EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Victor Popescu

DESIGN Și ILUSTRAȚIE COPERTĂ: Faber Studio

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Eugenia Ursu

CORECTURĂ:

Irina Botezatu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

This edition is arranged with DeFiore and Company Literary Management, Inc. through Andrew Nurnberg Associates Sofia, Ltd.

Titlul original: Awkward. The Science of Why We’re Socially Awkward and Why That’s Awesome

Autor: Ty Tashiro

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1247-0

ISBN (epub): 9786064016249

Prefață

Simt cum toată lumea mă privește. Cu siguranță, toți oaspeții elegant îmbrăcați, care sorb din cocktailuri la o distanță considerabilă de piscină, se întreabă ce am de gând să fac în legătură cu micuțul plăpând, în vârstă de șase ani, care se chinuie să se mențină la suprafață sub privirile mele. Și eu mă întreb același lucru.

De fiecare dată când îmi întind brațele ca să ajut copilul care se zbate, gestul îmi e respins de țipătul lui strident: „Reușesc și singur!“ Mă încearcă un sentiment incomod de responsabilitate, însă vreau să-i respect eforturile, așa că îl las să se chinuie în continuare. Tensiunea dintre privirile critice ale adulților și îndârjirea puștiului mă pune într-o situație cu adevărat stânjenitoare. Și nici măcar nu e copilul meu.

Spencer e fiul prietenului meu, Zak, pe care l-am cunoscut în timpul studiilor de specializare de la Universitatea din Minnesota. Am ținut legătura, iar în toamna anului 2013 am avut șansa să locuiesc la el și la soția sa, Lydia, cât timp am participat la o conferință de psihologie în Florida. Întâmplarea a făcut ca fix în ziua în care am ajuns în Florida să aibă loc o petrecere de ziua Lydiei în curtea din spatele casei lor. Dintr-un motiv sau altul, Spencer s-a împrietenit imediat cu mine, lucru care părea să fie o abatere de la comportamentul lui distant.

Oamenii care veneau la petrecere se purtau așa cum se poartă de obicei adulții față de cei mici. Îl întrebau ce vârstă are folosindu-și cele mai bune voci „de copii“, îl îmbrățișau strâns sau se întrebau cu voce tare „Oare mă mai ții minte, Spencer?“ Erau încântători, însă această pălăvrăgeală într-un cadru de petrecere era precum kriptonita1 pentru Spencer. Am observat din limbajul lui corporal o contractare ușoară, în timp ce o senzație palpabilă de anxietate începea să-l copleșească. După ce un oaspete bine intenționat a exclamat „Ei bine, tinere, te-ai făcut tare chipeș!“, Spencer s-a întors brusc spre mine și mi-a spus „Vreau să mă ajuți cu înotul“.

Când ne-am uitat amândoi către Zak și Lydia pentru a le cere permisiunea, ei mi-au spus că ar fi grozav dacă l-aș putea ține ocupat pe Spencer, pentru ca ei să poată primi oaspeții care tot soseau. Când ne pregăteam să intrăm în piscină, Spencer mi-a spus: „Ieri, la ora de înot, am exersat plonjonul și revenirea la margine“. Mi-a arătat această reușită de două-trei ori, dar apoi s-a plictisit de acest succes. Aranjându-și ochelarii de înot Spider Man, m-a anunțat că va încerca să traverseze piscina pe întreaga lățime de 18 metri.

Spencer m-a pus să stau la doi metri în fața lui, în timp ce el înota câinește spre partea cealaltă. La primele încercări, cu greu a reușit să treacă de jumătatea piscinei, iar de fiecare dată când începea să bată pasul pe loc, îmi respingea încercările de a-l ajuta. În cele din urmă ceda, îmi cerea ajutorul, iar eu îl duceam înapoi la margine. După ce se odihnea un minut, îmi spunea: „Hai să mai încercăm o dată“.

Nu sunt eu vreun olimpic, însă, chiar și pentru un copil de șase ani, Spencer nu părea să fie înzestrat cu prea multă forță sau coordonare. Stilul lui de înot avea în mod cert un aer spastic și, privindu-l, nu puteai să nu fii cuprins de o senzație viscerală de disconfort, care se accentua de la gâfâitul lui zgomotos. Îi apreciam curajul, dar în același timp mă îngrijora abilitatea lui de a se menține la suprafață. M-am uitat înspre Zak și Lydia căutând îndrumare; ei au dat din cap ca și când această sforțare spectaculoasă ar fi fost perfect normală.

Cu fiecare încercare eșuată de a înota până la marginea opusă, Spencer devenea din ce în ce mai agitat, iar după al patrulea eșec, părea că e pe punctul de a izbucni în plâns. După ce l-am dus la margine, l-am lăudat pentru progresul formidabil pe care deja îl făcuse și i-am sugerat să mai încercăm a doua zi. Însă el nu mă privea în ochi și, de fapt, nu cred că a sesizat portița de scăpare pe care i-o oferisem. Părea foarte preocupat de ceva, repetând cauzele eșecului și încercând să găsească metode mai bune pentru a aborda problema. M-a privit intens, deși nu chiar în ochi, și a spus pe un ton firesc: „Încă o dată…“

Pentru a înțelege ambiția lui Spencer, ne ajută să știm câte ceva despre părinții lui. În timpul studiilor de specializare, Zak era unul dintre studenții de top la matematică aplicată. După absolvire, a acceptat o slujbă la NASA, unde era, tehnic vorbind, inginer spațial. Lydia era unul dintre cei mai buni avocați specializați în proprietate intelectuală din țară. Împreună formau un cuplu remarcabil, cu intelecte și ambiții de calibru mare, dar erau, în același timp, niște oameni modești și generoși, pe prietenia cărora mă puteam baza oricând.

