțin pe cei ce ne citesc, reamintindu-le că nu le suntem superiori. Cred că este liniștitor pentru cititor să știe că nu există două categorii de oameni: cei care planează la 10 kilometri deasupra sa și cei care înaintează cu greu prin mizeria cotidiană. Toți oamenii se aseamănă: trebuie să muncească din greu pentru a deveni mai buni.
――――――――――――――――――――
Chiar și cel mai mare progres interior poate fi zadarnic dacă nu ne face mai solidari, dacă nu ne leagă mai mult de aproapele nostru. Iar cultura de sine poate repede căpăta un aer stătut dacă nu se deschide spre o generozitate reală.
――――――――――――――――――――
ALEXANDRE — În momentul începerii acestei discuții, am impresia că intru într-un imens laborator spiritual pentru a explora, alături de voi, marile șantiere ale existenței. Să răspund la această amețitoare provocare alături de doi experți în fericire mă bucură și mă intimidează oarecum. Mai mult decât orice altceva, țin la utilitatea comentariilor noastre. Există cărți care mi-au salvat viața. Și m-aș simți fericit ca, fără să ofer rețete — ele nu există —, discuția noastră să-i poată încuraja pe cei și pe cele care luptă și să dovedească dorința de a ne angaja tot mai profund pe un drum spiritual. Chiar și cel mai mare progres interior poate fi zadarnic dacă nu ne face mai solidari, dacă nu ne leagă mai mult de aproapele nostru. Iar cultura de sine poate repede căpăta un aer stătut dacă nu se deschide spre o generozitate reală. Ego-ul este atât de înzestrat și de întortocheat, încât captează totul sau aproape totul. Există, fără îndoială, un egoism spiritual. Uitându-i pe ceilalți, ne facem inevitabil rău nouă înșine, folosim drept instrument însăși calea care ne-ar putea salva. De aici urgența de a căuta un gen de practică prin care să ne eliberăm pas cu pas de acest risc... Prietenia vindecă multe rele, dă aripi și consolează. Ea a marcat întâlnirea noastră încă de la început, este cea care a țesut în profunzime legăturile care ne unesc și care sunt de nezdruncinat. Esențial este să ținem minte că suntem toți coechipieri îmbarcați pe aceeași galeră; trebuie să străbatem oceanul suferinței împreună. Aș dori să dedic cartea acestei dinamici.
MATTHIEU — Această carte s-a născut, la început, din prietenia noastră și din dorința noastră reînnoită de a petrece câteva zile împreună în conversații sincere asupra unor subiecte dragi nouă. Ideea nu este de a pune pur și simplu în comun elaborările noastre mentale pentru a scrie încă o carte. Unora le place să inventeze concepte și apoi se atașează de ideea de a le propaga. Scopul nostru este mai curând acela de a împărtăși ceea ce am învățat de la maeștrii noștri spirituali sau de alt fel, din studiile noastre și din practica noastră meditativă ori terapeutică.
În ceea ce mă privește, faptul că m-am putut transforma, cât de puțin, și pune în slujba celorlalți îl datorez înțelepciunii și bunătății maeștrilor mei spirituali. Încerc deci, la rândul meu, să împărtășesc ceea ce ei mi-au oferit, străduindu-mă din răsputeri să nu le trădez ori să le denaturez mesajul.
ALEXANDRE — Nu există decât o urgență, aceea de a ne angaja total într-o practică, de a nutri o dorință arzătoare de a progresa și de a realiza că putem evada din închisoarea mentalului nostru. Oricine poate ține, după bunul său plac, o disertație despre practică, dar adevărata realizare este aceea de a o trăi zi de zi... În timpul unei conferințe ținute la asociația „Indignaților“ eram eu însumi un pic indignat, deoarece, după niște discursuri frumoase, m-am regăsit de unul singur sub o ploaie torențială, obligat să mă întorc acasă pe jos. Este inutil să condamnăm lumea, să acuzăm întreaga omenire. Să acționăm, să ajutăm, să susținem cu adevărat, iată ceea ce contează. Haideți să ne grăbim să urmăm sfatul lui Nietzsche, pentru care cel mai bun mod de a începe ziua consistă în a ne întreba, încă de la trezire, dacă în ziua respectivă putem face o bucurie „măcar unei persoane“. Totul începe cu „aproapele“, cu „primul venit“, ca să folosim cuvintele lui Christian Bobin. Cum să-l întâmpin din toată inima pe cel întâlnit la colțul străzii, pe cel apropiat, pe care-l întâlnesc zilnic? Cum să-l iubesc cu adevărat pe cel care mă scoate din sărite?
CHRISTOPHE — Putem fi cu toții ca acești indignați care te ascultă vorbind despre altruism și nu te ajută să te întorci la gară. Deoarece rămânem în sfera conceptelor, deoarece imediat după conferință revenim la problemele și preocupările noastre. În fond, mesajul esențial nu este „Altruismul este un lucru frumos“, ci „Ce pot face eu pentru ceilalți? Acum? Astăzi?“ Conceptul în sine nu vindecă. Poate consola, lumina, gratifica, însă vindecarea pătrunde întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, prin acte și corp. Doar prin experimentare și prin ceea ce este real putem vedea dacă o idee posedă forță și sens, și doar prin punerea ei în practică putem aprecia consecințele sale asupra noastră și a celorlalți.
――――――――――――――――――――
Eficacitatea și sensul oricăror învățăminte se măsoară prin maniera în care devin parte integrantă de sine.
