Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Mihaela Ionescu

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: unsplash.com/©Caique Silva; unsplash.com/©Markus Spiske

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Nadia

Autor: Elisabeth Norebäck

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1457-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-1687-4

Un peisaj straniu care se odihnește în întuneric. Cerul nopții este stins și mut. În depărtare se zărește o lumină slabă care tot crește în intensitate.

O voce necunoscută se apropie din ce în ce mai mult, până când este lângă mine. Îmi spune numele, spune că trebuie să mă trezesc. O aud, dar nu pot răspunde.

Primei voci i se alătură o alta. Două femei vorbesc în șoaptă despre mine de cealaltă parte a orizontului. Noua voce o întreabă pe femeia care a încercat să mă trezească dacă nu-i este frică.

— Tocmai a trecut printr-o operație majoră și este legată de pat. Mă îndoiesc că acum reprezintă un pericol prea mare.

— Știi cine este? Știi ce-a făcut?

— Toată lumea știe cine este și ce a făcut.

— N-aș vrea să fiu singură cu ea.

— Hai, termină. Ar putea să te audă.

Așa vorbește toată lumea despre mine, de parcă aș fi un monstru dintr-o poveste de groază. Povestea vieții mele. Nu știu de câte ori am încercat să înțeleg cum s-a ajuns aici.

Se poate schimba viața pentru totdeauna într-o clipită? Sau este rezultatul unui lung șir de evenimente, al unui amestec de alegeri pe care le facem și pure coincidențe? Poate doar soarta e cea care ne determină viitorul, fericirea sau nefericirea.

Femeia mă întreabă din nou dacă sunt trează. Dar rămân tăcută și liniștită, las întunericul să mă tragă mai adânc înspre el. Nu vreau să mă trezesc. Dacă există o soartă ireversibilă care ne așteaptă pe fiecare dintre noi, e mai bine să mă opresc aici și să nu mai văd lumina zilei niciodată.

Niște mâini mă scutură și vocea care îmi repetă numele a revenit. Se poate să fi trecut o oră sau mai multe. Se prea poate să fi zăbovit la granița dintre viață și moarte timp de mai multe zile până să fiu obligată să mă întorc.

Durerea este îngrozitoare. Lumina de la neoanele din tavan mă orbește, și simt aerul din încăpere rece și uscat pe pielea mea, toate sunetele năvălesc peste mine asemenea unor insecte care încearcă să-mi pătrundă în urechi.

Figura amabilă aplecată deasupra mea aparține unei femei de culoare cu părul lung, împletit. Mă lămurește că sunt în spital.

— Ieri ai fost operată. Este o minune că ai scăpat cu viață. Dar starea ta e stabilă acum.

Ceva e în neregulă cu ochii mei, la fel și cu auzul. Buzele femeii se mișcă, însă cuvintele pe care le rostește nu ajung la mine decât mai târziu. Tot ce spune ea rămâne în urmă, de parcă aș percepe ecoul vocii ei. Și are două fețe. Două capete care se contopesc și apoi se desprind. Mă întreb dacă nu cumva am suferit vreo leziune cerebrală.

Femeia mă întreabă dacă mi-e sete și se uită la un punct de lângă mine. Întorc cu greutate capul și văd două pahare de plastic alb pe masa de lângă pat. Se contopesc într-unul singur, se desprind și apoi se îmbină din nou.

Femeia arată către ecusonul cu numele ei și-mi spune că o cheamă Helen. Apoi dispare din câmpul meu vizual și aud apa curgând, după care revine și îmi întinde cana. Dar încheieturile mele sunt legate cu cătușe de cadrul patului, la fel cum este și piciorul meu drept. Îmi duce cana la buze și îmi ridică o idee capul ca să pot bea. Bâigui un mulțumesc și mă cufund înapoi în pernă.

Aparatul de pe cealaltă parte a patului clipește și scoate un bip, transformând o linie luminoasă verde într-o sinusoidală cu suișuri și coborâșuri. Pe piept am electrozi conectați la aparat. Lângă mine se află un suport pentru perfuzii și am branule în ambele brațe. Piciorul stâng îmi este acoperit cu un bandaj mare, un altul este înfășurat în jurul taliei și simt că am și unul în jurul capului, acoperindu-mi ochiul stâng.

Helen se uită la cateterul de la brațul meu, apoi la aparat și scrie ceva într-un caiet. Mă privește și mă întreabă cum mă simt, iar eu îi răspund că nu știu. Îmi cere să-i spun numele și codul numeric personal.

— Știi cine sunt, îi răspund eu cu o voce răgușită. Mi-ai spus deja numele, de mai multe ori. Și probabil e scris și pe banda de plastic de la încheietura mâinii mele.

— Este o procedură standard, spune ea. Nume și cod numeric personal.

Îi spun în șoaptă numele meu și cifrele, iar ea îmi zice că m-am descurcat bine.

— Ești la Spitalul Universitar din Örebro. Știi de ce?

Mă uit la ea fără să spun nimic. Ea lasă capul într-o parte și așteaptă un răspuns.

— Îți amintești ceva din ce s-a întâmplat? mă întreabă.

Închid ochii.

Lama ascuțită de fier despică aerul și mă lovește în cap. Îmi brăzdează sprânceana stângă, coboară pe obraz și simt cum sângele cald mi se prelinge pe față. Țip și încerc să mă apăr înainte de următoarea lovitură.

— Da, răspund, uitându-mă la Helen. Îmi amintesc.

