Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Luana Crăciun

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©Krystal Ng /Unsplash.com

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: We Were Never Here

Autor: Andrea Bartz

This translation published by arrangement with Ballantine Books, an imprint of Random House, a division of Penguin Random House LLC

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1462-7

ISBN (print): 978-606-40-1688-1

Capitolul 1

Kristen a tropăit grăbită până la marginea terasei, unde s-a ghemuit, întinzându-și brațul cât de mult a putut. Degetele au început să-i bâjbâie de-a lungul unui vrej de viță-de-vie, ridicând frunzele și scoțând la iveală tulpinile fragede de dedesubt. Mi-am închipuit-o clătinându-se agățată de el și căzând. Preț de o clipă era acolo și apoi dispărea, în timp ce imaginea siluetei ei care se făcea nevăzută continua să-mi rămână agățată pe retină. Nu știu de ce, dar o fracțiune de secundă mi-am imaginat că o împing.

În schimb, m-am ridicat pe jumătate de la masă și am strigat: Kristen, nu. Terasa din lemn era cocoțată pe piloni deasupra viței-de-vie, iar noi eram singure, așa cum fuseserăm în aproape toate locurile în care ne opriserăm săptămâna asta.

Restaurante goale, piețe goale, centre de informare turistică goale… Din când în când, dădeam peste câte un grup de vizitatori care se înghesuiau unii în alții, în ciuda faptului că aveau tot spațiul din lume la dispoziție.

S-a auzit sunetul unei crenguțe rupte și Kristen s-a ridicat în picioare ținând în mână un ciorchine de struguri verzi. A băgat o boabă în gură și a mestecat-o gânditoare.

— Nu-i rău. Prinde-l.

Am ratat momentul, iar strugurii au ricoșat pe masa de sticlă. M-am uitat în jur, apoi am încercat și eu una, iar gustul puternic și astringent mi-a explodat pe limbă.

— Ne-au spus doar că e o recoltă aiurea anul ăsta. Nu era nevoie să iei un ciorchine întreg.

Kristen s-a scufundat în scaunul ei și și-a ridicat paharul cu pisco acrișor, verde-deschis și spumos.

— O să le las câțiva pesos în plus la plecare. Mi-a fost foame. Și-a ciocnit paharul de al meu. Cred că preferi să mă vezi furând niște struguri decât cu glicemia scăzută, nu?

— Ai dreptate.

O Kristen înfometată putea să fie foarte crudă cu cei din jurul ei.

Un bărbat cu o bandană înfășurată în jurul capului ne privea din depărtare, de pe câmp, chiar din locul în care vița-de-vie se pierdea într-un rând de copaci stufoși. Dincolo de ei, dealurile se întretăiau, crestând linia orizontului. Kristen i-a făcut cu mâna, iar el a dat din cap.

Am lăsat ultima gură de pisco să-mi zăbovească pe limbă. Ne înfruptam zilnic din el: suc de lămâie, zahăr pudră și coniacul gălbui despre care chilienii jurau că e predecesorul piscoului peruvian. Am simțit cum prinde să se înfiripe încă un moment de genul nu-i-așa-că-e-atât-de-bine?, unul fericit și eliberat de spaima care îmi străpungea nonstop creierul în ultimele treisprezece luni. Eram aici, în călătoria perfectă — șapte nopți în America de Sud, explorând munții aspri și văile pârguite dintre ei, împreună cu cea mai bună prietenă a mea de peste zece ani. O combinație atât de reconfortantă și de plăcută încât aveam senzația că intru în valuri. Și încă mai aveam două nopți la dispoziție.

Kristen făcea ca lucrurile să fie mai bune, siguranța ei ne proteja ca un clopot de sticlă de lumea ciudată și necruțătoare. Când ne-am îmbrățișat la aeroport, în urmă cu aproape o săptămână, ochii mi s-au umplut de lacrimi de ușurare. Nu o mai văzusem de un an, un an marcat de atacuri de panică, coșmaruri și țipete înăbușite în pernă, la duș sau, uneori, în propriii mei pumni. Dar în Santiago, după ce am închiriat mașina și ne-am îndreptat spre nord pe autostrăzile pustii, Kristen a redevenit la fel de zgomotoasă cum o știam. A chiuit când a văzut Pacificul și a claxonat un grup de alpaca pufoase de pe marginea drumului. A arătat cu degetul și a oftat zgomotos când am trecut pe lângă standurile cu fructe răspândite pe marginea șoselei, de-a lungul lanurilor de porumb care se unduiau, cu margini atât de perfecte de parcă ar fi fost tăiate cu laserul, și a câmpurilor de legume cărnoase care creșteau la soare. Și cerul, atât de mult cer albastru, care aproape că foșnea de prospețime, felul în care într-o parte se prăbușea în ocean, iar în cealaltă se arunca peste crestele încrețite ale munților. Prezența lui Kristen era ca o mireasmă liniștitoare, ca un Xanax răspândit sub formă de aerosoli în aerul din jur, iar eu mi-am permis să mă relaxez.

Ne-am petrecut prima noapte în La Serena, unde ne-am plimbat cu cornetele din care se scurgea înghețata printr-o piață umbroasă și am stat într-un hotel cu pereții vopsiți în culori luminoase, unde sfinții din tablouri ne priveau în timp ce dormeam. Prea turistic, am decis, iar a doua zi dimineață am plecat cu mașina spre centrul țării. În Pisco Elqui am făcut yoga cu o femeie cu picioare strâmbe și păr lung până la șolduri; în timp ce stăteam în poziția muntele (Tadasana), cu piepturile bombate, ne-a anunțat:

— Zâmbetele sunt cele care vă alimentează corazónul, inima.

