După cum se va vedea în ultimele capitole ale cărţii de faţă, faptele amintite par să aducă o oarecare lumină asupra originii speciilor; acest mister al misterelor, cum a fost denumit de unul dintre cei mai mari filosofi1.

Originea speciilor, CHARLES DARWIN

Oare asta înseamnă că religia, pur şi simplu, nu este valabilă din punct de vedere științific, că acest conflict este indisolubil şi că trebuie să alegem între una sau cealaltă? Nu cred. Știința poate infirma unele idei considerate religioase şi o face. Oricum ar fi Dumnezeu, este, cu siguranță, coerent cu lumea fenomenelor observabile în care trăim. Un Dumnezeu al cărui mijloc de creație nu este evoluția nu este un Dumnezeu veritabil.

The View of Life, GEORGE GAYLORD SIMPSON

În ziua de azi, nu este prudent pentru un om de ştiinţă să folosească cuvântul „filosofie“, fie ea şi „filosofie naturală“, în titlul (sau şi în subtitlul) unei cărţi. E garanția că va fi primită cu neîncredere de oamenii de știință şi, în cel mai bun caz, cu condescendență de către filosofi. Nu am decât o scuză, dar cred că este întemeiată: datoria pe care o au oamenii de ştiinţă, azi, mai mult ca oricând, de a-şi gândi disciplina în ansamblul culturii moderne, pentru a o îmbogăţi nu numai cu cunoștințe importante sub raport tehnic, ci şi cu idei venite din știința lor pe care le pot considera semnificative sub raport uman.

Hazard şi necesitate, JACQUES MONOD2

Orice eveniment din oricare parte a universului este determinat de suma evenimentelor anterioare şi simultane care au loc peste tot în univers. Cu toate acestea, cei care cercetează cauzele lucrurilor din jurul lor trec cu vederea, în general, majoritatea evenimentelor anterioare şi simultane.

Grey Eminence, ALDOUS HUXLEY

Ar putea trăi astăzi cineva până la o mie de ani? Dincotro venim? Evoluţia este un proces de mutaţii întâmplătoare, prin urmare, dacă zarurile hazardului ar fi căzut altfel, tot la apariţia organismelor cu ochi s-ar fi ajuns? Dacă am da filmul evoluţiei înapoi şi am apăsa pe play, am ajunge la viaţa inteligentă sau suntem rezultatul unei rotiri fericite a zarului? Există viaţă inteligentă și într-un alt loc din univers? Ce să mai zicem despre tehnologia pe care o creăm? Ar putea un calculator să aibă suflet? Voi putea într-o bună zi să-mi descarc sufletul ca să supraviețuiesc după ce corpul meu va fi pierit?

What we cannot know, MARCUS DU SAUTOY

Orice adevăr științific trece prin trei etape. Mai întâi se spune că acesta e în contradicție cu Biblia.

Apoi se zice că fusese descoperit dinainte. Pentru ca în cele din urmă să se afirme că mereu s-a crezut în acel adevăr.

Louis Agassiz

Până acum, noi, paleoantropologii, nu am fost în stare ca grup să scăpăm de cea mai mare povară istorică: nașterea științei noastre din studiul Anatomiei Umane, mai mult decât al Anatomiei Comparate şi al Geologiei, din care au luat naştere alte ramuri ale Paleontologiei Vertebratelor. Sub apăsarea acestei moşteniri, care aşază specia noastră în centrul discursului academic, nu reușim să-l vedem pe Homo sapiens ca pe o specie oarecare. Ne aflăm mereu în căutarea unor explicații sui-generis despre noi.

The Fossil Trail: How We Know What We Think We Know About Human Evolution, IAN TANTTERSALL

Arborele vieții

În templele și mormintele vechilor egipteni, arborele vieții, cu o importanță majoră în mitologia acestora, își găsește adesea reprezentarea. E un arbore viguros, cu frunze în formă de inimă, ce nu lasă să se observe că ar avea un trunchi care se înalță până sus de tot, ca o axă centrală, și care are coroana formată din mai multe crengi de o grosime asemănătoare, ce se despart începând de jos. Este ceea ce s-ar numi un copac fără trunchi. Experții spun că e vorba despre un sicomor, un fel de smochin (nehet, în egipteană) care se poate asocia celor trei zeiţe: Nut, Hathor şi Isis. Arborele vieții este o plantă feminină.

În Originea speciilor și Darwin a recurs la arborele vieţii (tree of life) pentru a reprezenta evoluţia printr-un simbol. Niciodată nu l-a folosit sub formă de ilustrație, cu excepția unei mici schiţe pe care și-a desenat-o în caietul său de notițe, în anul 1837. Știm însă din chiar mărturisirile lui că nici arborele evoluţiei nu avea trunchi, ci că se ramifica într-o coroană bogată şi deasă, ca nehetul vechilor egipteni.

În imaginea arborelui vieţii pe care Darwin o avea în minte există și multă moarte. Pe jos, sub coroana verde, zac nenumărate frunze uscate. Frunzele veștede, care la vremea lor străluceau în soare, sunt azi organismele dispărute ce au ajuns până la noi prin fosile.

