Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Snømannen

Autor: Jo Nesbø

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1249-4

ISBN (epub): 9786064016522

1. Miercuri, 5 noiembrie 1980. Omul de zăpadă

A fost ziua când a venit zăpada. La ora 11 dimineaţa, fulgi mari şi-au făcut apariţia dintr-un cer lipsit de culoare şi au invadat câmpurile, grădinile şi pajiştile din Romerike asemenea unei armate din spaţiul extraterestru. La ora 14 au intrat în acţiune plugurile în Lillestrøm, iar la ora 14:30, când Sara Kvinesland îşi manevra încet şi cu atenţie maşina ei Toyota Corolla SR5 printre casele despărţite de spaţii mari din Kolloveien, ninsoarea de noiembrie se aşternuse ca o pătură groasă peste peisajul vălurit.

Îşi spunea că acele case arătau altfel la lumina zilei. Atât de diferit, încât aproape că rată aleea de la casa lui. Apăsă frâna şi maşina derapă, apoi Sara auzi un mormăit de pe bancheta din spate. În oglinda retrovizoare zări chipul nemulţumit al fiului ei.

— Nu va dura mult, iubire, rosti ea.

În faţa garajului se vedea un petic mare de asfalt negru înconjurat de zăpadă, iar Sara îşi dădu seama că pe acolo trecuse camionul pentru marfă. Simţi un nod în gât. Spera să nu fi ajuns prea târziu.

— Cine locuieşte aici? se auzi de pe bancheta din spate.

— Un cunoscut, răspunse Sara, verificându-şi automat coafura în oglindă. Zece minute, iubire. O să las cheia în contact ca să poţi asculta radioul.

Ieşi fără să mai aştepte răspuns şi parcurse cu pantofii ei alunecoşi aleea către uşa prin care mai trecuse de atâtea ori, dar niciodată ca acum, în miezul zilei, în văzul deplin al vecinilor bârfitori. Nu că vizitele de noapte ar fi părut mai nevinovate, dar din cine ştie ce motiv, astfel de acţiuni păreau mai potrivite după lăsarea întunericului.

Auzi bâzâitul soneriei înăuntrul casei, ca o albină prinsă într-un borcan. Simţind cum i se intensifică disperarea, aruncă o privire spre ferestrele caselor învecinate. Acestea nu lăsau să se vadă nimic, doar reflectau imaginea trunchiurilor negre ale merilor, a cerului cenuşiu şi a solului alb ca laptele. Apoi, în sfârşit, auzi paşi dincolo de uşă şi scoase un oftat de uşurare. În clipa următoare era înăuntru, în braţele lui.

— Nu pleca, dragule, rosti ea, simţind cum nodul deja îi întinde corzile vocale.

— Trebuie, răspunse bărbatul pe un ton sec, sugerând un refren exersat îndelung, de care el însuşi obosise.

Mâinile lui umblau deja pe cărări bătătorite, de care nu păreau să se plictisească niciodată.

— Nu, nu trebuie, şopti ea la urechea lui. Dar tu vrei asta. Nu mai ai chef să îndrăzneşti.

— N-are nimic de-a face cu tine şi cu mine.

Sara auzea iritarea tot mai acută din glasul lui, în timp ce mâna lui, aceeaşi mână puternică, dar blândă, aluneca în josul coloanei şi înăuntrul centurii de la fustă, pe sub ciorapi. Erau ca o pereche de dansatori experimentaţi, care ştiau fiecare mişcare, pas, respiraţie şi ritm al partenerului. Mai întâi, dragostea albă, cea bună. Apoi cea neagră. Durerea.

Mâna lui mângâie haina ei, căutând sfârcul pe sub materialul gros. Era mereu fascinat de sfârcurile ei; revenea întotdeauna la ele. Poate din cauză că el n-avea aşa ceva.

— Ai parcat în faţa garajului? întrebă el cu o strângere fermă a degetelor.

Ea încuviinţă şi simţi durerea străpungându-i creierul ca o săgeată a plăcerii. Sexul ei se deschisese deja pentru degetele care aveau în curând să ajungă acolo.

— Fiul meu mă aşteaptă în maşină.

Mâna lui se opri brusc.

— Nu știe nimic, gemu ea, simţind cum mâna lui ezită.

— Şi soţul tău? Unde e acum?

— Unde crezi? La serviciu, evident.

Acum ea părea iritată. El îl adusese în discuţie pe soţul ei, iar Sarei îi venea greu să spună ceva despre acesta fără să se irite, dar şi pentru că trupul ei avea nevoie de el, şi încă repede. Sara Kvinesland îi desfăcu fermoarul.

— Nu..., începu el, prinzând-o de încheietura mâinii.

Ea îl plesni dur cu cealaltă mână. Bărbatul o privi uluit, în vreme ce o pată roşie i se aprinse pe obraz. Sara zâmbi, îl prinse de coama deasă de păr negru şi îi trase faţa în jos spre ea.

— Poţi să pleci, şuieră ea. Dar mai întâi trebuie să mă regulezi. S-a înţeles?

Îi simţi respiraţia pe faţă, icnită. Îl plesni din nou cu mâna liberă, în vreme ce simțea cum membrul lui se întărea în cealaltă mână.

Se opintea, un pic mai tare de fiecare dată, dar se terminase totul. Sara era amorţită, magia dispăruse, tensiunea se evaporase şi nu-i mai rămăsese decât disperarea. Avea să îl piardă. Îl pierduse chiar acum, în vreme ce stătea întinsă. Toţi anii în care tânjise, toate lacrimile pe care le vărsase, lucrurile disperate pe care el o pusese să le facă. Fără a da ceva vreodată înapoi. Cu excepţia unui lucru.

