Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Victor Popescu

Design și ilustrație copertă:

FABER STUDIO (ADELINA BUTNARU)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Ahnen auf die Couch: Den Generation-Code® entschlüsseln und vererbte Wunden heilen

Autori: Ingrid Alexander, Sabine Lück

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1283-8

ISBN (epub): 9786064016591

Lucrarea a fost publicată cu sprijinul International Center for Psychogenealogy (București) și al Cabinetului de Terapie Sistemică și Transgenerațională „Timea Müller“ (Backnang, Germania)

Fiecare ființă umană nu se reprezintă numai pe sine, ci este, de asemenea, unicul, foarte particularul, în orice caz importantul și remarcabilul punct de convergență în care fenomenele lumii se intersectează doar o singură dată, ocazie în veci irepetabilă. De aceea povestea de viață a fiecărui om este valoroasă, eternă, divină, de aceea fiecare ființă umană, atâta timp cât trăiește și îndeplinește voința naturii, este minunată și demnă de toată atenția. Fiecare dintre ele poartă amprenta spiritului: creatura care este omul pătimește, în fiecare ființă omenească se regăsește un mântuitor răstignit…

Viața fiecărui om este o cale către sine, tentativa de a croi un drum, însemnul unui curs. Niciun om nu a fost vreodată în întregime dependent numai de sine însuși; cu toate acestea, tot omul năzuiește să devină o ființă unică, fie mai telurică, fie mai eterică, fiecare după putință. Toată lumea poartă în sine, până ce-și dă duhul, reminiscențele zămislirii sale, balele și cojile de ouă ale universului ei primordial. Unii nu acced niciodată la statutul uman, rămân broaște, rămân șopârle, rămân furnici. Alții au pe deasupra trup de om și, pe dedesubt, de pește. Însă fiecare a fost conceput de Natură cu plămadă omenească, ca să devină om. Cu toții avem origini comune, maicile noastre, cu toatele, provin din aceleași genuni; dar fiecare dintre noi, cu toate că-i doar un exemplar de probă și o făptură a adâncurilor, aspiră către propriile-i țeluri. Ne putem înțelege între noi; dar de lămurit, nu ne putem lămuri decât pe noi înșine.

Hermann Hesse („Prolog“ la romanul Demian)

Cuvânt-înainte

Fără strămoși, n-am mai fi oamenii care suntem astăzi. Nu le moștenim doar patrimoniul sau datoriile, aspectul și conformația fizică, ci le mai preluăm și rănile și cicatricile sufletești, sigilându-le, la modul inconștient, printr-un pact de loialitate. Fiecare generație încearcă să promoveze ceva nou, vindecări și progrese. Vrem să realizăm mai mult decât mamele și tații noștri, dar nu ne este îngăduit să încălcăm „granițele tărâmului fericirii“ lor, altfel am răsuci cuțitul în cele mai dureroase răni ale lor. Din salvarea și protejarea părinților și strămoșilor ne-am făcut scop în viață și, din acest motiv, amputăm componente însemnate ale sinelui nostru. Pentru a evita să simțim propriile noastre dorințe și doruri neîmplinite, transferăm mai departe, în chip inconștient, copiilor și nepoților, sarcina vindecării rănilor ancestrale. De multe ori nu ne recunoaștem propriii copii, îi confundăm cu noi înșine sau cu părinții noștri. Deoarece nu mai putem distinge a cui viață o trăim de fapt, cui aparțin dezideratele pe care vrem să le îndeplinim, distrugem relațiile, ne controlăm partenerii și ne împingem copiii să performeze maximal. Dacă însă abrogăm pactul de loialitate, putem restabili legătura cu noi înșine și putem lăsa rănile să se vindece. Atunci n-ar mai fi nevoie să ne modelăm copiii și partenerii în felul în care credem că ne-ar fi nouă înșine de folos. În acel caz nu ne vom mai folosi abilitățile și calitățile pentru a ne salva strămoșii, ci în favoarea noastră și pentru propria rostuire a vieții și relațiilor noastre, devenind din ce în ce mai disponibili pentru dăruirea unei iubiri autentice, într-un șuvoi ce-i va cuprinde într-însul și pe alții.

Când noi — Ingrid Alexander și Sabine Lück — ne-am întâlnit pentru prima dată în 1993, am simțit imediat o atracție reciprocă, de o natură aparte. Pline de pasiune, am pornit împreună în căutarea de răspunsuri la întrebarea privind definirea existenței autentice.

Ne-am confruntat, în practica noastră cu pacienții, cu arhaicul conflict primar din psihologia copilului, de unde se trage inclusiv pactul de loialitate față de părinți. Și noi, la rândul nostru, am abrogat pactul de loialitate față de mamă și de tată, descătușându-ne, pe această cale, propriul potențial.

Scrierea acestei cărți a fost, de ani buni, o vie preocupare, iar acum, în fine, operei îi este îngăduit să-și deschidă de deplin corola, luând chip de minunată floare.

Tragem nădejdea că semințele acesteia vor cădea pe teren fertil și că metoda noastră le va fi de ajutor multora din cei porniți în căutare de răspunsuri și dornici să evolueze.