Nu toate ramurile arborelui lui Darwin sunt viguroase. Dacă suntem foarte atenţi, observăm mici ramificații, ca acelea ale peștilor pulmonaţi şi ale ornitorincilor, spițe fără nicio importanță azi, însă, așa cum spune Darwin, importante din punct de vedere istoric, fiindcă pun în joncțiune două dintre ramurile viguroase ale arborelui, dar care s-au îndepărtat una de cealaltă cu timpul: pești şi amfibieni, în cazul peștilor pulmonaţi; reptile şi mamifere, în cazul ornitorincilor.

Ca să înțelegem Viaţa în complexitatea ei, trebuie să privim şi sus, şi jos, atât ramurile groase, cât şi pe cele subţiri, coroana şi uscăturile căzute, ce e înfloritor, dar și ce e pieritor, prezentul şi trecutul.

Prolog

Cartea de față este scrisă de un om de știință care, vreme de patruzeci de ani, a studiat evoluţia sau, mai exact, o parte destul de recentă a acesteia: și anume evoluția noastră, a speciei umane. Altfel spus, e vorba de cartea unui paleoantropolog.

Totodată, reprezintă şi cartea unui paleoantropolog care e de părere că evoluția umană nu poate fi înţeleasă ca o formă particulară, ca şi cum ar avea legi proprii, care s-ar aplica numai simienilor bipezi şi nu ar contribui cu nimic la cunoaşterea procesului evolutiv al celorlalte grupe biologice.

Dimpotrivă, cu toate că articolele mele ştiinţifice se centrează pe tema fosilelor umane şi având în vedere că, într-adevăr, de la un moment al evoluției noastre, apare un element nou şi decisiv — factorul cultural şi tehnologic —, cred cu tărie că evoluţia este una singură şi urmează modele generale care se aplică tuturor grupelor biologice. Prin urmare, ar fi corect să afirm că textul de față reprezintă o carte scrisă de un paleontolog care vorbeşte despre evoluţie în ansamblul ei. Nota bene: interesat în mod special de cazul nostru particular.

În plus, după cum afirmă paleoantropologul Ian Tattersall în citatul pe care l-am introdus la începutul cărţii, marea eroare a paleontologiei umane ca ramură științifică a fost să considere evoluția noastră drept un caz special, care-și urmează propriile legi şi să se manifeste, într-o mai mare măsură, ca medicină şi antropologie (două științe ce studiază o singură specie), decât ca biologie şi palentologie (care le studiază pe toate, şi pe cele din prezent, şi pe cele din trecut). Ian și cu mine suntem de părere că până aproape de finele istoriei… când într-adevăr regulile jocului s-au schimbat, nu am fost un caz deosebit (nu mai deosebit decât alte specii).

Există o parte a paleontologiei ce reprezintă descrierea istoriei vieţii și care povestește cum s-au înlănţuit procesele evolutive. E o paleontologie pur narativă, iar forma pe care o îmbracă e cea a unei povești. Cartea de faţă are fir epic, căci acoperă mai bine de trei mii cinci sute de miliarde de ani de evoluţie și în același timp caută să aducă şi explicaţii.

În fața oricărui eveniment istoric ne întrebăm în mod inevitabil dacă trebuia să se întâmple şi dacă trebuia să fie în felul acela sau, dimpotrivă, ar fi putut să nu se întâmple niciodată sau ar fi putut să se petrecă altfel. Firește, întrebarea aceasta e potrivită în cazul evoluţiei biologice: mai întâi de toate, trebuia să apară viaţa? Trebuia ca la sfârșitul timpului să se ajungă la o specie inteligentă şi tehnologică? Era doar o chestiune de răbdare (multă răbdare, e drept: timp de mai bine de trei mii cinci sute de miliarde de ani)? Cât este hazard şi cât necesitate în istoria evoluţiei noastre?

Pentru oricine implicațiile filosofice ale acestei întrebări sunt indiscutabile: ce aţi zice dacă aţi afla, aşa cum ne povestesc autorii de science-fiction, că în univers e viață din belșug şi că pe multe planete au evoluat civilizații asemănătoare cu a noastră? Ce părere aveți despre faptul că, la urma urmelor, cazul nostru nu e ieșit din comun, că nu suntem, sub nicio formă, centrul universului, ci mai degrabă un colț de lume în plus, cu atâtea altele?

Și, în caz contrar, ce ați crede dacă ştiinţa ar ajunge la concluzia că este aproape imposibil să existe ceva viu în afara Terrei (deoarece condiţiile de viaţă sunt dificil de realizat, iar posibilitatea ca acestea să fie îndeplinite e cât se poate de vagă), dar că din clipa în care s-a ivit viaţa (în singurul loc în care, în fond, se putea întâmpla) era inevitabil să apară ceva asemănător fiinţei umane? Și ce părere aveți despre ideea că nu puteam evolua decât pe planeta aceasta şi că trebuia să o facem?

În acest al doilea caz, ființa umană ar ocupa din nou o poziţie centrală în univers, chiar dacă planeta noastră se roteşte în jurul unei biete stele galbene, aflate la periferia galaxiei, care nu-i decât una în plus printre sutele de miliarde de galaxii ce formează universul nostru vizibil.