În a doua seară în care ne aflam acolo, trei băieți din Germania, care păreau a fi studenți, ne-au încolțit într-un bar, iar panica a revenit în forță ca o panteră care stătea la pândă. Kristen a preluat frâiele — era fermecătoare, putea să poarte o conversație cu oricine — și când a observat frica din ochii mei ne-a despărțit politicos de trioul de încrezuți și m-a condus prin noapte înapoi la hotel.

— E în regulă, sunt eu, sunt aici, a continuat să murmure în timp ce ne întorceam înapoi la hotelul nostru pe străzile învăluite în întuneric. Kristen e aici.

Vocea ei era ca un balsam, cuvintele ei, ca o pătură sub care mă simțeam în siguranță. Ne-am făcut bagajele și am plecat a doua zi.

Iar în această dimineață am ajuns aici, în Quiteria. La început, m-am alarmat când am văzut cât de gol era. Am oprit mașina într-o parcare și am rătăcit ore întregi de-a lungul străzilor șerpuite, trăgând valizele după noi, ca niște copii abătuți, până să găsim un hotel cu camere libere. Acolo am primit cheile de la un mic apartament în care plapuma era umedă, în ciuda aerului uscat de munte. Soarele apunea și mi-am dat seama de avantajul faptului că orașul era pustiu: mai puțini bărbați care să ne deranjeze în timp ce ne plimbam noaptea singure pe străzi. Fiindcă se știe prea bine ce se spune despre femeile care călătoresc singure.

Kristen a înghițit ultima picătură acrișoară de pisco.

— Știi ce ar trebui să facem? Să ne facem urări pentru zilele noastre de naștere.

— A mea e peste două săptămâni.

— Știu, dar vreau să îți spun chiar eu urarea mea. Și e una importantă!

Era un fel de tradiție a noastră să ne spunem una alteia ce speram să ni se întâmple în anul respectiv. Îmi venise ideea după ce aflasem că doi prieteni buni și parteneri de afaceri își scriau unul altuia rezoluțiile de Anul Nou.

— Încep eu prima, a spus ea, întorcându-se spre vița-de-vie. Dorința mea pentru ziua ta de naștere, draga mea Emily…, este ca șeful tău să nu mai fie atât de absorbit de propria sa persoană și să te promoveze așa cum meriți.

— Ar fi frumos.

Mă autopropusesem pentru un post de director cu luni în urmă, dar angajatorul meu, Kibble, era dezorganizat și prost crescut și tărăgăna lucrurile. Totuși îmi plăcea slujba mea acolo, cu sau fără promovare: eram manager de proiect la un start-up care livra proprietarilor de animale cu prea mulți bani hrană organică și neprelucrată pentru pisici.

Aveam colegi tineri și mișto, ba chiar și o prietenă apropiată, Priya, și literalmente peste tot erau fotografii cu pisici.

Totuși, încă nu-i spusesem lui Kristen că dorința mea secretă, ori de câte ori vedeam o stea căzătoare sau țineam între degete un puf de păpădie sau vedeam că e ora 11:11, era să-mi găsesc un iubit extraordinar și să mă așez la casa mea. Mi se părea că aș fi prea antifeministă, prea genul de femeie care tânjește mereu după afecțiune, dacă i-aș spune asta atât de direct. Dar între Kristen, care locuia în cealaltă parte a lumii, și toți prietenii mei care se căsătoreau (la naiba, care aveau deja copii), răbdarea mea se cam epuizase. Și poate că, în sfârșit, mă îndreptam în direcția corectă…

— A zis că vor începe să intervieveze candidații luna aceasta, i-am spus. Într-un fel, e amuzant. Se poartă de parcă n-ar avea timp nici măcar să se gândească la postul vacant. De parcă ar fi prea ocupat să salveze lumea, pas cu pas, împreună cu tractul digestiv al fiecărei feline în parte.

— Oamenii care au pisici sunt îngrozitori. Spun asta în calitate de iubitoare de pisici care nu poate avea una din cauza alergiilor.

— Cred că devotamentul lui este destul de drăguț!

Kristen a strâmbat din nas.

— Este o întreagă afacere care se bazează pe faptul că oamenii sunt obsedați de un animal indiferent.

— Pisica lui Russell nu este indiferentă. Mochi chiar îl iubește. Am văzut videoclipurile. Kristen și-a dat ochii peste cap, iar eu m-am aplecat în față.

— Oh, serios, îmi place locul meu de muncă.

— Scuze, scuze, scuze. Apoi mi-a făcut un semn cu mâna. Hai, acum e rândul tău.

— Bine. Urarea mea pentru ziua ta de naștere, cu patru luni mai devreme, este… hmmm… Am lovit ușor piciorul paharului. Să-ți dai seama că urăști Australia. Să te muți înapoi în Milwaukee. Să fie totul așa cum era înainte. Sper ca șeful tău idiot să fie concediat și locul tău de muncă să fie de un milion de ori mai bun. Sau să-ți găsești un alt serviciu care să te facă fericită.

— Nu e corect, m-ai copiat!

— Dar despre asta este vorba la 30 de ani, nu? Să promovăm cât mai mult în carierele noastre. Bine că măcar avem locuri de muncă.

— Adevărat. Și, slavă Domnului, că ne folosim bine salariile.

Și-a întins brațul spre viile ale căror rânduri impecabile se îngustau în depărtare.