Și asta mă duce cu gândul la o altă întâmplare. Dar nu vreau să-mi amintesc, nu suport să mă gândesc dacă a simțit aceeași frică de moarte ca mine. Pentru că eu am supraviețuit, în vreme ce el nu mai e printre noi.

— Respiră, îmi spune asistenta, iar eu îi imit respirația până când aerul nu mi se mai oprește în gât.

Se uită cu atenție la mine și văd că e pe cale să mai întrebe ceva, dar se răzgândește. Un polițist intră în încăpere și arată furios cu degetul că ar fi trebuit să fie informat că m-am trezit. Nu înțeleg ce-i răspunde Helen, dar văd cum se uită bărbatul la mine, văd ce gânduri încearcă să ascundă chipul lui inexpresiv. Ar fi fost mai bine dacă nu mi-aș fi revenit niciodată.

Și sunt de acord cu el. Și eu sunt dezamăgită că sunt nevoită să rămân în viață.

— O să mă iei acum la întrebări? cer eu să aflu.

— Sunt aici ca să te supraveghez, răspunde el.

— Puteți face asta de pe coridor, intervine Helen, întorcându-i spatele bărbatului. Tensiunea arterială este în continuare prea joasă, la fel și nivelul fierului. Dacă ar fi să explici cât de rău te simți, pe o scară de la unu la zece, ce-ai spune?

— Șaptezeci și șase, șoptesc eu, încercând să zâmbesc.

Helen îmi zâmbește și ea și spune că-mi va da mai multe analgezice. Umblă la una dintre branule și în curând o senzație profundă de ușurare se răspândește prin tot corpul meu. Insistând că trebuie să mă mai odihnesc o vreme, îl scoate hotărâtă pe polițist afară din încăpere.

Morfina își face rapid efectul. Corpul meu rănit se destinde când durerile îl lasă în pace, și închid ochii pentru a călători înapoi în timp.

Cu șase ani în urmă, eram un alt om. Credeam că viața mea avea să fie cu totul alta. Dar a trecut mult timp de atunci. Asta s-a întâmplat înainte să ajung în cel mai dur penitenciar pentru femei din Suedia, cu mult înainte ca o altă deținută să încerce să mă omoare cu o bară ascuțită de fier. Atunci eram suficient de proastă încât să cred că a fost doar o teribilă neînțelegere când m-a arestat poliția. Atunci încă mai credeam că totul avea să se rezolve.

Nu știu de cât timp stau în mașina de poliție așteptând să-mi explice cineva ce s-a întâmplat. Nu mi s-a permis să iau pe mine alte haine și sunt încă goală sub halatul de baie. Simt mâncărimi pe brațe de la sângele uscat, nu l-am spălat pe tot. Dar acum e prea târziu. Mâinile îmi sunt strâns legate cu cătușe la spate.

Încerc să rămân calmă. Mă străduiesc să nu-mi tremure vocea când întreb în mod repetat de ce mă aflu pe bancheta din spate a unei mașini de poliție. Niciun răspuns.

În depărtare, prietenii mei stau adunați în fața casei de vacanță și aruncă câte o privire în direcția mea. Priviri acuzatoare, dar și speriate, care arată că ei, la fel ca mine, nu înțeleg. Unii plâng și văd cum o polițistă vorbește cu ei și notează ceva într-un blocnotes. Nu aud niciun cuvânt din ceea ce spun.

Mai mulți polițiști sunt la fața locului și două mașini de poliție sunt parcate în curte. Un bărbat impozant stă lângă portiera mașinii, cu picioarele depărtate și cu o mână pe tocul pistolului, gata să-și folosească arma. Lângă casa de oaspeți din capătul grădinii sunt atârnate benzi de delimitare în albastru și alb care flutură în vântul răcoros al dimineții. Încerc să alung gândurile care vor să mă năpădească, dar privirea mea este atrasă încontinuu spre casa de oaspeți și dormitorul din ea.

Polițista pleacă de lângă prietenii mei și se îndreaptă spre mașină ținând în mână geanta mea. I-o întinde colegului ei înainte să deschidă portiera de pe partea mea și eu dau să ies. Ea își pune mâna pe umărul meu și mă oprește.

— Linda Andersson, ești reținută și vei fi escortată la secție.

— Trebuie să-mi spuneți de ce, îi zic. Să-mi explicați ce se întâmplă. De ce-mi faceți asta?

Afișează o mină agasată, se apleacă peste mine, îmi fixează centura de siguranță și spune că vom vorbi despre asta mai târziu.

M-am conformat de fiecare dată; am făcut întocmai cum au spus ei și am fost tot timpul cooperantă. Când au strigat la mine să ies din casa de oaspeți cu mâinile pe cap, am făcut-o. Mi-au ordonat să mă întind pe burtă, pe jos, cu mâinile la ceafă și, fără să protestez, am făcut-o și pe asta. Dar acum e prea mult. Dau cu piciorul și mă arunc într-o încercare disperată de a mă elibera. Urlu după Alex, țip după Mikaela, îi implor să mă ajute.

Dar nici măcar nu răspund. Stau îmbrățișați și se uită la mine de parcă nu mai știu cine sunt. Plângând, îi implor să spună poliției că nu am făcut nimic rău. Mikaela se întoarce și Alex se uită în altă direcție.

Ușa mașinii se închide și motorul pornește. Înaintăm pe drumul de pietriș și lăsăm în urmă casa de vacanță. Îmi lipesc fața de fereastră și privesc cum prietenii mei dispar. Amantul meu și sora mea.

Singură, sunt luată fără să știu de ce sunt acuzată și, cu toate că sunt trează, trăiesc un coșmar în care toată lumea s-a întors împotriva mea.