Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Luana Crăciun

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Dana Anghelescu

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Intimacies

Autor: Katie Kitamura

Originally published by Riverhead Books, an imprint of Penguin Random House LLC.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1232-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-1685-0

Niciodată nu este ușor să te muți într-o altă țară, dar eram bucuroasă, ce-i drept, că plecasem din New York. De la moartea tatălui meu și subita retragere a mamei la Singapore, mă simțeam dezorientată în orașul acela. Pentru prima dată înțelegeam în ce măsură mă ancoraseră părinții mei în acel loc din care nu provenea niciunul dintre noi. Lunga boală a tatălui meu fusese ceea ce mă ținuse acolo, însă odată cu deznodământul ei nefericit eram brusc liberă să plec. Aplicasem pentru poziția de interpretă la Curte dintr-un impuls, dar după ce acceptasem postul și mă mutasem la Haga mi-am dat seama că nu mai aveam de gând să mă întorc la New York, nu mai știam cum să mă simt acasă acolo.

Am sosit la Haga cu un contract pe un an la Curte și în rest mai nimic. În primele zile orașul mi-era străin, călătoream cu tramvaiul fără țintă și umblam ore în șir pe jos, așa încât uneori mă rătăceam și trebuia să verific harta pe telefon. Haga semăna cu orașele europene în care petrecusem lungi perioade din viața mea și poate din acest motiv eram surprinsă de cât de ușor și de frecvent îmi pierdeam simțul orientării. În acele momente, când familiaritatea străzilor ceda în fața derutei, mă întrebam dacă aș putea fi vreodată mai mult decât o vizitatoare acolo.

Și totuși, străbătând străzile și cartierele, aveam din nou senzația că totul este posibil. Trăisem atâta vreme cu doliul meu lent, încât încetasem să-i mai acord atenție și nu mai remarcam cât de insensibilă mă făcuse. Dar acum începea să se risipească. Un spațiu nou se deschidea. Pe măsură ce zilele treceau, simțeam că avusesem dreptate să plec din New York, deși nu știam dacă avusesem dreptate să vin la Haga. Vedeam detaliile peisajului într-o lumină intensă și uneori bulversantă, fiindcă locul nu era încă uzat de obișnuință sau deformat de memorie și fiindcă începusem să caut ceva, fără să știu ce anume.

Cam pe atunci am întâlnit-o pe Jana, printr-o cunoștință comună din Londra. Se mutase în Olanda cu doi ani înaintea mea pentru un post de curator la Mauritshuis — menajera unei galerii naționale de artă, așa își numea ea poziția, ridicând ironic din umeri. Avea o fire cu totul diferită de a mea. Ea era deschisă într-un mod aproape compulsiv, în vreme ce eu devenisem reținută în ultimii ani — boala tatălui meu îmi servise drept avertisment mut împotriva unor speranțe prea mari. Și totuși, intrase în viața mea într-un moment când eram mai receptivă decât de obicei la promisiunea intimității. Compania ei guralivă îmi aducea o alinare înviorătoare și mă gândeam că în diferențele dintre noi atingeam un soi de echilibru.

Cinam frecvent împreună și în seara aceea se oferise să gătească, spunând că se săturase să tot mănânce la restaurant și că astfel vom face amândouă economie — era vorba despre creditul ei cel nou și deloc neglijabil. Jana cumpărase recent un apartament în zona gării și mă tot îndemna să mă mut și eu în cartier când urma să îmi expire contractul de închiriere pe termen scurt. Începuse chiar să-mi trimită anunțuri imobiliare, asigurându-mă că era un cartier care avea multe de oferit, printre altele fiind bine conectat la transportul în comun. De fapt acum îi era mai ușor să meargă la serviciu, era mai degrabă o plimbare cu tramvaiul, decât o navetă.

În timp ce mergeam de la stația de tramvai spre locuința ei, sub tălpi îmi scrâșneau cioburi de sticlă. Imobilul în care locuia Jana, o construcție modestă, acoperită cu șiruri de balcoane, era înghesuit între un bloc de locuințe sociale și o clădire nouă, din oțel și sticlă, cu apartamente proprietate privată, două ipostaze ale unui cartier aflat în continuă schimbare. Am sunat la interfon și m-a lăsat să intru fără un cuvânt. A deschis ușa înainte să apuc să bat, ce se întâmpla la serviciu era un coșmar, m-a anunțat fără niciun preambul, nu se mutase de la Londra la Haga ca să-și petreacă zilele aplecată în fața unor tabele Excel. Și când colo exact asta făcea zi de zi, își făcea griji din pricina bugetelor și a declarațiilor de presă, iar în ceea ce privește arta în sine, abia dacă apuca să vadă ceva; cumva, asta devenise răspunderea altcuiva. Mi-a făcut semn să intru și mi-a luat sticla de vin din mână. Hai, stai cu mine cât gătesc, mi-a spus peste umăr și a dispărut în bucătărie.