――――――――――――――――――――
MATTHIEU — Ideea esențială pe care o pui în discuție reprezintă însăși inima budismului. Se spune că eficacitatea și sensul oricăror învățăminte se măsoară prin maniera în care devin parte integrantă de sine. Orice altceva nu sunt decât vorbe goale. A colecționa rețete de la medic fără să urmăm tratamentul prescris nu ne ajută să ne vindecăm. Ideile sunt utile pentru a clarifica o dezbatere, pentru a ști încotro să ne îndreptăm, să determinăm principiile propriilor noastre acțiuni, dar, dacă nu le punem în practică, ele nu servesc la nimic.
Există o altă chestiune importantă care merită să fie clarificată, privitoare la motivația noastră și la posibila utilizare a acestei cărți. Este vorba de ambiguitatea a ceea ce numim „dezvoltare personală“: dacă această dezvoltare se operează numai în coconul ego-ului nostru, îl vom hrăni, lustrui, înfrumuseța cu idei reconfortante, însă va fi întotdeauna într-o optică foarte îngustă și vom trece pe lângă țintă, deoarece căutarea plenitudinii nu se poate realiza decât prin bunăvoință și deschidere către ceilalți. Trebuie să evităm cu orice preț ca exercițiul stării de atenție conștientă și mai ales cel al meditației să devină un refugiu în care să fim complet absorbiți în lumea ego-ului nostru. După cum spune adesea Alexandre: „În coconul ego-ului e un aer închis“. Fie încercăm să ne transformăm noi înșine în scopul de a ne pune în slujba celorlalți și toată lumea câștigă, fie rămânem în coconul ego-ului nostru și toată lumea pierde, pentru că, încercând cu disperare să fim fericiți doar pentru noi, nu vom reuși nici să-i ajutăm pe ceilalți, nici să ne ajutăm pe noi înșine.
CHRISTOPHE — Am sentimentul că evoluez într-o sferă puțin diferită de a voastră în măsura în care eu sunt terapeut, confruntat cu așteptările și dificultățile pacienților mei, cărora deseori le lipsește stima de sine. Din acest motiv, am tendința de a avea o părere mai puțin critică asupra acestei chestiuni. În travaliul meu, observ că prima etapă constă frecvent în a consola ego-ul, în a-l restaura, în a-l întări. Mulți oameni au o relație cu ei înșiși marcată de ură. Am impresia că trebuie să fac un travaliu în doi timpi. Dacă îi încurajez să se ocupe de ceilalți, acest lucru le va face desigur bine, dar înseamnă că nu mi-aș îndeplini sarcina în ordinea cuvenită. Știu că în final va trebui slăbit interesul față de sine sau măcar slăbită partea în exces a acestui interes autocentrat. Însă nu prea repede. Cred acest lucru cu atât mai mult cu cât eu însumi, în propria mea dezvoltare, am progresat în această manieră.
Un alt lucru care m-a obsedat întotdeauna în practica mea este ceea ce numim „revelația de sine a terapeutului“, momentul în care acesta, în fața suferinței celuilalt, vorbește puțin despre propria sa suferință — element pe care, de altfel, îl utilizăm în această carte. Acest fenomen a fost studiat, teoretizat, pentru că este un element puternic, precum un condiment în bucătărie. Fără el, o relație terapeutică este fadă, în schimb ea poate dobândi, grație lui, un gust de complicitate și umanitate. În ce anume constă revelarea sinelui într-o relație de ajutorare? La un moment dat, pacientul poate dezvălui terapeutului o suferință care trezește ecoul unei suferințe similare trăite de acesta. Și hotărăște să-i vorbească despre o părticică din ceea ce a trăit el însuși, pentru că acest lucru îi poate fi util pacientului său, care devine conștient că nu este singur. Această self-disclosure (autodezvăluire), cum spun americanii, trebuie să fie efectuată în doze extrem de mici: nu se pune problema să invadăm spațiul consultației cu propria noastră istorie, să încercăm a „relativiza“ pacientul, pentru că nu trebuie să subapreciem dreptul său la suferință. Trebuie doar să-l determinăm să se alăture, prin intermediul suferinței sale, largului grup al celor care îl înconjoară. Ceea ce mă duce cu gândul la o altă frază a lui Christian Bobin, din Les ruines du ciel: „Indiferent pe cine privești, să știi că acela a fost deja de mai multe ori în iad“. Atunci când vin să ne vadă, pacienții simt că sunt în iad, se simt singuri și rătăciți. A afla că și alții au cunoscut acest drum al suferinței poate fi pentru ei reconfortant și liniștitor.
Parcursul nostru
――――――――――――――――――――
Nu suferința este cea care ne face să creștem, ci modul în care o folosim. Mă feresc ca de ciumă de discursurile ce justifică prea repede încercările grele.
――――――――――――――――――――
ALEXANDRE — Ideea de vocație este salvatoare. Ea ne servește drept busolă în zilele în care totul merge prost, ne incită să ne alăturăm chemării celei mai profunde din viața noastră. În grelele încercări ca și în bucurie, trebuie să ne întrebăm fără încetare la ce ne cheamă existența noastră, aici și acum. În ceea ce mă privește, cred că viața mi-a încredințat trei vocații. Mai întâi handicapul, pe care trebuie să-l trăiesc la maximum. Infirmitatea, departe de a fi o povară, poate deveni un fabulos teren de practică. Dacă o tratez ca pe o corvoadă, pot să-mi trag imediat un glonț... Mai curând să văd în ea un parcurs posibil spre înțelepciune. Însă, atenție, nu suferința este cea care ne face să creștem, ci modul în care o folosim. Mă feresc ca de ciumă de discursurile ce justifică prea repede încercările grele. Este ca și cum am uita că durerea poate acri, poate ucide o inimă. Fără a accepta acest handicap întru totul, această calamitate în unele zile, descopăr în el șansa de a deveni mai vesel și mai liber. Și îmi este clar că, fără o practică spirituală, sunt lipsit de apărare. Pe scurt, handicapul mă împinge la urgența de a mă converti și de a mă refugia în străfunduri, departe de etichetări, de aparențe, pentru a relua în fiecare zi învățatul.
