Femeilor dragi din viața mea

și, în special, lui Claire

— Nu-mi vine să cred că ești aici, îi spun.

— Nici mie, îmi răspunde, și pare aproape timid. Mai vii cu mine? adaugă el, ezitând.

Nu pot să cred că e nevoie să mă mai întrebe. Aș merge oriunde cu el.

— Da, îi spun.

Mi se pare că nu mai există nimic altceva în afara acestui cuvânt, în acest moment. Suntem doar noi doi. Tot ce s-a întâmplat vara trecută și în toate verile de dinainte, totul ne-a adus aici. Acum.

Capitolul 1

Mergeam cu mașina de aproape șapte mii de ani. Sau cel puțin așa mi se părea. Fratele meu, Steven, conducea mai încet decât bunica. Stăteam lângă el, pe scaunul din dreapta, cu picioarele pe bordul mașinii. Între timp, mama adormise buștean pe bancheta din spate. Chiar și când dormea, arăta îngrijorată, ca și cum în orice secundă s-ar fi putut trezi să dirijeze traficul.

— Mai repede, i-am zis lui Steven, împungându-l în umăr. Să-l depășim pe copilul ăla cu bicicleta.

Steven și-a scuturat umărul.

— Să nu atingi niciodată șoferul, a spus. Și ia-ți picioarele murdare de pe bordul meu.

Mi-am mișcat degetele înainte și înapoi. Mi se păreau destul de curate.

— Nu e bordul tău. Știi, o să fie mașina mea în curând.

— Dacă o să-ți iei vreodată carnetul de conducere, a pufăit el. Oamenii ca tine n-ar trebui să fie lăsați să conducă.

— Hei, uite, am spus, arătând pe fereastră. Tipul ăla în scaun cu rotile tocmai ne-a depășit!

Steven m-a ignorat, așa că am început să-mi fac de lucru cu radioul. Una dintre preocupările mele preferate când mergeam la plajă erau posturile de radio. Îmi erau la fel de familiare ca și cele de acasă, iar faptul că ascultam Q94 mă făcea pur și simplu să știu, în adâncul meu, că eram acolo, la plajă.

Am găsit postul meu preferat, cel care difuza orice, de la pop la piese vechi și la hip-hop. Tom Petty cânta Free Fallin’. Am cântat cu el. She’s a good girl, crazy ’bout Elvis. Loves horses and her boyfriend too.

Steven s-a întins să schimbe postul și i-am dat peste mână.

— Belly, vocea ta mă face să intru cu mașina asta direct în ocean.

S-a prefăcut că virează la dreapta.

Am cântat și mai tare, ceea ce a făcut-o pe mama să se trezească și să înceapă și ea să cânte. Aveam amândouă voci îngrozitoare, iar Steven a scuturat din cap, expri­mându-și dezgustul în felul lui caracteristic. Ura să fie în minoritate. Asta îl deranja cel mai tare la divorțul părinților noștri, faptul că era singur în tabăra bărbaților, că nu-l mai avea pe tata de partea lui.

Am mers prin oraș încet și, chiar dacă-l tachinam pe Steven pe tema asta, nu mă deranja de fapt. Îmi plăcea drumul ăsta, în acest moment. Să văd din nou orașul, restaurantele Jimmy’s Crab Shack și Putt Putt, toate magazinele cu articole de surf. Era ca atunci când te întorci acasă după ce ai fost plecat mult, mult timp. Ca un milion de promisiuni ale verii și a ce se putea întâmpla.

Pe măsură ce ne apropiam și mai mult de casă, simțeam în piept o emoție familiară. Aproape ajunseserăm.

Am coborât fereastra și am inspirat adânc. Aerul avea același gust, mirosea la fel. Vântul care-mi lipea părul de obraji, briza sărată a mării, toate mă făceau să mă simt bine. Ca și cum mă așteptaseră să ajung acolo.

Steven mi-a dat un cot.

