Tatăl meu e un copil mare

pe care l-am avut când eram mic.

Sacha Guitry

Sunt condus în fața plutonului de execuție. Timpul se dilată, fiecare secundă ține cu un secol mai mult decât cea de dinainte. Am douăzeci și opt de ani.

În fața mea, moartea are chipul celor doisprezece executanți. Regula impune ca una dintre armele distribuite să fie încărcată cu gloanțe oarbe. În felul acesta, fiecare poate socoti că nu e vinovat de crima ce urmează a fi comisă. Mă îndoiesc că obiceiul ăsta a fost respectat și astăzi. Niciunul dintre oamenii aceștia nu pare să aibă nevoia vreunei șanse de dezvinovățire.

Cu douăzeci de minute mai devreme, când mi-am auzit strigat numele, am știut pe loc despre ce e vorba. Și jur că am oftat ușurat. De vreme ce au de gând să mă omoare, la ce bun să mai vorbesc? De patru luni tot negociez să fim lăsați în viață, de patru luni spun vrute și nevrute ca să ni se mai amâne moartea. Cine o să-i mai apere acum pe ceilalți ostatici? Nu știu și sunt foarte îngrijorat din pricina asta, dar o parte din mine și-a găsit liniștea: voi putea în sfârșit să tac.

În camion, în timp ce eram dus la monument, am privit în jur și am început să-mi dau seama de frumusețea lumii. Păcat că trebuie să părăsesc această splendoare. Păcat, mai ales că mi-au trebuit douăzeci și opt de ani de existență ca să ating o astfel de intensitate afectivă.

Apoi am fost dat jos din camion, iar contactul cu țărâna m-a încântat: un pământ atât de primitor și de gingaș, cum să nu-ți placă? Ce planetă minunată! Simțeam că o pot iubi din toată inima! E cam târziu însă și pentru asta. De bine, de rău, mă pot totuși consola cu gândul că în câteva minute corpul meu va fi abandonat aici neîngropat.

E amiază, soarele desenează un disc de lumină aprigă, aerul distilează parfumuri năucitoare de vegetație, sunt tânăr și sănătos tun, ar fi o prostie să mor, nu acum. Sper să nu se rostească cine știe ce cuvinte memorabile, visez la tăcerea deplină. Detunătura împușcăturilor care mă vor ciurui o să-i displacă teribil auzului meu.

Când te gândești că l-am invidiat pe Dostoievski pentru experiența plutonului de execuție! E rândul meu acum să simt revolta ființei mele intime. Nu, refuz nedreptatea morții, cer o clipă în plus, fiecare moment este atât de intens, doar să savurez scurgerea secundelor și simt că plutesc.

Cei doisprezece bărbați își îndreaptă armele înspre mine. Oare chiar îmi văd viața trecându-mi prin fața ochilor? Singurul lucru pe care-l simt este o teribilă revoltă: sunt viu. Fiecare clipă este divizibilă la infinit, moartea nu mă va putea ajunge din urmă, mă scufund în miezul tare al prezentului.

Prezentul a început în urmă cu douăzeci și opt de ani. După bâlbâielile conștientizării propriei existențe, îmi dau seama de bucuria mea insolită de a ființa.

Insolită întrucât insolentă: în jurul meu domnea tristețea. Aveam opt luni când tata a murit într-un accident produs în cursul unei acțiuni de deminare. S-ar zice că muritul e o tradiție de familie.

Tatăl meu era militar, avea douăzeci și cinci de ani. În ziua aceea, probabil că învăța cum se deminează. Exercițiul s-a terminat rapid: din greșeală, fusese amplasată o mină adevărată în locul celei false. Tata a murit la începutul lui 1937.

Cu doi ani înainte, se căsătorise cu Claude, mama mea. A fost o mare iubire, trăită așa cum se conviețuia în acea Belgie a clasei înstărite care amintea atât de bine de secolul al XIX-lea: cu discreție și demnitate. Fotografiile arată un cuplu tânăr plimbându-se călare prin pădure. Părinții mei sunt foarte eleganți, frumoși și zvelți, și se iubesc. Parcă ar fi niște personaje ale lui Barbey d’Aurevilly.

Ce mă uimește în aceste fotografii este aerul fericit al mamei. Niciodată n-am văzut-o așa. Albumul cu poze de la nunta lor se termină cu niște imagini de la o înmormântare. În mod evident, intenționase să scrie legendele fotografiilor mai târziu, când ar fi avut un pic de timp. Până la urmă, n-a mai avut chef s-o facă. Viața ei de soție desăvârșită a durat doar doi ani.

La douăzeci și cinci de ani, a luat morga unei văduve. Nu a mai renunțat niciodată la această mască. Până și zâmbetul i-a încremenit. Asprimea a pus stăpânire pe chipul ei și i-a răpit tinerețea.

Cei din jur i-au spus:

— Cel puțin, aveți mângâierea unui copil.

Ea și-a întors capul către leagăn și a văzut un bebeluș drăgălaș și fericit. Voioșia aceea o deprima.

Totuși, mă iubise când m-am născut. Primul ei copil era un băiat: fusese felicitată. Acum, știa că nu eram primul, ci singurul ei copil. Gândul că trebuia să-și înlocuiască iubirea pentru soț cu iubirea pentru un copil o revolta. Nimeni, bineînțeles, nu-i ceruse așa ceva, și cu atât mai puțin în asemenea termeni. Numai că ea așa a înțeles că stăteau lucrurile.

Tatăl lui Claude era general. Acestuia i s-a părut întru totul acceptabilă moartea ginerelui. N-a avut nimic de comentat. Marea Mută1 găsise în el marele său mut.