Meseria de scriitor provine, de asemenea, dintr-o chemare. Această pasiune, această necesitate s-a impus foarte timpuriu. În momentul luptei, am înțeles că va trebui într-o bună zi să depun mărturie despre moștenirea lăsată de tovarășii mei de suferință. Ei mi-au transmis gustul esențialului: dorința de a progresa, setea de o bucurie necondiționată și de solidaritate. La instituția pentru persoane cu handicap, unde am crescut timp de 17 ani, s-a născut o vocație de martor. Era fără îndoială un mecanism de supraviețuire, însă dintre cele mai fecunde: în suferință am simțit din toată ființa mea că ceva bun trebuia să iasă din ea.
În fine, vocația de cap de familie îmi oferă ocazia să mă dezvăț de frică, de reflexe, de ceea ce îmi lipsește, să progresez continuu.
Aceste trei vocații mă însoțesc oră de oră, mai ales atunci când lucrurile nu merg bine, adică destul de des. Din ele debordează ideea unui obiectiv personal pe care ego-ul se înverșunează să-l realizeze cu orice preț: aici nu este vorba de a obține recunoaștere, ci pur și simplu de a avansa și de a iubi din ce în ce mai profund, fără a se fixa undeva. Cel care se închide într-o identitate nu va înceta să sufere. Dacă sunt convins, de exemplu, de faptul că fericirea mea depinde de statutul meu de scriitor, în ziua în care nu voi mai putea scrie, îmi voi pierde bucuria.
Acum mă adăp la izvorul marilor spiritualități, mai ales prin practica zen și printr-o viață de rugăciune, ceea ce mă ajută să trăiesc mai profund aceste trei șantiere ale existenței.
Totul a început cu un handicap la naștere: a fost suficient un regretabil cordon ombilical pentru a mă regăsi cu infirmitate motrice cerebrală pe viață. Încă de la vârsta de trei ani am crescut într-o instituție specializată, școală de viață dificilă și formidabilă. Aici am descoperit mai ales, într-o manieră dură, efemeritatea condiției noastre. De atunci târăsc după mine un sentiment de nesiguranță, o frică de abandon, rod, fără îndoială, al acestui început de carieră oarecum agitată și al separării de părinți. Am reținut din această viață instituționalizată fascinația față de lume și necesitatea de a porni mereu la drum.
Împreună cu tovarășii mei de nefericire, unii dintre ei cu grave handicapuri, m-am confruntat și cu moartea. Una dintre cele mai bune prietene de-ale mele, Trissia, suferea de hidrocefalie. Pe când aveam opt ani, o educatoare m-a luat deoparte: „Du-te să o vezi pe Trissia, este în capătul coridorului, du-te să vezi cât este de frumoasă“. Am intrat în camera întunecată ca s-o descopăr pe prietena mea întinsă în coșciug. Nu știam că este bolnavă. Această întâlnire prematură cu moartea și suferința m-a maturizat și traumatizat în același timp. Nu o voi uita niciodată pe această fetiță, cu brațele încrucișate, ca pentru rugăciune. În această cameră lugubră, am simțit o chemare radicală, ce m-a orientat spre viața spirituală. Am simțit în trup că fără o căutare interioară sunt pierdut.
Lupta pentru a fi admis la o școală așa-zis „normală“ a fost lungă. Ratasem testele psihomotorii, nu fusesem destul de rapid. Grație perseverenței părinților mei, am putut din fericire să mă regăsesc pe băncile școlii. Dacă insist asupra acestui drept al integrării este tocmai pentru că am scăpat de excludere ca prin urechile acului. Când am fost lăsat să părăsesc instituția, a fost ca și cum aș fi debarcat pe o altă planetă. Ignoram totul în materie de coduri sociale: că trebuia să îmbrățișez, să dau mâna... Și astăzi continui încă să învăț acest joc social.
Din copilărie am păstrat un oarecare sens al tragicului și o naivitate tenace... Trăind alături de persoane care nu puteau vorbi, am învățat și blândețea unui gest amical, unui surâs, unei priviri. Mi-a trebuit mult timp să aterizez în societate și să decid să mă adaptez. Am îmbrățișat atât de strâns prima fată de care m-am îndrăgostit, încât reacția ei mă tulbură și astăzi: „Tu ai o problemă!“ Acest prim contact risca să se fixeze într-o condamnare la circumspecție... Ceea ce mă făcea fericit la institut era, din contră, faptul că trăiam într-o transparență derutantă: când eram bucuroși, o spuneam; când eram triști, de asemenea... În lumea exterioară, în schimb, descopeream că deseori trebuia să-ți ascunzi sentimentele, să-ți maschezi intențiile, să nu dezvălui niciodată totul.