Introducere

Ne-ar plăcea, dragă cititoare, dragă cititorule, să te simți pe aceeași lungime de undă cu basmul de mai jos, care se referă la subiectul acestei cărți. Autoarea basmului este o pacientă care, după ce a descifrat Codul Generațional ce o lega de mamă, a primit, în calitate de adjuvant terapeutic, însărcinarea de a compune o povestire referitoare la vindecarea relației ei cu mama. Basmul urma să se încheie cu propoziția: „… și, în cele din urmă, prințesa și-a putut ocupa locul meritat în inimile părinților“. Ca și în celelalte studii de caz, am schimbat numele persoanelor din motive de protejare a confidențialității.

Mara — regina inimilor

Trăia odată într-un orășel, dimpreună cu părinții, regele și regina, și cu fratele ei mai vârstnic, prințul, o prințesă pe nume Mara. Pe când erau mici, vlăstarii regali duceau o viață frumoasă și fără de griji. Se puteau baza pe părinții lor. Frații s-au înțeles bine și au avut mulți prieteni din popor. De asemenea, au petrecut zile minunate în preajma bunicii lor, bună la inimă, care, din păcate, a murit mult prea devreme, răpusă de o boală.

Mara era o fată drăguță, deschisă, dovedindu-se și un copil plin de curaj. Îi plăcea să se afle în mijlocul naturii, alături de tovarășii ei de joacă. O latură a castelului se învecina cu marele codru al regatului, prin care cutreiera adesea cu bicicleta. Acolo, nu te plictiseai niciodată, însă nu era recomandabil să te întorci acasă prea plină de noroi, pentru că atunci o supărai pe regină.

Cealaltă latură a castelului era mărginită de un râu lat, îndiguit. Vara puteai merge de-a lungul digului, prin apă până la glezne, până la un stăvilar pentru bărci, aflat pe celălalt mal. Prin apa curgătoare, prundișul albiei nu se zărea prea bine, iar ridicăturile și gropile din fundul apei i-au făcut pe prieteni să se împiedice în mai multe rânduri. De fiece dată, trăiau emoțiile unei mici aventuri și toată lumea era mulțumită când ajungea la celălalt mal, pe ultima porțiune de traversare apa înălțându-li-se până la genunchi. Ca să-și mențină echilibrul, copiii se prindeau adeseori de mână.

La școală, prințesa Mara se simțea chiar în elementul ei, dar avea dificultăți la învățare. Din păcate, mama ei, regina, nu prea avea răbdare să-i controleze temele. Prin urmare, reproșurile și lacrimile nu erau lucru rar. Un exercițiu de dictare, desfășurat acasă, s-a dovedit atât de prost, încât regina s-a supărat și s-a indignat așa de rău, că i-a poruncit micuței Mara să-i predea a doua zi învățătorului ei exercițiul masacrat cu linii roșii de corectură. Odată cu acesta, Mara mai trebuia să-i înmâneze învățătorului și un bilet jenant, cu următorul conținut: „Salutări de la mama mea, e cazul să luăm măsuri drastice, mama nu știe ce să mai facă cu mine“.

Un înger păzitor a asistat la această scenă și a decis să o ajute pe prințesă. I-a apărut în vis, fără ca Mara să bage cu adevărat de seamă. În somn, îngerul i-a semănat diferite semințe de flori în trup, astfel încât, treptat, din ele, a răsărit o pajiște frumoasă, presărată cu flori de toate culorile, dar invizibilă pentru ochiul obișnuit. Fiecare floare i-a dăruit trupului și minții ei o putere aparte, cum ar fi încredere de sine, forță, curaj, gânduri pozitive, prietenie, cutezanță, bucurie de a înfăptui, sociabilitate, compasiune și serviabilitate. În fiecare noapte, îngerul păzitor vedea de Mara și uda florile, răsădindu-le pământ roditor, așa că acestea au prins rădăcini adânci și au dat splendide inflorescențe.

„Proprietățile florilor te vor ajuta mereu să-ți modelezi viața“, îi șoptea îngerul în fiece noapte, pe rând, când în urechea dreaptă, când în cea stângă. Și spusele sale avură efect…

Odată cu intrarea în pubertate, prestația ei școlară a fost mai mulțumitoare, iar prințesa Mara a ajuns să se numere printre elevii buni. A fost organizată, determinată, a parcurs un studiu individual și a avut succes. A intrat într-o bună tovărășie cu colegii ei din popor. Cu unele prietene s-a înțeles foarte bine, împărtășindu-le și anumite lucruri mai puțin frumoase, reieșite din viața reală, cum ar fi fost faptul că, de necaz, regina trăgea cam des la măsea.

Pe când prințesa pășea pe calea ei, înflorind, parcă, mumă-sa părea că se veștejește pe zi ce trece.

Regina a suferit, de-a lungul întregii ei vieți, de anxietate, nesiguranță, nemulțumire și de o scăzută stimă de sine. În consecință, relația ei cu regele a fost afectată. Din păcate, el nu avea nicio înțelegere pentru dispoziția și sensibilitatea soției sale.