— Te gândești la Conrad? m-a întrebat el ironic.

Pentru prima dată, răspunsul era nu.

— Nu, m-am răstit eu.

Mama și-a băgat capul între scaunele noastre.

— Belly, încă-ți mai place de Conrad? La cum au stat lucrurile vara trecută, m-am gândit că ar putea fi ceva între tine și Jeremiah.

— POFTIM? Tu și Jeremiah? a părut Steven scârbit. Ce s-a întâmplat între tine și Jeremiah?

— Nimic, le-am spus amândurora.

Îmi simțeam obrajii îmbujorându-se. Îmi doream să fiu deja bronzată, ca să nu se vadă că roșisem.

— Mamă, doar pentru că doi oameni sunt prieteni buni nu înseamnă că mai e și altceva între ei. Te rog să nu mai aduci vorba de asta.

Mama s-a lăsat pe spate pe banchetă.

— Gata, a spus ea.

Vocea ei avea o notă hotărâtă, de care știam că Steven n-ar fi putut să treacă.

Dar pentru că era Steven, tot a încercat.

— Ce s-a întâmplat între tine și Jeremiah? Nu poți să spui ceva de genul ăsta și să nu explici.

— Treci peste, i-am zis.

Să-i fi spus ceva lui Steven i-aș fi dat doar muniția necesară ca să-și bată joc de mine. Și, în orice caz, nu era nimic de spus. Nu prea fusese niciodată ceva de spus.

Conrad și Jeremiah erau băieții lui Beck. Beck era Susannah Fisher, fostă Susannah Beck. Mama era singura care o striga Beck. Se cunoșteau de când aveau nouă ani — spuneau că erau surori de sânge. Și chiar aveau cicatricile care dovedeau asta — semne identice la încheieturile mâinii, în formă de inimă.

Susannah mi-a spus că, atunci când m-am născut, a știut că-i eram sortită unuia dintre băieții ei. A spus că era vorba de destin. Mama, care în mod normal nu credea în astfel de lucruri, a spus că ar fi fost perfect, câtă vreme aș fi avut cel puțin câteva iubiri înainte să mă așez la casa mea. De fapt, a spus „iubiți“, dar cuvântul mă înfiora. Susannah și-a pus mâinile pe obrajii mei și mi-a zis:

— Belly, ai binecuvântarea mea categorică, aș urî să-mi pierd băieții dându-i pe amândoi altcuiva.

Mergeam la casa de pe plajă a lui Susannah, din Cousins Beach, în fiecare vară de când eram bebeluș, chiar dinainte să mă nasc. Pentru mine, Cousins era mai puțin despre oraș și mai mult despre casă. Casa era lumea mea. Aveam propria noastră plajă, doar pentru noi. Casa de vacanță însemna multe lucruri. Terasa în formă de spirală pe care alergam, carafele cu ceai rece, înotul noaptea în piscină… și băieții, mai presus de toate, băieții.

Mă întrebam mereu cum arătau băieții în decembrie. Încercam să mi-i imaginez îmbujorați, lângă un brad de Crăciun, îmbrăcați în pulovere pe gât și purtând fulare movalii, dar această imagine părea mereu falsă. Nu-i cunoșteam pe Jeremiah și Conrad iarna, și eram geloasă pe toți cei care-i cunoșteau. Eu primeam șlapi, nasuri arse de soare, slipuri și nisip. Dar cum rămâne cu fetele din New England care mergeau cu ei la bătăile cu bulgări de zăpadă din pădure? Cele care se cuibăreau lângă ei, în timp ce așteptau să se încălzească mașina, cele cărora ei le dădeau hainele lor când era frig afară. Mă rog, poate Jeremiah. Nu Conrad. Conrad n-ar fi făcut-o niciodată; nu era stilul lui. În orice caz, mi se părea nedrept.