Faptul că am trăit alături de cei mai nefericiți mi-a transmis de tânăr un anumit gust pentru solidaritate. Unii pretind că omul este rău, egoist, că nu se gândește decât la sine. Eu am trăit alături de camarazii mei exact contrariul: o solidaritate naturală, o bunăvoință spontană, o dorință de a progresa împreună... Într-un cuvânt, un altruism însuflețitor. În fața unui destin nemilos, noi strângeam rândurile. Trebuie să punem capăt prejudecății potrivit căreia omul ar fi egoist prin natura sa. Matthieu, în cartea dumitale Plaidoyer pour l’altruisme (Pledoarie pentru altruism), citezi un pasaj din corespondența părintelui psihanalizei, care m-a făcut să râd, unde spune că nu a descoperit decât puțin „bine“ la oameni, că majoritatea nu sunt decât niște canalii. Dimpotrivă, eu am găsit o bunătate dezgolită, dezinteresată, în inima multor practicanți și, mai ales, în rândul copiilor. De ce să ajungem acum să ne descotorosim de această inocență?
Este adevărat că spectacolul de zi cu zi și observația de sine chiar și cea mai rudimentară scot la lumină o mie și una de tare, ca gelozia, clevetirea, disprețul... toate aceste diformități dificil de extirpat. Dar toate acestea nu mă pot împiedica să cred în măreția omului. Trebuie deci să ne dublăm forțele pentru a ajunge în străfunduri, la natura cea mai profundă a ființei noastre, care nu este părtașă la aceste mecanisme emoționale.
――――――――――――――――――――
Înainte nu căutam fericirea decât în exterior, mă refugiam în speranța unei vieți mai bune, fără a îndrăzni să-mi schimb viziunea asupra lumii.
――――――――――――――――――――
În drumul meu, o întâlnire, ca un accident fericit de parcurs, m-a făcut să deraiez, să părăsesc drumul marcat. Într-o zi l-am întrebat pe preotul de la institut: „De ce există persoane cu handicap? De ce, dacă Dumnezeu există, ne-a lăsat aici, atât de departe de părinții noștri?“ Părintele Morand a avut decența de a nu-mi servi o explicație acolo unde nu exista niciuna. Bunătatea acestui om, care și-a dedicat viața altora, m-a derutat și m-a cucerit. Îmi amintesc cuvintele sale: „Tu ești un filosof, ești ca Socrate!“ Din acel moment, deși nul la școală și prea puțin interesat de treburile spirituale, m-am grăbit să cumpăr cărți despre Platon și Socrate și am extras din ele o adevărată farmacopee și mai ales invitația de a trăi mai bun mai curând decât a trăi mai bine. Aventura avea să înceapă, cea a unui tânăr adolescent dezarmat care s-a lansat spre progres, care a îndrăznit să coboare în interioritate. Înainte nu căutam fericirea decât în exterior, mă refugiam în speranța unei vieți mai bune, fără a îndrăzni să-mi schimb viziunea asupra lumii. Înțeleptul desculț din Atena mi-a oferit un remediu, o busolă, o terapie a sufletului. De aici până la dorința de a intra în filosofie, așa cum intri într-un ordin [religios, n.t.], nu a mai fost decât un pas.
Pe lângă handicap, ceea ce a lăsat cele mai grele sechele a fost lipsa de afecțiune. Prea mulți dintre educatori primiseră instrucțiuni să păstreze această distanță, pretinsă terapeutică, ce pare să interzică orice căldură umană. Pentru a încununa totul, am fost câteodată înconjurat de unele maici, puțin cam reci. Mereu la vânătoare de idolatrie, când spuneam că ador prăjitura, ele îmi răspundeau sec: „Nu-l adorăm decât pe Dumnezeu“. Din fericire, părintele Morand mai rectifica tirul. Bunătatea sa extremă, erudiția sa vastă mi-au deschis gustul pentru viața spirituală. Bunul său simț, generozitatea sa neumbrită și finețea sa m-au impresionat.
Predicând prin propriul exemplu, m-a convertit la calea filosofiei. În timpul războiului, el adăpostise o familie de evrei. Mi-a povestit cum, într-o zi, zărind în depărtare o mașină a Gestapoului, fără să ezite, și-a devastat casa răsturnând totul cu fundul în sus, spărgând farfuriile, golind dulapurile... Când SS-iștii au sosit, le-a spus simplu: „Tocmai au trecut colegii dumneavoastră, au scotocit peste tot, uitați-vă ce dezordine au lăsat“.
Pe scurt, acestui om al lui Dumnezeu îi datorez pasiunea pentru filosofie. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că înțelepciunea se înrădăcinează într-un anumit stil de viață, în exerciții spirituale practicate de-a lungul timpului. Curând aveam să constat, cu amărăciune, că filosofia nu vindecă, cel puțin nu pe mine. Deși citisem și recitisem Aristotel, Leibniz, Spinoza, Nietzsche cu toată ceata lor, emoțiile perturbatoare nu-mi dădeau pace. În drumul meu l-am întâlnit pe maestrul zen Jacques Castermane. Datorită lui am simțit că pacea exista deja acolo, în străfunduri, și că propriul corp, în loc să o împiedice, putea să reprezinte un mijloc de a accede la ea...
În acest caz mi-ar fi trebuit un părinte spiritual care să fie în același timp maestru zen și preot catolic, pentru a putea aprofunda credința în Dumnezeu, pe care am resimțit-o dintotdeauna, și pentru a medita. Împreună cu soția și cei trei copii, ne-am instalat la Seul pentru a ne iniția la școala detașării și a libertății. Diagnosticul se spulberase: pierdusem bucuria copilăriei, acea simplitate, acea spontaneitate. În Coreea de Sud, ucenicia m-a purificat foarte bine: departe de supertatăl protector dorit de mintea mea, am întâlnit un autentic maestru spiritual care îmi arată fără încetare că dragostea necondiționată este mai presus de orice mi-aș fi putut imagina. În fond, mă învață să iubesc mai liber, să ies din temniță. M-am învățat de atunci să practic o oră de meditație pe zi. Ceea ce ne poate salva este faptul de a ne consacra trup și suflet practicii: nu stăpânim prea multe lucruri, de unde necesitatea de a ne dărui fără rezervă vieții spirituale care ne eliberează, pas cu pas.