Mama lui Claude era o femeie blândă și delicată. Soarta fiicei sale o înspăimânta.

— Vorbește cu mine, draga mea, varsă-ți amarul.

— Încetează, mamă. Lasă-mă să sufăr.

— Suferă, suferă cât vrei. După o vreme o să-ți treacă. Și apoi o să te recăsătorești.

— Taci din gură! Niciodată, auzi, niciodată n-o să mă recăsătoresc. André era bărbatul vieții mele.

— Bineînțeles. Dar acum îl ai pe Patrick.

— Ce aiurea e să-mi spui așa ceva!

— Îți iubești fiul, nu?

— Da, îl iubesc. Dar eu vreau îmbrățișarea soțului meu, privirea lui. Vreau glasul lui, cuvintele lui.

— Vrei să te întorci acasă?

— Nu. Vreau să trăiesc în apartamentul meu de femeie măritată.

— Ce-ai zice să mi-l lași mie pe Patrick o vreme?

Claude a ridicat din umeri, semn că era de acord.

Bunica mea, foarte mulțumită, m-a luat cu ea. Femeia aceea, care avea o fată și doi băieți adulți, s-a bucurat de așa un noroc chior: avea din nou un copilaș.

— Micuțul meu Patrick, ce drăguț ești, ce băiețel adorabil!

Mi-a lăsat părul să-mi crească și m-a îmbrăcat în costume de catifea neagră sau albastră, cu gulere din dantelă de Bruges. Purtam ciorapi de mătase și botine cu nasturi. Mă lua mereu în brațe și-mi arăta imaginea mea din oglindă:

— Ai mai văzut vreodată un copil așa de frumos ca tine?

Mă privea cu atâta adorație, încât chiar mă credeam frumos.

— Ai văzut ce gene lungi ca de actriță, ce ochi albaștri, ce piele albă, ce gură splendidă, ce păr negru ai? Frumos ca o cadră.

Ideea asta i s-a fixat în minte. Și-a invitat fiica la o sesiune de pozat împreună cu mine, dinaintea unui pictor celebru din Bruxelles. Claude a refuzat. Mama ei a știut că avea să cedeze.

Maică-mea a plonjat apoi în viața mondenă. Nu-i plăceau petrecerile, dar nu se gândea că ar fi trebuit să-i placă ceea ce făcea. Femeia aceea tânără purta un doliu de o eleganță tulburătoare în fața unor spectatori capabili să-l înțeleagă și să-l privească așa cum ea își dorea. Era îndeajuns pentru năzuințele sale.

Dimineața, se trezea cu gândul: „Ce-o să port oare diseară?“ Întrebarea aceea îi umplea viața. Își petrecea după-amiezile pe la marii croitori, încântată că avea să îmbrace o atât de nobilă disperare. Pe trupul ei înalt și zvelt, rochiile și taioarele veneau perfect.

Zâmbetul încremenit al lui Claude a apărut în mai toate fotografiile de la petrecerile elitei belgiene, începând cu anul 1937. O invitau peste tot, cu sentimentul că prezența ei garanta ținuta potrivită, bunul-gust al recepției.

Bărbații știau că nu era niciun pericol dacă-i făceau curte: ea oricum n-avea să cedeze. Din acest motiv o curtau. Era o ocupație plăcută.

O iubeam pe mama cu o iubire disperată. O vedeam puțin. În fiecare duminică, la amiază, venea la părinții ei să ia prânzul. Eu ridicam privirea spre femeia aceea splendidă și fugeam spre ea cu brațele deschise. Avea un mod aparte de a evita îmbrățișarea, întinzând mâinile spre mine în așa fel încât să nu mă ridice în brațe. Oare se temea să nu-și strice frumusețe de toaletă? Apoi, cu un zâmbet crispat, îmi spunea:

— Bună ziua, Paddy.

Era moda englezismelor.

Mă măsura din cap până-n picioare cu o dezamăgire amabilă pe care nu reușeam s-o descifrez. Cum aș fi putut să-nțeleg că, de fiecare dată, ea spera să-și întâlnească soțul?

La masă, mama mânca foarte puțin și foarte repede. Trebuia să scape cât mai rapid de datoria de a duce mâncarea la gură. Apoi, scotea din poșeta de pânză brodată un superb etui cu țigarete și fuma. Tatăl ei o fulgera cu privirea: o femeie nu trebuia să fumeze. Ea întorcea ochii în altă parte, cu o mișcare disprețuitoare pe care și-o imagina discretă. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi spus: „Sunt o femeie nefericită. Cel puțin asta îmi dă dreptul să fumez!“

— Ei, draga mea Claude, ia zi, îi spunea bunica.

Mama povestea atunci despre petrecerea de la Untel, despre conversația foarte interesantă avută cu Mary, despre divorțul foarte probabil al lui Teddy și Anny, despre croitorul puțin cam trăsnit al lui Katherine — pronunța englezește toate numele acelea, iar părinților ei le spunea Mommy și Daddy. Îi părea rău că nu există un „diminutiv frumos englezit“ și pentru numele ei.

Vorbea repede, abia articulând cuvintele și accentuând toate t-urile, convinsă că așa pronunță englezii:

— Mă duc la un ceai la Tatiana. Vezi tu, nu e chiar așa de depresivă cum pretinde.

— Ce-ar fi să-l iei cu tine și pe Patrick?

— Nici să nu te gândești, Mommy, s-ar plictisi de moarte.

— Ba nu, mamă, mi-ar plăcea tare mult să vin cu tine.

— Nu insista, scumpule, n-o să mai fie și alți copii.

— Sunt obișnuit să nu fie și alți copii.

Ea ofta ridicând puțin bărbia.