OPERATOR: Ce urgență aveți?

INTERLOCUTOR: Sunt lângă aeroport… Văd… Oh, Dumnezeule!

OPERATOR: Vă rog, puteți confirma unde vă aflați?

INTERLOCUTOR: La aeroport. E un avion… e răsturnat. Coboară cu viteză foarte mare. Oh, Dumnezeule, Dumnezeule!

OPERATOR: Echipajele de intervenție sunt deja pe drum.

INTERLOCUTOR: Dar o să fie prea târziu — este (neinteligibil). O să se prăbușească, o să se prăbușească…

OPERATOR: Puteți confirma că vă aflați la o dis­tan­ță sigură?

INTERLOCUTOR: (neinteligibil)

OPERATOR: Vă rog, sunteți bine?

INTERLOCUTOR: S-a prăbușit, Dumnezeule, chiar s-a pră­bușit și a luat foc…

OPERATOR: Pompierii vor ajunge acolo în mai puțin de un minut. La fel și ambulanțele. E cineva cu dumneavoastră?

INTERLOCUTOR: Tot avionul scoate fum — este (neinteligibil). Oh, Dumnezeule, a explodat ceva — arată ca o minge uriașă de foc…

OPERATOR: Pompierii sunt deja la fața locului.

INTERLOCUTOR: Abia dacă mai pot vedea avionul, sunt doar flăcări și fum. E prea târziu. E prea târziu. N-o să scape nimeni cu viață de-acolo.

Prolog

Nu alerga, o să cazi.

Dincolo de parc, în sus pe deal. Așteaptă omulețul verde, nu încă, nu încă…

Acum!

O pisică la fereastră. Ca o statuie. Doar vârful minuscul al cozii i se mișcă. O zvâcnire, o zvâcnire, o zvâcnire.

O altă stradă de traversat. Nu tu omuleț verde, nu tu doamna cu acadea — ar trebui să fie aici…

Uită-te în ambele direcții. Nu încă, nu încă…

Acum!

Nu alerga, o să cazi.

Cutia poștală, apoi stâlpul de iluminat, apoi stația de autobuz, apoi banca.

O școală mare — nu școala mea, nu încă.

Librăria, apoi magazinul gol și agenția de imobiliare unde vând case.

Acum măcelăria, cu păsările atârnate de gât în vitrină. Mijesc ochii ca să nu trebuiască să-i văd pe-ai lor cum se uită înapoi la mine.

Morți. Sunt morți cu toții.

Partea întâi

Unu

Ora 8:30 / Mina

— Încetează, o să cazi!

Zăpada așternută timp de o săptămână s-a tasat și a devenit gheață, iar riscul stă ascuns sub stratul de nea căzut în timpul nopții. La fiecare câțiva metri, bocancii ajung un pic mai departe decât intenționaseră picioarele și mi se strânge stomacul, în timp ce mă pregătesc pentru o trântă. Înaintăm cu greu și-mi doresc să mă fi gândit s-o duc pe Sophia mai degrabă cu sania.

Fără nicio tragere de inimă, deschide ochii, răsu­cindu-și ca o bufniță capul spre partea opusă magazinelor, așa încât să-și ascundă fața în mâneca mea. Îi strâng mâna băgată în mănușă. Detestă păsările care atârnă în vitrina măcelăriei, cu penajul lor strălucitor din jurul gâtului într-un dezacord brutal cu ochii lipsiți de viață care le împodobesc.

Și eu le urăsc.

Adam spune că eu i-am dat fobia aceasta, ca pe o răceală sau ca pe o bijuterie nedorită.

— Atunci de la cine a luat chestia asta? a întrebat el, când am protestat la idee.

A ridicat mâinile, întorcându-se către o mulțime invizibilă, de parcă lipsa unui răspuns nu făcea altceva decât să-i dovedească punctul de vedere.

— Sigur nu de la mine.

Sigur că nu. Adam nu are slăbiciuni.

— Sainsbury’s, spune Sophia acum, privind din nou spre magazine, după ce am trecut în siguranță pe lângă păsări.

Încă mai pronunță „ținburiz“, așa de drăgălaș că-mi face inima să tresalte. Acestea sunt momentele pe care le prețuiesc cel mai mult; momentele care fac ca tot efortul să merite, să nu fie în zadar.

Din gură îi ies mici rotocoale de abur.

— Acum magazinul de pantofi. Acuuum… — scoate cuvintele pe rând, ținându-l parcă pe următorul în gură până când este momentul potrivit — …magazinul de fructe și legume, declară ea, chiar când ajungem în dreptul lui.

Fuucte si legume. Doamne, o iubesc pe fetița asta. Chiar o iubesc.

Ritualul acesta a început astă-vară, când Sophia ardea de nerăbdare și emoție la gândul că avea să înceapă școala, iar întrebările curgeau pe nerăsuflate. Cum o să fie învățătoarea? Unde o să-și atârne hăinuțele? Dacă o să se julească la genunchi, o să fie plasturi la îndemână? Și mai spune-mi încă o dată, cum ajungem acolo? Îi povesteam încă o dată: în sus pe deal, traversăm o stradă, apoi încă una, apoi ajungem la strada principală. Trecem de stația de autobuz de lângă gimnaziu, apoi pe strada cu magazine, cu librăria, agenția imobiliară și măcelăria. Cotim spre Sainsbury. Pe lângă magazinul de pantofi, apoi pe lângă cel de fructe și legume, pe lângă secția de poliție, în sus pe deal, și-am ajuns, îi povesteam eu.

Cu Sophia trebuie să ai răbdare, asta nu prea îi iese lui Adam cu ea. Trebuie să-i spui totul iar și iar. Să o asiguri că nu s-a schimbat nimic; că nu se va schimba nimic.