În fiecare zi, descopăr cu bucurie ceea ce eliberează cu adevărat: întâlnirile și loialitatea față de practica spirituală. Grație maestrului meu și familiei mele, împreună cu Bernard Campan, Joachim, Romina, Christophe, Matthieu și atâția alții, mă pot dărui acestor vocații și avansa în meseria de om. Desigur, o mână de ajutor înmulțită cu o mie și reînnoită zilnic mă ajută să trăiesc cu cicatricile mele. În sfârșit, am devenit contrariul unui self-made man: fără prietenii mei de bine, nu aș fi putut trăi la Seul. Clipă de clipă, trebuie să mor și să renasc și să mă dezvăț de multe învățăminte...
Când îmi vine să-mi blestem handicapul, îmi amintesc cuvintele infinit de binevoitoare ale maestrului meu, care mă trezesc dintr-odată: „Binecuvântează obstacolele; fără acest handicap și aceste angoase cu repetiție, ai fi probabil regele imbecililor“. Aceste electroșocuri mă învață să nu mai consider diabolic ceea ce mă împiedică, la prima vedere, să progresez. L-am rugat recent să nu mă trimită înapoi în Europa înainte de a fi descoperit adevărata pace, bucuria autentică, înainte de a fi dezrădăcinat cauzele suferinței mele. Cred că voi mai rămâne ceva timp în Coreea de Sud...
CHRISTOPHE — Îmi plac foarte mult cele trei vocații despre care vorbești: tată, handicapat și autor. Și în cazul meu, paternitatea a avut un rol revelator și a reprezentat o motivație pentru a progresa: voiam să dau cel mai bun exemplu posibil fetelor mele și mi-era clar că acest lucru va necesita multă muncă! Handicapul meu este pur și simplu acela că din punct de vedere structural, psihologic, sunt un anxios foarte dotat pentru nefericire și eforturile pentru a nu aluneca pe această pantă mă însoțesc în viața zilnică. Cât despre vocația de autor, inițial, este o prelungire a vocației de terapeut. Îmi place să ajut, să consolez, să vindec — atunci când este posibil. Când citesc cărțile celorlalți — ale dumitale, Alexandre, cele ale lui Matthieu, cele ale lui Christian Bobin și ale multor altora —, sunt sensibil la aspectul terapeutic al cărții, care clarifică sau nu. Evaluez în minte serviciul făcut cititorului și, după mine, există două tipuri de cărți: cele care ajută și cele care doar distrează.
Parcursul meu? Nu m-am născut gata echipat pentru a îngriji și a vorbi despre suferință. Am întâlnit tot soiul de dificultăți — infinit mai puțin mari decât ale tale, Alex. Dintr-o mulțime de cauze, sunt un om profund neliniștit, pesimist, introvertit, de asemenea, și nu mă simt capabil să mă concentrez cu adevărat decât când sunt singur. În același timp însă, am nevoie de ceilalți: spun deseori că sunt un singuratic sociabil! De câte ori am fost capabil, am povestit în cărțile mele despre această dimensiune de fragilitate și am arătat cât de importantă este munca pentru mine și cred că acest lucru îi reconfortează pe cititori, atunci când constată că această muncă este hărăzită oricărei ființe umane. Marea mea temere este aceea de a nu fi idealizat de către cititori, în situația în care cei apropiați mie mă iubesc, admiră câteodată anumite comportamente ale mele, însă îmi cunosc și limitele — și acest lucru nu este doar mai bun pentru mine, ci și mai confortabil! De aceea vorbesc adesea despre mine în cărțile mele: nu din narcisism, ci pentru a dezvălui eforturile pe care trebuie să le fac încontinuu pentru a mă îndepărta de o imagine prea echilibrată și perfectă.
Am avut șansa de a face studii de medicină, și nu de inginerie: când eram mic, întrucât eram un elev bun, am fost orientat spre științe și, ca toți camarazii mei din acea epocă, visam să construiesc rachete, clădiri. Și, în ultima clipă, l-am citi pe Freud, care făcea parte din programa de filosofie: scrierile sale m-au entuziasmat și am hotărât să devin medic psihiatru. Psihiatru, și nu psiholog, ceea ce m-a făcut să iau drumul medicinei și să înțeleg că îmi plăcea cu adevărat să ofer îngrijiri. Să pot ajuta, consola îmi producea o stare de fericire... Cu atât mai mult cu cât în perioada studenției eram fără îndoială în culmea egoismului, pentru că nu fusesem niciodată învățat să fiu altruist și pentru că îmi plăcea să seduc și să mă distrez. Să învăț medicină m-a condus treptat la întâlnirea cu adevărata suferință, cu lucruri îngrozitoare. Și mi-am dat seama de importanța prezenței alături de cei care suferă; înțelegeam că am ales meseria potrivită, pentru că, pe lângă tristețea pe care o declanșau în mine suferințele pacienților, simțeam că a-i ușura mă făcea fericit și dădea vieții mele un sens pe care nu mi-l dădea nicio altă activitate de-a mea. În fine, să îngrijesc și să consolez îmi făcea extrem de bine. Oare pentru acest lucru am continuat pe această cale? Motivațiile mele pentru altruism erau de fapt egoiste, din moment ce ele îmi făceau bine? Am crezut acest lucru mult timp și mi-a fost rușine de acest egoism deghizat. Mult mai târziu, Matthieu mi-a deschis ochii, arătându-mi că această stare de bine era un beneficiu al altruismului, obținut „în plus“, și nu neapărat motivația sa inițială.
