Verena Kast

Depășirea de sine

Invidia și gelozia ca șanse pentru dezvoltarea personală

Traducere din germană de

Radu-Gabriel Pârvu

TREI

2016

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Vasile Dem. Zamfirescu

Mulțumiri

Mă bucur mult că această carte, care a apărut pentru prima dată în 1998, este reeditată, cu câteva completări. Într-adevăr, tema ei nu și-a pierdut între timp nimic din actualitate. Este vorba în continuare despre emoții și sentimente ce ni se par dificile și, ca atare, ne provoacă în mod cu totul deosebit în ceea ce privește comportamentul și dezvoltarea proprie.

Aici aș dori să le mulțumesc tuturor celor care mi-au facilitat înțelegerea dinamicii invidiei, în special acelor persoane care mi-au permis să prezint părți din istoria lor, dar și celor care au participat la seminarul meu despre invidie și care mi-au prezentat numeroase puncte de vedere, unele chiar mai puțin accesibile pentru mine.

Îi mulțumesc lui Marianne Schiess pentru redactarea atentă. Îmi exprim gratitudinea și față de Christiane Neuen, care s-a îngrijit de reeditare și pentru că m-a însoțit, acompaniindu-mi gândurile.

Multe dintre idei i le datorez lui Helmut Schoeck pentru Invidie și societate, lucrarea sa fundamentală pe această temă.

Partea I

Invidia

Introducere

Sunteți înconjurați și dvs. de o mulțime de oameni invidioși pe față sau pe ascuns? Găsiți că este ceva inoportun și nedrept? Căci — nu-i așa? — invidioși nu suntem noi, invidioși sunt ceilalți! Și este foarte neplăcut că oamenii sunt invidioși. De ce nu ne pot îngădui ei niciodată lucrurile pe care le-am agonisit, le-a înhățat sau le-am obținut cu noroc, ori, poate, le-am câștigat muncind din greu? Odată ce există un prilej de bucurie, de ce trebuie atâția să ne strice mereu plăcerea? Iar aceasta, nu în mod deschis și onest, ci pe din dos?

Când vorbim cu oamenii despre invidie, rămânem cu impresia că totuși cei mai mulți dintre noi am fi declanșatorii invidiei — și rareori invidioși. Chiar așa să fie?

SENTIMENTUL INVIDIEI

Sentimentul invidiei este un sentiment foarte neplăcut. Dacă simțim în noi înțepătura invidiei sau dacă suntem copleșiți de sentimentul invidiei, nu ne simțim bine; în orice caz, atunci ne simțim într-o „postură mai proastă“, avem convingerea că în mod total nejustificat vom ieși mai prost în comparație cu alții, fără a avea posibilitatea să schimbăm lucrurile în vreun fel. Ne simțim răniți în sentimentul propriei valori. Fie că recunoaștem sau nu, ne pierdem sentimentul propriei valori și trebuie să ni-l recăpătăm. Această jignire ne supără, ne înfurie, devenim distructivi, dar nu în mod deschis, ci în secret. Mai e de mirare atunci că ne decidem să ne renegăm invidia și să-i considerăm invidioși pe ceilalți, proiectând, așadar, asupra lor invidia?

În plus, este interzis să fim invidioși, nu trebuie să fim invidioși. Invidia este unul dintre sentimentele repudiate, disprețuite. Există multă teamă de invidie. Kant este autorul propoziției: Invidia face parte din „familia detestabilă a nerecunoștinței și a bucuriei față de prejudiciul adus altuia“1. Kant circumscrie aici perimetrul emoțional în care el plasează invidia: în zona ingratitudinii și a bucuriei de necazul altuia. Cine ar dori să aibă un sentiment atât de „detestabil“, necum să-l mai și apere în fața altora? Odată cu el, ar trebui să apere o dublă oroare: ca individ ce duce lipsă de ceva — oricum, n-ar trebui să invidieze, chiar dacă ar fi în postura unui bogătan — și ca om care are un asemenea sentiment oribil.

Și totuși este extraordinar de important să luăm urma invidiei. Căci sentimentele de invidie — deși mascate de cele mai multe ori — sunt neobișnuit de agresive; ele constituie atacuri asupra sentimentului propriei valori în cazul nostru și al altora. Dar când sentimentul propriei valori este atacat în permanență, suntem mai puțin creativi decât am putea fi, suntem mai puțin competenți în relația pe care o avem cu viața cotidiană; suntem mai puțin mulțumiți decât am putea fi și reacționăm mai ușor cu ostilitate, eventual cu violență. Când luăm act de sentimentele noastre de invidie, nu trebuie să reacționăm neapărat în mod ranchiunos; poate suntem triști că ne umple invidia, poate reușim să ne înțelegem pe noi înșine în această situație, fără a deveni distructivi în vreun fel.

Însă fiecare sentiment are și o funcție în economia noastră psihică, are un sens. Ce sens are, deci, inoportuna, prohibita invidie? Când suntem invidioși, râvnim la ceva pe care alții par să-l aibă sau chiar îl au, ne dorim ceea ce alții pot, sunt sau primesc; iar noi suntem siguri că nu avem, nu suntem sau nu putem primi acel lucru — și că până la urmă asta este nedrept. În sentimentul de invidie se exprimă, totodată, o poftă și o dorință, legate de convingerea că nu putem primi lucrul la care râvnim. Altfel spus, sentimentul invidiei ne semnalează că suntem în dezacord cu noi înșine. Fie trebuie să facem mai mult cu viața noastră, fie trebuie să ne schimbăm reprezentarea despre noi înșine, s-o adaptăm mai bine realității sau chiar să modificăm realitatea.

