Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Claire Ward ©HarperCollinsPublishers Ltd2020

Foto copertă: ©John Race /Arcangel Images (insula); shutterstock.com (far)

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Rodica Crețu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Guest List

Autor: Lucy Foley

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1000-1

ISBN (PDF): 978-606-40-1172-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-1518-1

Acum

NOAPTEA NUNȚII

E pană de curent.

Într-o clipă, domnește întunericul. Trupa încetează să mai cânte. În marchiza unde are loc petrecerea de nuntă, invitații țipă și se agață unul de altul. Lumina lumânărilor de pe mese nu face decât să sporească confuzia și să arunce umbre mișcătoare pe pereții de pânză. Este imposibil să vezi unde se află fiecare sau să auzi ce spune: vocile invitaților sunt acoperite de urletul vântului frenetic.

Afară se dezlănțuie furtuna. Urlă de jur împrejurul lor, zgâlțâie marchiza. La fiecare asalt, întreaga structură se încovoaie și se cutremură cu un răsunător vaiet metalic; invitații se ghemuiesc speriați. Ușile s-au desprins din legături și fâlfâie la intrare. Flăcările torțelor de parafină care luminează pragul sfârâie ca un chicotit disprețuitor.

Pare că are ceva personal cu ei furtuna asta. Ca și cum toată furia acumulată și-ar fi vărsat-o acum asupra lor.

Nu e prima oară când cedează sistemul electric. Numai că data trecută și-a revenit după câteva minute. Invitații s-au întors la dansul lor, la paharele lor, la pastilele lor halucinogene, la intrigile lor, la mâncarea lor, la râsetele lor… și au uitat că avusese loc o pană de curent.

Cât timp a trecut? Greu de spus pe întuneric. Câteva minute? 15? 20?

Începe să le fie frică. Întunericul pare ostil, hotărât. Ca și cum s-ar putea întâmpla orice la adăpostul lui.

***

În sfârșit, becurile pâlpâie din nou. Invitații aclamă și ovaționează. Le este jenă de felul în care i-a surprins lumina: ghemuiți, gata parcă să respingă un atac. Fac haz de necaz. Aproape că reușesc să se convingă pe ei înșiși că nu s-au speriat.

Priveliștea luminată din cele trei corturi ale marchizei ar trebui să fie una de sărbătoare — în schimb, e mai degrabă dezolantă. În zona principală rezervată meselor, băltoace de vin au împroșcat parchetul și pe pânza albă se întinde o pată purpurie. Peste tot zac grămezi de sticle de șampanie, mărturia vie a unei seri de toasturi și veselie. Pe podea, de sub fața de masă se ițește o pereche de sandale argintii, abandonate.

În cortul rezervat dansului, trupa irlandeză își reia cântecul — o melodie săltăreață, pentru a reface atmosfera de sărbătoare. Mai mulți invitați se duc grăbiți în acea direcție, dornici să se destindă puțin. Dacă ar privi cu atenție pe unde pășesc, ar putea vedea urmele de sânge pe care un invitat desculț, care a călcat pe cioburi de sticlă, le-a lăsat pe parchet, pete uscate, ruginii. Nimeni nu le observă.

Alți invitați se adună derutați în cortul principal, difuzi, ca fumul lăsat de o țigară. Nu-i trage inima să mai rămână, dar nici să iasă din sanctuarul marchizei, cât timp încă vuiește furtuna. Și nimeni nu poate pleca de pe insulă. Deocamdată. Bărcile nu pot sosi până nu se potolește vântul.

În mijlocul încăperii tronează tortul uriaș. În cea mai mare parte a zilei, li s-a părut perfect, fără cusur, cu șiragul său de frunze din zahăr sclipind în lumină. Cu doar câteva minute înainte de pana de curent, invitații se adunaseră în jurul tortului, să asiste la ceremonia masacrării lui. Acum s-a rupt în bucăți, lăsând să se vadă pandișpanul roșu din interior.

Deodată, de afară se aude din nou un zgomot. Ai putea să te înșeli și să crezi că e vântul. Dar zgomotul crește în intensitate și volum, până devine de neconfundat.

Invitații încremenesc. Se holbează unul la altul. Brusc, li se face din nou teamă. Mult mai tare decât după ce se stinseseră luminile. Recunosc cu toții zgomotul. Este un urlet de groază.

Cu o zi în urmă

AOIFE

Organizatoarea nunții

Au sosit aproape toți invitații pentru petrecerea de nuntă. În curând, lucrurile vor intra în altă viteză: în seara asta are loc repetiția pentru dineu, doar cu anumiți musafiri, așa că nunta va începe, de fapt, diseară.

Am pus șampania la gheață, să fie gata înainte de dineu. Bollinger clasic: opt sticle, plus vinul de la dineu și două lăzi de Guinness — toate conform instrucțiunilor miresei. Nu e treaba mea să comentez, dar mi se pare cam mult. Dar, mă rog, sunt majori. Sunt convinsă că știu să se abțină. Sau poate nu. Cavalerul de onoare pare cam vulnerabil — toți cavalerii par așa, ca să fiu sinceră. Iar pe domnișoara de onoare — sora vitregă a miresei — am remarcat-o în plimbările ei solitare pe insulă, mergând aplecată și grăbită, de parcă încerca să scape de cineva.