――――――――――――――――――――
Practica psihiatria așa cum mi se părea că trebuie: cu bunăvoință și grijă față de celălalt.
――――――――――――――――――――
Apoi, după studiile de medicină, am trecut la psihiatrie. Și am realizat rapid că psihanaliza, care domina disciplina noastră în acea perioadă, nu era făcută pentru mine: ea împiedica dorința pe care o simțeam de a-i ajuta pe ceilalți. Ea necesita o poziție retrasă, în care mă simțeam nefericit și jenat, mă simțeam limitat în spontaneitatea mea, constrâns a păstra față de persoanele suferinde o distanță ce nu mi se părea potrivită. Precum personalul din institutul tău, Alexandre, care avea drept consemn să nu dezvolte relații afective cu copiii pe care îi veghea, se considera la acea vreme că o îngrijire era mai bună dacă era rezervată, impregnată de o relativă distanță terapeutică. Ne privam de uriașa putere a emoțiilor, a compasiunii și a empatiei; o ignoram ori o înfrânam. Această manieră de a fi distant față de pacienți, de a nu le da mâna, de a nu le da sfaturi mă deranja profund. Mi-am spus că nu eram făcut pentru a fi psihiatru și m-am întors, pentru un timp, spre chirurgie, la urgențe, și spre obstetrică. Îmi plăcea și acest domeniu, însă eram în continuare atras de psihiatrie, aveam nevoie de ea, fără îndoială, pentru uzul meu personal. Am revenit la ea într-un alt mod: am ieșit din circuitul universitar, am abandonat orice formă de ambiție de a face carieră în ierarhia spitalicească și am plecat să colind, să mă formez în hipnoză, în terapie familială. L-am descoperit pe mentorul meu în psihiatrie, Lucien Millet, care era ceea ce se numea un psihiatru umanist. Și, în sfârșit, acolo m-am simțit ca peștele în apă: era amabil cu pacienții, îi chema pe nume — fără să fie amic cu ei —, se interesa de viața lor, voia colaborarea familiei în loc să o țină la distanță... Practica psihiatria așa cum mi se părea că trebuie: cu bunăvoință și grijă față de celălalt. Am început să respir și să mă formez în abordările comportamentale, în contrasens cu psihanaliza lacaniană. Odată cu abordarea comportamentală, iată-ne în pedagogie și acompaniere: explicăm pacienților cum funcționează tulburările lor, eforturile pe care trebuie să le facă. Suntem apropiați de ei. Și avem tot interesul să fim astfel! Pentru că le cerem lucruri foarte grele: să se confrunte cu fricile, angoasele lor, lucruri pe care nu le-ar face spontan. Tot ceea ce făceam împreună cu pacienții îmi devenea hrană pentru a-mi depăși propriile probleme, propriile angoase, propria mea timiditate.
Când am descoperit psihologia pozitivă, m-am servit și de-acolo copios pentru a mă împotrivi tendințelor mele de negativism, de pesimism și nefericire. Apoi am descoperit meditația și din nou am fost profund descumpănit.
De fiecare dată când lucram cu pacienții mei, eu însumi vâsleam practic în aceeași barcă cu ei. Ei nu își dădeau seama, însă deseori mă simțeam profund recunoscător după ședințe: faptul că le permiteam să înțeleagă câte ceva din ei înșiși mă ajuta să înțeleg câte ceva din mine însumi, pe teren, în mod direct. Pacienții mi-au fost mentori — păstrez amintirea a vreo zece dintre ei care mi-au transformat viața fără să știe. Poate nu le-am spus-o destul, poate nu le-am mulțumit îndeajuns; dar în vremea aceea am crezut că acest lucru ar fi putut să-i destabilizeze...
Îmi place acest șantier permanent pe care lucrăm cu toții. Când ne-am întâlnit, Alexandre, m-ai făcut să descopăr această noțiune de progredientes, cuvânt latin ce-i desemnează pe cei și cele care muncesc, care progresează. Aveai chiar o asociație la un moment dat care se numea așa, „Progredienții“. Și m-am regăsit implicat în acest proces, având toată viața pentru a mă ameliora, pentru a progresa și pentru a-l explica pacienților, pentru a-i încuraja să o facă.
Mi-a trebuit mult timp pentru a înțelege acest lucru de care vorbește Matthieu fără încetare: supremația motivației altruiste asupra motivațiilor autocentrate. Eram atât de nesigur, încât, dacă nu ar fi fost medicina, aș fi mers fără îndoială cu mare dificultate: aș fi fost poate un inginer bun, dar un om rău. Și acest mesaj, cred că nu l-am putut asimila în profunzime decât în momentul în care am devenit tată și medic, după ce am fost „înduioșat“ de către copiii și pacienții mei. Și cum acest lucru mi-a luat ceva timp, am întotdeauna grijă să îmi dau seama unde au ajuns pacienții mei și să le arăt direcția, de departe, fără a pune presiune pe lucrurile de care nu sunt încă complet capabili. Îi încurajez să considere că mici acte altruiste le vor permite, de exemplu, să se gândească mai puțin la suferința lor proprie, însă nu le prezint ca și cum ar fi idealul salvator. Dacă vă povestesc aceste lucruri, este pentru că am iertat întotdeauna pacienților mei faptul de a fi prea legați de ego-ul lor fragmentat și i-am stimulat să-și ierte lor înșiși greșelile și lentoarea. Același drum l-am parcurs și eu.