Sentimentul invidiei nu este numai un atac la propria valoare, el are o funcție extraordinar de importantă pentru reglementarea pe termen lung a concepției noastre despre sine. El ne constrânge permanent să ne confruntăm cu întrebări de tipul ce facem cu viața noastră, cât realizăm din talentele noastre, dar și dacă ne mai percepem corect pe noi înșine. Așadar, nu ne putem permite să proiectăm mai departe invidia asupra „celorlalți“. Ne lipsim de o normă a sistemului propriu de valori, devenind astfel mai puțin competenți în relația noastră cu viața; în schimb, vom fi cu atât mai pregătiți pentru ură, răzbunare și comportament distructiv ascuns. Trebuie să învățăm să avem o relație mai productivă cu sentimentul de invidie. Spre a putea face acest lucru, trebuie să cunoaștem manifestările invidiei în cazul nostru particular.

ÎN CĂUTAREA PROPRIEI INVIDII

Pentru că ne refulăm invidia, se înțelege că nu e deloc simplu să-i luăm urma. Prin urmare, va trebui să descoperim îndărătul căror fenomene psihice se poate ascunde invidia.

În cazul unor schimbări bruște și inexplicabile ale dispoziției, sentimentele de invidie refulate pot juca un anumit rol. Chiar și în situațiile în care oamenii spun despre ei că se simt dintr-odată atât de „goi“, merită să ne întrebăm dacă nu sunt implicate sentimente de invidie. Cu siguranță, și refularea altor sentimente, de exemplu, a ostilității, poate provoca trăirea de „gol“; totuși merită să ne întrebăm despre invidie. Până și în cazul izbucnirilor agresive „deplasate“ — izbucniri în cursul cărora avem sentimentul că ele nu se potrivesc de fapt cu situația care le-a declanșat — ne putem pune întrebări despre un atac al invidiei „gestionat“ în această manieră, ca și atunci când depreciem un om sau un lucru în mod general și temeinic.

UN EXEMPLU COTIDIAN DE ABORDARE A INVIDIEI

La o serbare, doi bărbați cântă la pian. Ambii au în jur de 35 de ani, se cunosc, au frecventat parțial aceleași școli. Domnește buna dispoziție, place îndeosebi faptul că ei cântă alternativ la pian. Apoi unul se oprește brusc, spune că e totuși o tâmpenie, se așază la fereastră și se uită afară. Iese foarte ostentativ din această colaborare și produce indispoziție. Reacția celor prezenți este cam iritată, dar celălalt continuă să cânte liniștit — și nu prea pare să ia în seamă cu adevărat incidentul.

Ce s-a petrecut cu acel bărbat? El însuși a spus despre sine că s-a simțit deodată golit, a avut un sentiment de teribilă plictiseală și brusc i-a venit pur și simplu „să verse“. La întrebarea privitoare la motivul care ar fi putut declanșa acest sentiment, el a răspuns că a remarcat că interpretarea celuilalt a fost primită mai bine decât a sa, colegul său a satisfăcut mai bine nevoile celor prezenți și a obținut mai multe aplauze.

Și atunci a izbucnit: „Mereu sunt doar al doilea. M-am înfuriat rău pe F. [colegul], un adevărat val de furie s-a înălțat și m-a dominat sentimentul că viața este pur și simplu nedreaptă. Asta m-a împins spre nebunie și aproape că îmi venea să leșin. Atunci am avut fantasme — firește, doar pentru un timp foarte scurt — să-i pun otravă în băutură sau să trântesc capacul pianului peste mâinile lui frumoase. Desigur, am considerat că acesta este un lucru inacceptabil, foarte primitiv, și am înlăturat aceste sentimente. Mi-am spus: Gata cu aceste văicăreli tâmpite! Și pe urmă chiar am fost indispus, mi s-a făcut rău — nu băusem nimic —, iar apoi: culmea! După aceea a venit însă la mine tipul respectiv: mi-a spus cât de grozav ne-am stimulat reciproc prin interpretarea noastră și m-a întrebat dacă n-ar trebui să mai improvizăm în doi, fiindcă de-acum avem antrenament împreună! El părea trist că nu mai voiam să cânt, dar chiar asta merita!“ Iar pe urmă, invidiosul a adăugat: „Probabil nu era deloc trist, precis triumfa în sinea lui.“

Acest episod poate fi văzut ca un exemplu cotidian de dinamică a invidiei: sentimentul invidiei este perceput ca o înțepătură, este refulat, iar apoi el are un efect aparte, ostil, asupra sinelui și asupra relației cu alții. Ceea ce nu este chiar obișnuit la acest exemplu e faptul că bărbatul este în stare să înfățișeze cu atâta claritate ce s-a petrecut în sufletul lui și că ține partea în mod deschis fantasmelor sale vindicative. Invidia cere răzbunare — aici chiar o răzbunare cu adevărat distructivă. Astfel ar fi din nou cel mai puternic și ar triumfa definitiv. Căci totuși, otrava l-ar putea ucide pe coleg, iar capacul pianului trântit peste mâinile lui i-ar provoca măcar durere.