Pentru Ingrid

Pentru Nathan și Flora

Am câștigat multe bătălii la viața mea, dar mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc cu ideea că degeaba câștigi niște bătălii, căci războiul tot nu-l poți câștiga.

Romain GARY — Promisiunea zorilor

I.NECUNOSCUTA DIN SENA

Luni, 21 decembrie

1. Turnul cu ceas

Fiecare om se află la un moment dat în fața necesității de a-și hotărî destinul, de a face gestul decisiv asupra căruia nu va mai putea să revină.

Georges SIMENON

1.

Paris.

— De data asta, ne-ai pus pe toți în pericol, Roxane: brigada, colegii, pe mine...

Mașina de poliție neinscripționată tocmai părăsise bulevardul Grande-Armée pentru a intra în Place de l’Étoile. Comandantul Sorbier își descleștă dinții pentru prima oară de când plecaseră din Nanterre. Cu degetele crispate pe volan, polițistul își continuă reproșurile, cu o voce lugubră.

— În contextul actual, dacă presa află ce ai făcut, până și comisarul Charbonnel riscă să zboare.

Lângă el, Roxane Montchrestien tăcea, cu privirea întoarsă spre geamul pe care se prelingeau picături de ploaie. Sub un cer plin de nori grei, Parisul era sinistru, zilele lipsite de soare înșirându-se una după alta încă de la începutul lunii. Umiditatea se simțea deja în tot habitaclul. Polițistul se aplecă în față pentru a da la maximum dezaburirea și miji ochii. Silueta masivă și fantomatică a Arcului de Triumf abia se deslușea în spatele cortinei de ploaie. Tristețea decorului îl duse cu gândul la manifestația din acea sâmbătă, când minoritatea cea mai violentă a mulțimii vandalizase edificiul parizian. Scena revoltei făcuse înconjurul lumii, cristalizând atmosfera nocivă care otrăvea țara. De atunci, lucrurile nu se amelioraseră deloc.

— Pe scurt, ne bagi pe toți în rahat, termină Sorbier, dând înapoi ca s-o ia pe bulevardul Marceau.

Lipită de spătarul scaunului, Roxane încasa repro­șurile fără să crâcnească, nici măcar nu se gândea să se apere. Își respecta șeful, pe comandantul Sorbier, care conducea BNRF-ul, Brigada Națională de Căutare a Fugarilor. De mai multe luni, parcă trecea printr-un tunel fără sfârșit. Își masă pleoapele și lăsă geamul în jos. La contactul cu aerul proaspăt, avu senzația că-și recapătă energia, ceea ce îi provocă un declic salutar: de acum înainte, destinul ei se va scrie departe de poliția națională.

— O să demisionez, șefu’, zise ea îndreptându-se de spate. E mai bine pentru toată lumea.

Roxane simți o oarecare eliberare rostind aceste cuvinte. Ea, care trăise întotdeauna pentru meseria ei, se afla astăzi în incapacitatea de a și-o face corect. Ca în cazul multora dintre colegii ei, neliniștea i se transformase de-a lungul timpului într-o veritabilă descumpănire. În Franța, și îndeosebi în regiunea pariziană, ura împotriva polițiștilor era palpabilă. Peste tot.

„SINUCIDEȚI-VĂ! SINUCIDEȚI-VĂ!“ Se gândea la sloganurile abjecte adresate polițiștilor în timpul manifestațiilor. Acum e momentul, își zise ea trăgând în piept o gură de aer poluat. Acum trebuie să plec.

Un angrenaj ucigător se pusese în mișcare și îi făcuse pe oameni să-i deteste pe cei care trebuiau să-i apere. Polițiștilor li se întindeau capcane prin cartiere, comisariatele erau asediate, ei erau linșați în timpul manifestațiilor, se trăgea asupra lor cu mortiere în plin centru. Copiii lor mergeau la școală cu frica în sân, familiile lor se destrămau și, sâmbătă după sâmbătă, manifestație după manifestație, canalele de știri îi prezentau ca pe niște naziști, cu o aviditate obscenă.

„SINUCIDEȚI-VĂ! SINUCIDEȚI-VĂ!“ Acum trebuie să plec. Norocul ei că nu o împiedica nimic. Nu avea împrumuturi de rambursat, nu avea copii de crescut, nici pensie de plătit. Avea să plece nu doar din poliție, ci și din țara asta bolnavă. Să-și găsească o insuliță stâncoasă mai retrasă, dar nu prea departe, de unde ar putea s-o vadă, cu durere, arzând.

— O să primiți scrisoarea mea de demisie chiar în seara asta, promise ea.

Sorbier clătină din cap.

— Nu-ți face iluzii, Roxane! N-o să scapi atât de ușor!

Rulau acum de-a lungul Senei, înspre Place de la Concorde. Polițista își arătă proasta dispoziție pentru prima oară.

— Pot măcar să știu unde mă duceți?

— Departe de lumea dezlănțuită.

Expresia aproape că o făcuse să zâmbească. Îi evoca o câmpie verde, briza blândă, câmpurile nesfârșite, grâul copt sub razele soarelui, clinchetul clopoțeilor de la gâtul vacilor. Ceva foarte departe de realitatea pariziană: un oraș intrat în metastază, murdar și apatic, acoperit cu un strat de poluare și de tristețe fără sfârșit.

Sorbier așteptă să ajungă la mijlocul podului Concorde pentru a-i explica ce avea în minte.

— Uite care-i planul, Roxane: Charbonnel ți-a găsit un post liniștit, ca să te dai la fund câteva luni.

— Deci sunt transferată, nu?

— Temporar, da.

