Dacă cineva i-ar fi spus contelui Neville că, într-o zi, avea să se ducă la o ghicitoare, nu ar fi crezut. Dacă i s-ar fi precizat și că avea să o facă pentru a-și găsi fiica fugită de acasă, omul acela sensibil ar fi leșinat.

Un fel de secretară i-a deschis ușa și l-a condus într-o sală de așteptare.

— Doamna Portenduère o să vă primească imediat.

Parcă ar fi fost la dentist. Neville s-a așezat, foarte bățos, și s-a uitat cu consternare la motivele tibetane care decorau pereții. Când a ajuns în cabinetul ghicitoarei, a întrebat-o pe loc unde era fiica lui.

— Fetița doarme în camera de alături, i-a răspuns femeia.

Neville a amuțit: avea să i se ceară oare o răscumpărare? Ghicitoarea, o femeie fără vârstă, energică, durdulie, de o vioiciune extremă, a continuat:

— Ieri, după miezul nopții, mă plimbam prin pădure nu departe de domeniul dumneavoastră. Luna lumina aproape ca ziua. Atunci am dat peste fata dumneavoastră, strânsă ghem și clănțănind din dinți. N-a vrut să-mi spună nimic. Am convins-o să vină cu mine: avea să moară de frig dacă rămânea afară. Ajunsă aici, am vrut să vă sun imediat ca să vă liniștesc; ea mi-a zis însă că n-are rost, că nu v-ați dat seama de dispariția ei.

— Corect!

— Așa că am așteptat până dimineață ca să vă telefonez. Cum se poate să nu fi observat absența propriei fiice, domnule?

— A cinat împreună cu noi, iar apoi s-a dus în camera ei, ca în fiecare seară. Probabil că a ieșit când deja ne culcaserăm.

— Cum era la cină?

— Ca de obicei, n-a scos nicio vorbă, n-a mâncat mai deloc și n-a părut să fie în formă.

Ghicitoarea a oftat:

— Nu vă îngrijorează deloc că fiica dumneavoastră se poartă așa?

— Are 17 ani.

— Explicația asta vă e de-ajuns?

Neville s-a încruntat. Cu ce drept îl interoga femeia aceea?

— Bănuiesc că întrebările mele vă șochează, dar eu sunt cea care v-a găsit fata în pădure, în puterea nopții. Cred că-mi înțelegeți nedumerirea. Am întrebat-o dacă avea vreo întâlnire de amor, iar ea s-a uitat la mine stupefiată.

— Nu e genul ei, într-adevăr.

— Și care e genul ei?

— Nu știu. E o adolescentă tăcută.

— Nu v-ați gândit niciodată să-i oferiți asistență psihologică?

— E mai închisă în ea. Asta nu-i o boală.

— Totuși, a fugit de-acasă.

— E prima oară.

— Domnule, mi se pare că sunteți ciudat de liniștit.

Neville și-a reprimat furia de a se vedea judecat de o necunoscută. În dimineața aceea, când ghicitoarea îi dăduse vestea la telefon, fusese foarte tulburat. Nu era însă omul care să-și arate emoțiile.

— Îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, știu, a continuat ea. Dar s-o fi văzut cum mai tremura, singurică, în pădure… Nu-și luase nici măcar o pătură sau un palton. Mă impresionează fetița asta, se simte atât de rău în propria-i piele! Mă întreb dacă vă interesați îndeajuns de simțămintele ei.

Penultimul cuvânt al ghicitoarei l-a izbit pe conte ca o palmă. Nu era prima dată când îl auzea. De câțiva ani, din nu se știe ce motive, lumea nu se mai mulțumea cu termeni ca sentimente, senzații ori impresii, care-și făceau totuși foarte bine treaba. Toți trebuiau să aibă simțăminte. Neville era alergic la vocabula aceea pe cât de ridicolă, pe atât de pretențioasă.

Ghicitoarea i-a văzut iritarea și a fost convinsă că vorbele ei avuseseră efect: de-acum încolo, tatăl acela avea să-și ia mai în serios responsabilitățile.

Neville s-a ridicat, părând a considera că-i ajunsese cât auzise. Ghicitoarea s-a apropiat de el și i-a strâns mâna într-un gest de entuziasm, ca pentru a-i da de înțeles că era de partea lui, dar, atingându-i palma, ea s-a schimbat la față.

— O să dați în curând o mare petrecere, i-a zis ea.

— Așa este.

— La acea recepție, îl veți ucide pe unul dintre invitați.

— Poftim? a țipat contele pălind.

Ghicitoarea i-a dat drumul la mână și a zâmbit.

— Stați liniștit. Totul o să decurgă perfect. Haideți cu mine s-o trezim pe fiica dumnea­voastră!

Fără acea predicție din final, Neville ar fi reacționat plin de efuziune în acel moment. Când a intrat însă în cameră, era mai încordat ca oricând.

Fata, întinsă pe un pat pliant, nu dormea.

— Bună, tată, a zis ea cu o voce domoală.

— Bună, draga mea. Ce faci?

Fără a aștepta răspunsul, contele s-a întors către ghicitoare în speranța că aceasta îi va lăsa singuri. După toate aparențele însă, femeia voia să asiste la acea scenă a regăsirii: își lungea gâtul și holba niște ochi cât cepele.

Cu mințile parcă în altă parte, contele a încercat să mimeze emoția pe care ar fi simțit-o dacă nu ar fi existat acea prevestire și acea prevestitoare. S-a dus și și-a luat în brațe copila, care părea la fel de indiferentă ca de obicei.

— Hai să mergem! i-a propus el.