În acea primă zi din septembrie am condus-o la școală împreună cu Adam. Fiecare dintre noi a ținut-o de câte o mână, ea legănându-se la mijloc între noi, ca și cum am fi fost în continuare o familie adevărată, iar eu m-am bucurat că am avut o scuză pentru lacrimile care mă înțepau.

— O să se desprindă fără să se uite înapoi, o să vezi, mi-a spus Tușa Mo, când a observat ce figură aveam când am plecat de-acasă.

De fapt, nu este mătușa mea, dar „doamna Watt“ sună prea formal pentru o vecină care face ciocolată caldă și ține minte zilele de naștere.

M-am străduit să-i zâmbesc și eu lui Mo.

— Știu. Sunt cam toantă, nu-i așa?

Toantă să-mi doresc ca Adam să fi locuit în continuare cu noi. Toantă să cred că în ziua aceea făceam altceva decât să jucăm niște roluri de dragul Sophiei.

Mo s-a ghemuit ca să-i zâmbească fetiței.

— Să ai o zi frumoasă, scumpo!

— Mă zgârie rochia.

Cuvintele au fost însoțite de o încruntătură pe care Mo a reușit să n-o bage în seamă.

— Asta e chiar drăguț, iubito.

Mo își ține aparatul auditiv închis ca să facă economie la baterii. Când trec pe la ea trebuie să stau în stratul de flori de la fereastra balconului și să fac cu mâna până mă vede. Ar fi trebuit să suni la sonerie! spune ea de fiecare dată, ca și cum nu aș fi făcut exact asta preț de zece minute.

— Ce urmează? am întrebat-o pe Sophia în acea primă zi, după ce am trecut de aprozar, în timp ce simțeam cum neliniștea i se prelingea prin degete și se scurgea într-ale mele.

— Secția de poliție! a spus ea triumfătoare. Secția de poliție a lui tati.

Adam nu lucrează acolo, dar pentru Sophia nu contează. Orice mașină de poliție pe care o vedem este mașina lui tati; fiecare polițist în uniformă este prietenul lui tati.

— Apoi în sus pe deal.

Și-a amintit totul. A doua zi avea să adauge alte detalii — lucruri pe care eu nu le văzusem, nu le remarcasem. O pisică pe pervazul unei ferestre. O cabină telefonică, un coș de gunoi. Comentariul asupra traseului a devenit o parte stabilă a zilei, la fel de important pentru Sophia cum era îmbrăcatul uniformei în ordinea corectă (de sus în jos) sau statul în postură de flamingo când se spăla pe dinți, schimbând picioarele când schimba și partea de gură pe care o curăța. În funcție de zi, aceste ritualuri fie mă fermecau, fie mă făceau să-mi doresc să urlu. Pe scurt, cam asta este treaba cu crescutul copiilor.

Începutul școlii a însemnat sfârșitul unui capitol și începutul altuia și ne-am pregătit pentru această tran­ziție ducând-o pe Sophia la grădiniță anul trecut, câte trei zile pe săptămână. În restul timpului era fie cu mine, fie cu Adam; dacă nu, era cu Katya, tânăra au pair frumoasă și tăcută care venise cu valize asortate și fără să știe boabă de engleză. Își petrecea după-amiezile de miercuri la cursurile de limbi străine și își rotunjea veniturile punând marfă pe rafturile unui magazin în weekenduri. După șase luni avea să ne declare cea mai drăguță familie din lume și să ne roage să o lăsăm să mai stea încă un an la noi. M-am întrebat cu voce tare dacă la mijloc era vreun iubit, iar felul în care a roșit m-a făcut să cred că aveam dreptate, chiar dacă ezita să spună despre cine era vorba.

Eu eram încântată — și ușurată. Din cauza programului nostru de lucru, era imposibil să ne bazăm pe o creșă pentru îngrijirea copilului și nu am fi putut să ne permitem niciodată bonele pe care le angajau mulți dintre colegii mei. Mă temusem că o persoană străină care să locuiască la noi ne va invada intimitatea, dar Katya își petrecea majoritatea timpului în camera ei, unde vorbea pe Skype cu prietenii de acasă. Prefera să și mănânce singură, în ciuda invitațiilor constante de a ni se alătura la masă, și se făcea utilă prin casă, dând cu mopul sau sortând hainele spălate, chiar dacă îi spusesem că nu era nevoie.

— Ești aici ca să ne ajuți cu Sophia și ca să înveți limba engleză.

— Nu mă deranjează, răspundea ea. Îmi face plăcere să fiu de ajutor.

Când m-am întors acasă într-o bună zi, am găsit mai multe perechi de șosete ale lui Adam pe patul nostru, cârpite îngrijit unde avuseseră găuri la călcâi, cum se întâmpla cu toate șosetele pe care le încălțase Adam vreodată.

— Unde ai învățat să faci așa ceva?

Eu abia dacă eram în stare să cos un nasture și vreun tiv, și pe acela strâmb, dar cârpitul era treabă de nevastă serioasă, iar Katya nu avea nici măcar douăzeci și cinci de ani.

A ridicat din umeri ca și cum n-ar fi fost mare lucru.

— Mama învățat pe mine.

— Chiar nu știu ce ne-am face fără tine.

Știind că tânăra Katya era acolo să o ia de la școală pe fetiță, am putut să fac niște ture suplimentare la serviciu, iar Sophia o adora, ceea ce nu se întâmplase chiar din senin. Katya avusese răbdare pentru jocuri nesfârșite de-a v-ați ascunselea, Sophia găsind odată cu trecerea timpului locuri din ce în ce mai elaborate în care să se pitească.