Stăteam lângă calorifer la ora de istorie și mă întrebam ce făceau ei în acel moment, dacă-și încălzeau și ei picioarele pe un calorifer undeva. Număram zilele până la vară. Pentru mine, iarna aproape că nu conta. Vara era importantă. Toată viața mea se măsura în veri. Ca și cum nu începeam să trăiesc cu adevărat până în iunie, până când nu eram pe acea plajă, în acea casă.

Conrad era mai mare cu un an și jumătate. Era misterios, misterios, misterios. Complet inaccesibil, indisponibil. Avea un zâmbet arogant și mă trezeam mereu holbându-mă la buzele lui. Buzele care zâmbesc arogant te fac să vrei să le săruți, să le îmblânzești, să le iei aroganța odată cu sărutul. Sau poate să nu o iei…, dar să o controlezi cumva. Să o faci a ta. Era exact ce voiam să fac cu Conrad. Să-l fac al meu.

Jeremiah, pe de altă parte… el era prietenul meu. Se purta frumos cu mine. Era genul de băiat care încă își îmbrățișa mama, care voia să o țină de mână chiar dacă, practic, era prea mare pentru asta. Nu era stânjenit. Jeremiah Fisher era prea ocupat să se simtă bine ca să poată fi stânjenit vreodată.

Sunt sigură că la școală Jeremiah era mai popular decât Conrad. Sunt sigură că fetele îl plăceau mai mult. Sunt sigură că, dacă n-ar fi fost fotbalul, Conrad n-ar fi fost cine știe cine. Ar fi fost doar tăcutul, capriciosul Conrad, nu un zeu al fotbalului. Și-mi plăcea asta. Îmi plăcea că prefera să fie singur cu chitara lui. Ca și cum era mai presus de chestiile prostești legate de liceu. Îmi plăcea să cred că, dacă ar fi fost la școala mea, n-ar fi jucat fotbal, ci ar fi apărut în revista de literatură și ar fi observat pe cineva ca mine.

Când am oprit în sfârșit în fața casei, Jeremiah și Conrad stăteau pe terasă. M-am aplecat spre Steven și am claxonat de două ori, ceea ce, în limbajul nostru de vară, însemna: Veniți să ne ajutați imediat la bagaje.

Conrad avea optsprezece ani acum. Tocmai fusese ziua lui de naștere. Era mai înalt decât cu o vară în urmă, dacă puteți crede. Avea părul scurt, dat după urechi și la fel de negru ca întotdeauna. Spre deosebire de al lui Jeremiah, care crescuse mai lung, așa că arăta puțin sălbatic, dar în sensul bun — ca un jucător de tenis din anii ’70. Când era mai mic, era blond și cârlionțat, aproape platinat vara. Jeremiah își ura cârlionții. O vreme, Conrad îl convinsese că părul se cârlionțează de la coaja de pâine a sandviciurilor, așa că Jeremiah încetase să o mai mănânce, iar Conrad o dădea el gata. Pe măsură ce Jeremiah a mai crescut, părul lui a fost tot mai puțin cârlionțat și mai mult ondulat. Îmi era dor de cârlionții lui. Susannah îl numea îngerașul ei și chiar arăta ca unul, cu obrajii îmbujorați și cârlionții aurii. Încă avea acei obraji îmbujorați.

Jeremiah s-a prefăcut că strigă la o portavoce și a urlat:

— Steve-o!

Am rămas în mașină și l-am privit pe Steven îndreptându-se spre ei și îmbrățișându-se ca băieții. Aerul mirosea sărat și umed, ca și cum ar fi putut ploua cu apă de mare în orice clipă. M-am prefăcut că-mi leg șireturile de la teniși, dar, de fapt, tot ce voiam era să stau singură un moment, să mă uit la ei și la casă. Casa era mare, vopsită în gri și în alb, și arăta ca majoritatea caselor de pe stradă, dar mult mai bine. Arăta așa cum mă gândeam că trebuie să arate o casă pe plajă. Arăta ca acasă.

S-a dat jos din mașină și mama.