Doamna Portenduère a vrut atunci să le servească micul dejun, dar fata a făcut-o să renunțe:

— Vă mulțumim, doamnă, dar n-aș vrea ca mama să se-ngrijoreze.

— Spune-mi Rosalba și tutuiește-mă, bine?

— Bine, a zis ea, părând a spera că nu va fi cazul nici de una, nici de alta.

— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt aici, a mai adăugat femeia, dându-i fetei o carte de vizită.

Apoi l-a luat din nou pe Neville în cabinetul ei, de parcă acel episod îi dădea dreptul să-și dea cu părerea asupra purtării lui.

— Ar trebui să vă arătați mai afectuos față de copilul dumneavoastră, i-a zis.

Neville tocmai se pregătea să protesteze, cum că numai din vina ei nu reușise s-o facă, când l-a blocat cu această întrebare:

— De ce i-ați zis așa?

— Cum adică?

— Nimeni nu-i zice fiicei sale Serioasa, ce naiba!

— De ce nu? a zis contele, gândind în sinea lui: „Pe dumneata nu te cheamă Rosalba?“

— Nu poți fi serioasă când ai 17 ani.

— Faceți o greșeală de exprimare. Fiind o discuție la modul general, se spune „serios“, nu „serioasă“…

Ghicitoarea a clătinat din cap:

— Cred că aveți o problemă, domnule.

— Destul, doamnă. Mi-ați salvat fiica și vă sunt sincer recunoscător pentru asta. Dacă nu vă e însă cu supărare, aș zice să ne oprim aici.

În mașină, pe drum spre castel, Neville a încercat din răsputeri să se poarte ca un tată care-și regăsește fiica după ce aceasta a fugit de acasă.

— Ai ceva să-mi spui, draga mea?

— Nimic deosebit, tată.

— De ce ai fugit de-acasă?

— Am vrut doar să stau noaptea în pădure. Ghicitoarea a dat peste mine și a zis că am fugit de-acasă. Dacă n-ar fi fost ea, m-aș fi întors în zori în camera mea și nimeni n-ar fi băgat nimic de seamă.

— De ce nu i-ai zis așa femeii ăleia?

— I-am zis, dar a ținut-o pe-a ei. După ea, toți adolescenții fug de-acasă.

— Și de ce voiai să-ți petreci noaptea în pădure?

— Ca să văd cum e.

— E prima dată când încerci?

— Da.

— Ai fi putut să mori de frig.

— Nu m-am gândit c-o să tremur în halul ăsta, într-o noapte de septembrie.

Cu o așa atitudine, contele a considerat că nu mai avea rost să insiste:

— Știi că, la vârsta ta, și eu am stat noaptea în pădure, ca tine?

— Ah, da?

— Dacă ești de acord, n-o să-i spunem nimic mamei. S-ar îngrijora prea tare.

— Bine.

Mândru că a avut o discuție adevărată cu fiica sa, Neville s-a relaxat un pic, după care și-a amintit de prorocirea pe care i-o făcuse clarvăzătoarea. În prima duminică din octombrie urma să aibă loc faimosul garden-party anual de la castelul Pluvier. Era marele eveniment monden al acelei regiuni izolate din Ardenii belgieni. Nu avea cum să-l anuleze. Dar Neville se îngrozea la gândul că urma să-l omoare pe unul dintre invitați. Cum să facă așa ceva? Și cum să comită o așa grozăvie când era vorba de ultimul garden-party de la Pluvier?!

Într-adevăr, familia sa era ruinată, iar din 2 noiembrie nu mai avea voie să intre în castel. Prin urmare, pentru Neville era cu atât mai important acest garden-party de final, unde urma să-și celebreze pentru ultima dată rangul familiei, bucurându-și oaspeții. Or, nu omorându-l pe unul dintre ei avea să reușească acest lucru.

Și-atunci, s-a spart. Nici tatăl, nici fiica nu știa să schimbe un cauciuc.

— Mai sunt doar doi kilometri până la Pluvier, hai să-i facem pe jos. O să-l trimit după aceea pe frate-tău să se ocupe de mașină.

Să nu vorbești când conduci este o chestie normală și chiar apreciată: e atitudinea șoferului concentrat. Să nu vorbești când mergi pe jos alături de propria-ți fiică e o chestie discutabilă. Contele s-a chinuit din răsputeri să scoată câteva vorbe de circumstanță:

— Povestește-mi și mie, scumpo, noaptea ta din pădure.

— La început, totul era minunat. Cântau cucuvelele, mirosea frumos. M-am culcat pe niște mușchi, cu o pernă din frunze uscate, și auzeam cum fug veverițele. Foarte repede însă, mi s-a făcut frig și totul în jur a devenit ostil.

— Ai fi putut să te întorci în cameră, chiar și numai ca să-ți iei o pătură.

— Îmi jurasem că n-o să fac asta.

Neville a zâmbit. Genul acesta de pariu i se părea tipic pentru vârsta adolescenței.

— Și apoi, a apărut doamna Portenduère. Mi-a dat capa ei… E o persoană drăguță, dar un pic cam… nu știu cum să zic.

— Cred că știu ce vrei să spui.

— Căuta niște ciuperci speciale, care trebuie culese după miezul nopții.

— Măi, să fie!

— O chestie de-a ghicitoarelor, probabil.

Neville și-a amintit de îndemnul acelei femei: îi sugerase să se intereseze de „simță­mintele“ fiicei sale. A început să spere că Serioasa nu avea traume și a îndemnat-o doar ca să verifice:

— Vorbește-mi despre simțămintele tale, draga mea.