François Charbonnel era comisarul divizionar care conducea Oficiul Central de Luptă Împotriva Crimei Organizate, structura care controla BNRF-ul.

— Și echipa mea de anchetă?

— Locotenentul Botsaris va asigura interimatul. Ți se dă o șansă să-ți revii. După aceea, dacă tot vrei s-o faci, n-ai decât să ne lași baltă.

Roxane își duse mâna în capul pieptului, unde tocmai simțise un reflux gastric.

— Concret, în ce constă această nouă funcție?

2.

— Ai auzit vreodată de BANC?

— Nu.

— Sincer să fiu, până azi-dimineață, nici eu.

Sorbier avea cel puțin onestitatea de a nu încerca să-și înfrumusețeze propunerea.

Ștergătoarele se luptau din greu cu ploaia care îneca parbrizul. Pe malul stâng, mașina se împotmolise în ambuteiajele care paralizau bulevardul Saint-Germain.

— Biroul Afacerilor Neconvenționale a fost creat în 1971, explică polițistul. Depinde direct de prefectură. La început, serviciul avea ca scop să ancheteze cazurile mai neobișnuite la care poliția judiciară nu reușea să dea răspunsuri raționale.

— Ce înțelegeți prin „neobișnuite“?

— Tot ce are legătură cu paranormalul.

— Faceți mișto?

— Nu, dar trebuie să iei în considerare contextul epocii, se justifică Sorbier. Societatea descoperea așa-numitul „realism magic“. Se încerca studierea anumitor domenii excluse din știința oficială, oamenii erau pasionați de OZN-uri, Grupul de studii și informații despre fenomenele spațiale neidentificate avea să-și deschidă porțile la Toulouse...

— De ce nu știe nimeni de chestia asta?

Gradatul ridică din umeri.

— Sunt câteva articole în presa epocii. Structura număra vreo 10 persoane la sfârșitul anilor 1970 și 1980. Dar puterea socialistă și evoluția societății au schimbat natura Biroului care a fost încet-încet folosit ca loc provizoriu pentru polițiștii epuizați sau într-o stare fragilă după comiterea unei greșeli grave.

Roxane auzise de centrul de la Courbat destinat polițiștilor deprimați, alcoolici sau în burnout, dar niciodată de fundătura aia.

— Cu timpul, BANC s-a mutat și efectivele sale active s-au evaporat precum zăpada topită de soare. Astăzi nu mai există decât o linie bugetară, care, de altfel, o să dispară anul viitor, în iunie. Așa că, după toate probabilitățile, vei fi ultimul polițist care ocupă acest post.

— E singurul azil pe care mi l-ai găsit?

Sorbier nu trecu cu vederea remarca.

— Cred că nu ești chiar într-o poziție de forță în pri­vința asta, Roxane. Și pentru cineva care, acum cinci minute, voia să demisioneze, mi se pare că ești foarte pretențioasă.

Comandantul tocmai o luase la dreapta, pentru a intra pe strada Bac. Roxane coborî geamul cu totul. Grenelle, Verneuil, Varenne... În cartierul Saint-Thomas-d’Aquin copilărise. Fusese la școală în apropiere, la Sainte-Clotilde; tatăl ei, militar, lucrase la palatul Brienne, la Ministerul Apărării. Familia locuise pe strada Casimir-Perier. Saint-Thomas-d’Aquin era un soi de Saint-Germain-des-Près fără turiști. Era ceva neașteptat să se întoarcă azi aici. Se simți asaltată de amintiri vagi, dar liniștitoare: un parchet Versailles cu linii aurii, niște muluri albe de forma unor frunze de acantă, clapele zglobii ale unui bătrân Steinway, sculptura în bronz reprezentând o pisică ce părea să te sfideze din înaltul brâului șemineului.

Claxonul furios al unui șofer de taxi o readuse la realitate.

— Și câți băieți voi avea în echipă?

— Niciunul. Ți-am spus deja, serviciul nu mai funcțio­nează de ani întregi. În ultimele luni, o singură persoană era încadrată pe acest post: comisarul Marc Batailley.

Roxane se încruntă. Numele îi spunea vag ceva, dar nu era în stare să-și dea seama de unde îl știa.

Sorbier îi reîmprospătă memoria.

— Batailley este un fost polițist de la Criminalistică. A avut perioada lui glorie la începutul anilor 1990 când echipa pe care o conducea în Marsilia l-a identificat și l-a arestat pe unul dintre primii ucigași în serie francezi, supranumit „Horticultorul“.

— Horticultorul?

— Tipul tăia cu foarfeca de grădină tot ce considera de prisos la victimele lui: degetele de la mâini ori de la picioare, urechile, penisul...

— Original.

— După fapta asta strălucită, Batailley a obținut mutarea la Paris, dar nu a reușit niciodată să confirme speranțele puse în el. Cred că de vină a fost viața lui de familie tumultuoasă. A pierdut un copil și căsnicia i s-a destrămat. Sfârșitul de carieră a fost haotic din cauza unei sănătăți șubrede, de unde detașarea lui la BANC.

— A ieșit la pensie?

— Nu încă, dar a avut un grav atac de inimă noaptea trecută. Asta i-a permis lui Charbonnel să profite de situație, ca să te plaseze pe postul ăsta.

Sorbier aprinse luminile de avarie înainte de a opri în fața porții din fier forjat a scuarului Misiunilor Străine. Nu mai ploua. Roxane se grăbi să iasă din mașină. Umiditatea îi impregna hainele, părul, creierul. Sorbier o imită și se rezemă cu spatele de capotă, aprinzându-și o țigară.

Se stârnise vântul.