Pe parcursul drumului de la aeroport spre casa lor, Zak mi-a spus că îl îngrijora foarte mult Spencer. Cât timp era la grădiniță, nu îl interesa prea tare să se joace cu alți copii, dar în momentele în care încerca să interacționeze cu colegii, eforturile sale păreau exagerate, iar ei îl considerau un ciudat. Nu e neobișnuit ca un copil să fie interesat de călătorii în spațiu și de trenuri, dar pe Spencer îl obsedau subiecte precum orbitele planetare și mecanismele de combustie ale diferitelor tipuri de motoare. Combinația dintre interesele sale neobișnuite și felul său mai brusc de a reacționa îi punea piedici în interacțiunea cu ceilalți. Activitatea școlară îl plictisea, iar profesorii îl descriau în termeni folosiți, de regulă, pentru copii mult mai mari, precum „sclipitor, dar lipsit de interes“ și „asimilare insuficientă“.

Atunci când începea să vorbească despre orbite planetare sau explica mecanismul de funcționare al locomotivelor cu aburi, Spencer sclipea într-o genialitate care îi fascina pe cei mari. Mintea lui era mereu activă, debordând de observații ce combinau detalii din marele său catalog de informații. Era ca un profesor universitar de 40 de ani prins în corpul unui băiețel de șase ani. Însă abilitățile sale sociale deficitare erau la fel de evidente precum precocitatea sa. Contactul său vizual era sporadic, comportamentul său nonverbal era suprimat, iar în timpul pauzelor se juca de obicei singur.

Consilierul școlar a sugerat ca Spencer să fie evaluat de un terapeut specializat în psihologia copiilor în ce privește tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate sau dizabilitatea de învățare. Într-o seară, după ce Spencer se culcase, Zak m-a întrebat dacă aș putea arunca o privire pe rezultatele evaluării, care erau însoțite de recomandări năucitoare. Știa că nu puteam să fiu psihologul lui Spencer, dar era disperat să afle ce se întâmpla în mintea fiului său și spera ca eu, în calitate de profesor de psihologie, să-i pot oferi niște sfaturi legate de cum ar putea să îl ajute.

Psihologul școlii a descoperit că IQ-ul lui Spencer îl plasa în vârful ierarhiei, între acei 1% dintre copiii de aceeași vârstă cu cele mai bune scoruri. Punctajele obținute la testul de psihopatologie nu l-au încadrat în profilul diagnosticabil pentru afecțiuni ca ADHD-ul sau tulburarea opozițional-sfidătoare, însă am observat un tipar de neregularități în profilul său. Punctajul pentru autocontrol era scăzut și se încadra în percentila 10 (doar 10 din 100 de copii de vârsta lui aveau un scor mai mic la autocontrol). Cât privește tendințele obsesive, scorul era în top, situându-se în percentila 95 (doar 5 copii din 100 aveau scoruri mai mari). Spencer era un băiat care nu putea fi încadrat clar într-o categorie de tulburări, dar care părea să fie la limita dintre normal și patologic. Psihologul i-a pus diagnosticul de „tulburare pervazivă de dezvoltare — nespecificată“, care în limbajul psihologilor înseamnă: „Există niște probleme din punct de vedere social, însă nu suntem siguri ce anume“.

După ce am analizat rezultatele, Zak și Lydia mi-au pus o întrebare cât se poate de logică, și anume „Ce e de făcut?“ După o pauză lungă, le-am răspuns: „Îmi pare rău, nu știu“. Răspunsul meu i-a declanșat Lydiei gândirea de avocat și a determinat-o să inițieze un proces de interogare:

— De ce e ciudățel? Ce anume îl face ciudățel?

— Păi, Lydia, încă nu există suficiente informații pentru a…

— Câți copii stângaci din punct de vedere social există?

— Nu știu să fi investigat cineva…

— Poți să fii ciudățel și fericit? Ciudățeii își fac prieteni?

— Sigur că da, însă…

— Tu cum ți-ai făcut prieteni? Ești tare ciudățel.

S-a înroșit la față imediat ce a pus întrebarea. A început să își ceară scuze, dar i-am spus că nu are de ce. Pentru mine era o conștientizare îmbucurătoare faptul că eram fericit cu viața mea, chiar dacă încă afișam urme vizibile de stângăcie socială. Tensiunea din vocea Lydiei era pentru mine un ton familiar, un sentiment de pre-panică pe care l-am resimțit eu însumi în trecutul meu, în încercarea de a-mi da seama cum să mă descurc într-un univers social care părea că se mișcă prea rapid pentru mine încât să-i pot descifra secretele. Nu am mai resimțit acea panică de ani întregi, însă nu pot spune exact nici cum s-a petrecut schimbarea, nici ce anume s-a schimbat.

Având în vedere că îmi petrec viața studiind articole științifice pe teme sociale, am fost dezamăgit că nu am putut veni cu răspunsuri pertinente. Știam că trebuie să existe cercetări care să explice de ce unii oameni sunt predispuși la stângăcie socială și de ce atât de mulți ciudăței pe care îi cunosc au reușit să-și creeze legături sociale importante.