Afli toate dedesubturile când ai o slujbă ca a mea. Asiști la chestii la care nimeni altcineva nu are privilegiul să asiste. Toate bârfele pentru care invitații ar omorî să le afle. Ca organizatoare de nunți, nu-mi permit să-mi scape nimic. Trebuie să fiu atentă la toate detaliile, chiar și la cele mai mărunte vârtejuri contra curentului. Dacă n-aș face-o, unul dintre aceste vârtejuri s-ar putea transforma într-o maree care mi-ar distruge toate planurile atent gândite. Și am mai învățat un lucru: câteodată, curenții cei mai mici sunt și cei mai puternici.

Străbat camerele de la parter ale castelului Folly și aprind bucățile de turbă în șemineu, pregătind focul pentru seara asta. Eu și Freddy am început să tăiem și să uscăm singuri turba din mlaștini, așa cum se făcea acum câteva secole. Mirosul de fum și de pământ al focului făcut cu mușchi de turbă va contribui la atmosfera locală. Ar trebui să fie pe placul invitaților. În plus, chiar dacă suntem în toiul verii, nopțile sunt reci pe insulă. Bătrânele ziduri de piatră ale castelului Folly țin căldura la distanță și nu se pricep la fel de bine s-o mențină înăuntru.

Astăzi a fost surprinzător de cald, cel puțin după standardele de prin părțile astea, dar e puțin probabil să fie aceeași vreme și mâine. Am prins sfârșitul prognozei meteo la radio și se vorbea despre vânt. Avem vreme grea aici; de multe ori, furtunile sunt mult mai puternice decât pe continent, ca și cum s-ar descărca pe noi. Afară este încă soare, dar azi după-amiază acul vechiului barometru din coridor a oscilat de la VREME BUNĂ la SCHIMBĂTOARE. L-am dat jos de pe perete. Nu vreau să-l vadă mireasa. Deși nu pare genul de persoană care să intre în panică. Mai degrabă, genul care se enervează și caută să dea vina pe altcineva. Și cam am idee cine ar putea intra în bătaia puștii ei.

— Freddy, strig în bucătărie, ai de gând să te-apuci să pregătești cina?

— Da, îmi răspunde, totul e sub control.

Diseară, invitații vor mânca o tocană de pește după o rețetă pescărească tradițională din Connemara: pește afumat, multă smântână. Am descoperit-o când am vizitat locul ăsta prima dată, pe vremea când era încă locuit. În această seară vom servi o variantă mai rafinată a rețetei, fiindcă și invitații sunt oameni rafinați. Sau, mă rog, cel puțin asta le place să creadă despre ei. Vom vedea ce se mai întâmplă după ce li se urcă băutura la cap.

— După aceea va trebui să pregătim aperitivele pentru mâine, strig din nou, parcurgând în minte lista.

— Asta fac.

— Și tortul: ar fi bine să-l asamblăm în timp util.

Tortul este demn de toată admirația. E și firesc. Știu cât de mult a costat. Mireasa nici nu a clipit când a văzut prețul. Cred că este învățată cu tot ce e mai bun. Patru straturi de pandișpan de un roșu-intens, învelite în glazură albă, imaculată, și presărate cu frunze din zahăr, ca să se asorteze cu frunzișul de pe capelă și marchiză. Extrem de fragil și făcut după indicațiile exprese ale miresei, a fost adus până aici tocmai de la un cofetar exclusivist din Dublin: n-a fost deloc ușor să fie transportat pe apă și să ajungă întreg. Mâine, bineînțeles, va fi nimicit. Dar la o nuntă tot ce contează este momentul. Ziua aceea. Nu prea are legătură cu mariajul propriu-zis, orice s-ar spune.

Vezi tu, în meseria mea mă ocup cu orchestrarea fericirii. De asta m-am făcut organizatoare de nunți. Viața e haotică. Știm cu toții. Se petrec tot felul de lucruri cumplite, am aflat asta încă din copilărie. Dar, indiferent ce se întâmplă, viața nu este decât o înșiruire de zile. Nu le poți controla pe toate. Dar una dintre ele o poți controla. 24 de ore pot fi organizate. Ziua nunții este o mică frântură de timp în care pot crea ceva deplin și perfect, care să fie prețuit pentru tot restul vieții, ca o perlă dintr-un colier stricat.

Freddy iese din bucătărie cu șorțul său murdar, de măcelar.

— Cum te simți?

Ridic din umeri.

— Puțin neliniștită, ca să fiu sinceră.

— O scoți tu la capăt, iubito! Gândește-te de câte ori ți-a ieșit.

— Dar de data asta e altfel. Pentru că uite și tu pentru cine lucrăm…

A fost o mare lovitură să-i conving pe Will Slater și pe Julia Keegan să-și țină nunta aici. Înainte, lucram ca organizatoare de evenimente în Dublin. A fost ideea mea să amenajăm locul ăsta, să transformăm ruinele de pe insulă, această stranie construcție pe jumătate distrusă, într-un castel cu 10 dormitoare, sufragerie, salon și bucătărie. Eu și Freddy locuim aici tot anul, dar, când suntem numai noi doi, folosim doar o mică parte din spațiu.

— Șșș…

Freddy face câțiva pași spre mine și mă cuprinde în brațe. La început, simt cum mă crispez. Sunt atât de concentrată pe lista mea de sarcini, încât îmbrățișarea pare o diversiune pentru care nu avem timp. Apoi îmi îngădui să mă relaxez în brațele lui, să mă bucur de căldura lui mângâietoare, familiară. Freddy se pricepe la îmbrățișări. El este ceea ce s-ar putea numi o „pufoșenie“. Îi place mâncarea pe care o face — doar e meseria lui. Înainte să ne mutăm aici, conducea un restaurant în Dublin.

— Totul va fi bine, spune el. Îți promit! Totul va fi perfect.