El stătea la marginea patului şi o pătrundea cu ochii închişi. Sara se uită fix la pieptul lui. Socotise totul o bizarerie, dar cu vremea începuse să-i placă priveliştea pielii lui albe, curate, peste muşchii pectorali. Îi amintea de o statuie veche, de pe care sfârcurile fuseseră omise din consideraţie pentru pudoarea publicului.

Gemetele lui deveneau tot mai puternice. Sara ştia că în curând el va emite un muget furios. Iubise acel muget. Expresia de surprindere, de extaz, aproape de durere, ca şi cum orgasmul îi depăşea de fiecare dată cele mai nebuneşti aşteptări. Acum ea aştepta acel muget final, un rămas-bun tunător pentru cutiuţa îngheţată şi plină de poze, draperii şi covoare care ţinea loc de dormitor. După aceea, el avea să se îmbrace şi să plece către o altă zonă a ţării, unde îi spusese că primise o slujbă pe care nu o putea refuza. Însă putea refuza ce avea acum sub el. Putea refuza aşa ceva. Şi cu toate astea avea să scoată un muget de plăcere.

Închise ochii. Însă mugetul nu veni. El se oprise din mişcare.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, deschizând ochii.

Trăsăturile lui erau contorsionate, aşa cum ar fi trebuit. Dar nu de plăcere.

— Un chip, şopti el.

Ea tresări.

— Unde?

— Dincolo de geam.

Fereastra era la celălalt capăt al patului, chiar deasupra creștetului ei. Îşi răsuci corpul, simţi cum el alunecă din ea, deja moale. De unde era întinsă, fereastra de deasupra capului era montată prea sus ca să poată vedea ceva afară. Şi prea înaltă ca cineva de afară să se zgâiască înăuntru. Din pricina luminii deja difuze a zilei, Sara nu putea zări altceva decât reflexia dublă a lămpii din tavan.

— Te-ai văzut pe tine, rosti ea, aproape rugătoare.

— Aşa am crezut la început, mărturisi el, continuând să se uite fix la fereastră.

Sara se ridică pe genunchi. Se sculă cu totul de pe pat şi privi în grădina de afară. Atunci văzu chipul.

Scoase un hohot de râs plin de uşurare. Chipul era alb, cu ochi şi o gură făcute cu pietre negre, probabil luate de pe alee. Iar braţele erau confecţionate din crengile merilor.

— Doamne, e doar un om de zăpadă, icni ea.

Apoi râsul ei se transformă în lacrimi; oftă neajutorată până ce simţi braţele lui înconjurând-o.

— Trebuie să plec, suspină ea.

— Mai stai puţin, replică el.

Iar ea mai rămase puţin.

Când se apropie de garaj, Sara constată că trecuseră aproape patruzeci de minute.

El promisese să o sune din când în când. Ştiuse mereu să mintă frumos, însă măcar de data asta ea se bucura. Văzu faţa palidă a fiului ei holbându-se la ea chiar dinainte de a ajunge la maşină. Trase de portieră şi descoperi, uluită, că era încuiată. Se zgâi la băiat prin geamurile aburite. Copilul îi deschise abia după ce ea ciocăni în geam.

Sara se aşeză pe scaunul şoferului. Radioul era mort, iar interiorul maşinii era rece ca gheaţa. Cheia de contact era pe scaunul pasagerului. Se întoarse spre băiat. Fiul ei era palid, buza inferioară îi tremura.

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea.

— Da. L-am văzut.

Din vocea lui răzbătea un ton ascuţit de groază, pe care Sara nu-şi amintea să-l mai fi auzit de când era doar un băieţel înghesuit pe canapea, între ea şi soţul ei, în faţa televizorului, cu palmele peste ochi. Acum vocea lui era în schimbare, încetase să o mai îmbrăţişeze de noapte bună şi începuse să fie interesat de motoare, de maşini şi de fete. Într-o bună zi o să se urce într-o maşină cu una dintre aceste fete şi o să o părăsească şi el.

— Cum adică? continuă ea, introducând cheia în contact şi răsucind-o.

— Omul de zăpadă...

Motorul nu reacționă și panica o cuprinse fără niciun avertisment. Habar n-avea ce anume o înfricoşa. Privi afară prin parbriz şi răsuci din nou cheia. Oare murise bateria?

— Şi cum arăta acest om de zăpadă? întrebă ea, apăsând pedala de acceleraţie până la podea şi răsucind de cheie cu atâta disperare încât avea impresia că o s-o rupă. Băiatul răspunse, dar răspunsul lui se pierdu în mugetul motorului trezit la viaţă.

Sara băgă maneta în viteză şi dădu drumul ambreiajului, ca şi cum s-ar fi grăbit brusc să plece de acolo. Roţile patinară în zăpada moale şi noroioasă. Acceleră mai tare, dar spatele maşinii derapă în lateral. Între timp, cauciucurile ajunseseră la asfalt, aşa că maşina ţâşni în faţă şi ieşi alunecând pe şosea.

— Ne aşteaptă tati, rosti ea. Va trebui să ne grăbim.

Porni radioul şi mări volumul ca să umple interiorul rece cu alte sunete în afara propriei voci. Un crainic anunţa pentru a suta oară în acea zi că Ronald Reagan îl învinsese pe Jimmy Carter în alegerile prezidenţiale americane.

Băiatul spuse iarăşi ceva, iar Sara îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare.

— Ce ai zis? întrebă ea cu glas tare.

El repetă, însă ea continua să nu-l audă. Lăsă radioul mai încet şi se îndreptă spre şoseaua principală şi spre râu, cele două tăind peisajul de ţară ca două dungi negre. Tresări când îşi dădu seama că băiatul se lăsase în faţă printre cele două scaune frontale. Vocea lui răsună ca o şoaptă uscată în urechea ei.