MATTHIEU — Ce să spun după toate aceste lucruri frumoase? Puști și adolescent, nu eram nici mai bun, nici mai rău decât alții. Aveam reputația de a fi puțin rece — cum spunea Alexandre despre mine la începutul prieteniei noastre — nu eram prea extravertit. Încă din adolescență, m-am deschis spre lucrările despre spiritualitate, sub influența scumpei mele mame Yahne Le Toumelin și a fratelui său, Jacques-Yves Le Toumelin, navigator solitar care, în timpul călătoriilor sale pe mare, citise mult despre sofism, despre Védanta și alte căi spirituale, mai ales grație cărților lui René Guénon. Aveam la acea vreme un cerc de prieteni care vorbeau mult de aceste lucruri. Mă interesau și pe mine. Citeam, de asemenea, câteva cărți despre spiritualitate. Fără să mă implic prea tare. Am fost crescut într-un mediu laic, voiam să devin medic, chiar chirurg. Însă am ascultat sfaturile iubitului meu tată, care mi-a spus: „Sunt foarte mulți medici. Viitorul este însă cercetarea“. Eram mai degrabă bun la fizică, deci am ales fizica. În afară de această materie, nu eram un elev foarte bun. Tata mi-a mai spus: „Biologia este viitorul“. Așadar, am urmat biologia. Printr-un fericit concurs de împrejurări, am intrat la Institutul Pasteur, la François Jacob, și am făcut o teză despre diviziunea celulară.
Întâmplător, chiar înainte de intrarea mea la Institutul Pasteur, am asistat la montajul filmelor pe care Arnaud Desjardins le făcuse despre marii maeștri tibetani care fugiseră din calea invaziei chineze. Aveam 20 de ani și, brusc, totul s-a schimbat. Mi-am spus că nu mai este vorba de lucrări ale Magistrului Eckhart, ale lui Ibn Arabi, ale lui Ramana Maharshi, ale Părinților pustiei, nici ale altor oameni deja morți. Aceste ființe erau încă în viață. Mai existau acolo ființe ca Socrate sau Francisc din Assisi și mi se părea că posedă ceva excepțional față de toate celelalte persoane pe care le întâlnisem până atunci. Arnaud Desjardins și un alt prieten, Frédéric Leboyer, care tocmai îi văzuseră, mi-au arătat fotografii. Mi-au spus: „Cel care ne-a impresionat cel mai mult este acela, Kangyur Rinpoche, care trăiește la Darjeeling“. M-am hotărât să-l întâlnesc.
――――――――――――――――――――
Aveam în față exemplul însuși, nu al unor cunoștințe speciale, al unei abilități excepționale, ci pur și simplu a ceea ce putea deveni cel mai bine o ființă umană.
――――――――――――――――――――
Tata avusese ideea minunată de a mă determina să învăț greaca veche, latina și germana. Spunea că voi învăța oricum engleza până la urmă. Am plecat așadar la Darjeeling cu un mic Assimil englez în buzunar. Ajuns acolo, am putut să-l întâlnesc imediat pe Kangyur Rinpoche și el a devenit maestrul meu nu numai pentru că a fost primul pe care l-am întâlnit, ci și pentru că el a fost cel care m-a mișcat cel mai profund. În cursul aceleiași călătorii am întâlnit și alți maeștri, însă cel mai mult timp l-am petrecut alături de Kangyur Rinpoche. Am rămas trei săptămâni așezat în fața lui, fără să spun mare lucru. Nu vorbeam engleza, deci cu atât mai puțin tibetana. Însă aveam în față exemplul însuși, nu al unor cunoștințe speciale, al unei abilități excepționale, precum cea a unui virtuoz al pianului, ci pur și simplu a ceea ce putea deveni cel mai bine o ființă umană. Nu avea nimic în comun cu oamenii pe care-i cunoscusem înainte. Acest maestru m-a inspirat profund datorită felului său de a fi, prezenței și bunătății sale.
Am revenit în Franța, unde mi-am continuat teza, însă în fiecare an, între 1967 și 1972, m-am întors la Darjeeling, în total de șapte ori. La un moment dat, mi-am spus: „Când sunt la Institutul Pasteur, mă gândesc mai mult la Himalaya, și când sunt în Himalaya nu mă mai gândesc la Institutul Pasteur. Trebuie să iau o hotărâre!“ Și, în loc să plec în Statele Unite așa cum dorea François Jacob, în loc de postdoctorat am studiat budismul în Himalaya! Am rămas acolo, aproape permanent, din 1972 până în 1997. Aproape că nu am mai avut vreun contact cu Occidentul. Nu am citit nici măcar o carte în franceză în tot acest timp, nici ziare, nici nu am ascultat radioul. Am, de altfel, o lacună în cunoștințele mele legate de evenimentele mondiale care s-au produs în această perioadă. Și, întrucât am neglijat prea tare limba franceză, acest lucru a reprezentat pentru mine un handicap atunci când a trebuit să scriu cărți. Timp de douăzeci și cinci de ani m-am inițiat în tibetană și am practicat calea budistă.
În ceea ce privește cele trei situații pe care le-ați menționat — tată de familie, persoană cu handicap și scriitor —, tată de familie nu am fost niciodată. M-am ocupat totuși de copii prin intermediul asociației Karuna-Shechen, o organizație umanitară pe care am fondat-o împreună cu un grup de prieteni. În prezent, aceasta își asumă educația a mai bine de 25 000 de copii în școli și îngrijește anual 120 000 de pacienți în dispensarele pe care le-a construit.
În ceea ce privește handicapul, fără a face vreun joc de cuvinte deplasat, pentru mine este clar că o persoană este handicapată atâta timp cât nu este complet trează, atâta timp cât mai păstrează o urmă de răutate, de lăcomie sau de gelozie și cât timp nu resimte o bunăvoință fără limită față de ceilalți. Fie că este vorba de fericirea de care vorbiți sau de altruismul la care aspir, sunt perfect conștient de amestecul de umbră și lumină care încă există în mine și de progresele imense pe care trebuie să le fac în continuare. Știu că uneori sunt departe de a fi perfect binevoitor. Mi se întâmplă să am gânduri și cuvinte pe care mi le reproșez atunci când le evaluez în raport cu altruismul. Dar păstrez dorința profundă de a remedia lucrurile, de a mă transforma încă și mai mult. Acest lucru este ceea ce contează, aceasta este direcția în care vreau să merg.
Revenirea mea în Occident a fost declanșată de dialogul cu tatăl meu, din care am făcut o carte, Le Moine et le Philosophe. Nu aveam nicio vocație de scriitor. Începusem să traduc texte tibetane, însă nu eram prea talentat la scris. Când mi s-a propus acest dialog, am fost să-l văd pe abatele mânăstirii în care locuiesc, Rabjam Rinpoche (nepotul lui Khyentsé Rinpoche, al doilea maestru al meu, decedat în 1991). I-am povestit despre această propunere și i-am spus, sincer, că nu vedeam la ce mi-ar fi folosit să petrec zece zile discutând vrute și nevrute. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns că trebuie să o fac. Așadar, am acceptat în parte datorită recomandării sale. Fără el, aș fi continuat pe aceeași traiectorie, în Himalaya, practicând și traducând texte. Evident, acest lucru a provocat multe schimbări. Ieri eram un perfect necunoscut și astăzi, pentru că am apărut la televizor, oamenii îmi vorbesc pe stradă, vor să mă ducă cu mașina unde am nevoie sau să pălăvrăgim cinci minute. În plus, așa cum sunt îmbrăcat, sunt ușor de reperat, un adevărat drapel ambulant!
Atunci de ce continui să fac toate aceste lucruri? Nu ar fi mai bine să rămân în chilia mea pentru a încerca să devin o ființă mai bună și apoi să mă pot pune cu adevărat în slujba altora? Dacă acesta este idealul, nu merită osteneala să te oprești din drum să meșterești și să tai grâul când este abia încolțit. Însă împrejurările m-au făcut să mă lansez în tot felul de activități, în special cu asociația Karuna-Shechen, care a desăvârșit până în acest moment peste 160 de proiecte umanitare. Cred că această carte la care lucrăm va fi utilă. Sunt oameni care ne spun că aceste lucruri îi ajută în viață. Este întotdeauna oarecum surprinzător, dar, în același timp, reconfortant. Dacă tot călătoresc în toată lumea, măcar acest lucru să servească la ceva.
Navighez între Orient și Occident, între o viață pur tradițională, contemplativă și o viață de interacțiune cu lumea modernă și cu toate provocările pe care aceasta le presupune. Încerc să găsesc prieteni de bine, cei mai buni posibil pentru a face să progreseze calea altruismului care îmi este atât de dragă. În ceea ce privește știința, m-am întors la ea prin intermediul colaborării mele cu specialiștii în neuroștiințe. Nu m-aș fi gândit că mă voi mai afla vreodată într-un laborator, treizeci și cinci de ani după ce am părăsit Institutul Pasteur. În numeroase alte domenii cum ar fi politica, economia, mediul, putem încerca să găsim o comunitate de gândire, în ideea că 100 de paie separate nu servesc la mare lucru, dar dacă le legi împreună ca să faci o mătură, poți face curățenie cu ele. „Curățenie“ înseamnă să încerci să înlături obstacolele spre o lume mai bună, spre o umanitate mai justă, să repari inegalitățile, să promovezi viziunea unei lumi altruiste, să ajuți oamenii să dea un sens existenței lor, să contribui la binele societății. Atunci când întâlnim ființe cu care împărtășim o comunitate de gândire și cu care țesem legături de prietenie, cum este cazul vostru, ne spunem că împreună putem, fără îndoială, să facem mai mult decât singuri, putem învăța unul de la celălalt, ne putem îmbogăți gândirea și găsi cele mai bune mijloace de a-i ajuta pe ceilalți. Împrejurările au făcut ca noi trei, de-a lungul anilor, să devenim din ce în ce mai apropiați, am învățat să ne cunoaștem și să ne apreciem mai mult.
Acum, în ceea ce privește scriitorul, eu nu sunt cu adevărat unul. Sunt înainte de toate pasionat de idei. Sunt câteodată întrebat dacă am o misiune în Occident. Câtuși de puțin. Nu am nimic planificat. Când mi se spune pe platoul emisiunii de televiziune: „Dar, de fapt, ce faceți aici?“, răspund: „Mi-ați cerut să vin, am venit. Însă, dacă nu mă invitați, nu am nimic nici de pierdut, nici de câștigat“. Dacă pot împărtăși idei, o fac cu plăcere. Dacă nu, nu doresc altceva decât să rămân în chilia mea. Nu voi continua la nesfârșit să mă întreb: „Care va fi următoarea mea carte?“ Timpul este prețios și am explorat deja subiectele care mă pasionează cel mai tare. În afară de altruism nu există un alt subiect grandios care se impune. În schimb, dacă împreună putem elabora un proiect care să aducă o dimensiune suplimentară la ceea ce fiecare poate face de unul singur, mă declar fericit. Aceasta este dorința noastră de ani buni.