Mi-am agățat haina în cuier. Mi-a oferit un pahar cu vin când am intrat în bucătărie și s-a întors la plită. Mâncarea e gata într-un minut. Cum e la serviciu? Ți-au spus ceva în legătură cu contractul? Am clătinat din cap. Nu știam dacă îmi vor prelungi sau nu contractul. Era ceva la care mă gândeam tot mai frecvent, începusem să cred că mi-ar fi plăcut să rămân la Haga. Mă trezeam analizând sarcinile pe care le primeam, felul de a fi al supervizoarei mele, căutând un semn, ceva. Jana a dat din cap înțelegătoare și pe urmă m-a întrebat dacă aruncasem o privire peste anunțurile pe care mi le trimisese, în imobilul de vizavi era un apartament liber.

I-am spus că da și am sorbit din paharul cu vin. Deși se mutase abia recent, Jana părea să se simtă deja ca acasă, pusese stăpânire pe spațiu cu entuziasmul ei caracteristic. Știam că achiziționarea apartamentului reprezenta pentru ea un soi de siguranță care-i lipsise până atunci: se căsătorise și divorțase încă înainte de a împlini treizeci de ani și-și petrecuse ultimul deceniu cățărându-se până la poziția ei actuală de la Mauritshuis. Am privit-o cum deschide bufetul și scoate dinăuntru o sticlă cu ulei de măsline și o râșniță de piper, remarcând că toate își aveau deja locul lor. Am simțit un zvâcnet — nu de invidie, poate de admirație, deși între cele două exista o legătură.

Mâncăm la bar? a întrebat Jana. Am dat din cap și m-am așezat. Mi-a pus în față un castron cu paste și pe urmă a zis: de când mă știu, mi-am dorit o bucătărie cu un bar la care să mănânc. Oi fi văzut ceva de genul ăsta în copilărie. Nu asta e sursa tuturor aspirațiilor noastre? S-a așezat pe taburetul de lângă mine. Jana crescuse la Belgrad, cu o mamă sârboaică și un tată etiopian, înainte de a fi trimisă la un internat din Franța în timpul războiului. Nu se mai întorsese niciodată în Iugoslavia sau în ceea ce astăzi se numea fosta Iugoslavie. M-am întrebat unde o fi văzut ea primul bar de bucătărie, cel pe care, în sfârșit, reușise să-l reproducă într-o formă sau alta aici, în bucătăria aceasta.

Am felicitat-o că-și împlinise o dorință și mi-a zâmbit. Să știi că îmi priește, a spus. Nu a fost ușor, tot procesul ăsta de găsire a apartamentului și pe urmă de finanțare — a scuturat din cap și m-a privit amuzată. S-a dovedit că nu e ușor să obții un credit ipotecar dacă ești o femeie de culoare, singură și trecută de patruzeci de ani. S-a întins după paharul ei de vin. Bineînțeles, contribui la scumpirea cartierului. Dar trebuie să locuiesc și eu undeva…

În acel moment, a răsunat în stradă sunetul unei sirene. Am ridicat privirea, speriată. Sunetul s-a amplificat și pe urmă a invadat apartamentul, pe măsură ce vehiculul se apropia. Un vârtej de lumini roșii și portocalii se rotea prin bucătărie. Jana s-a încruntat. Afară, sunetul unor portiere trântite și huruitul înăbușit al unui motor. Tot timpul se aud sirene, a spus Jana întinzându-se după paharul cu vin. Au fost vreo două jafuri, anul trecut a avut loc un schimb de focuri de armă. Nu că nu m-aș simți în siguranță, s-a grăbit să adauge. Chiar în timp ce vorbea s-au mai apropiat două sirene. Jana a luat furculița și a continuat să mănânce. Am urmărit-o cum mestecă încet, pe fondul coral și tot mai zgomotos al sirenelor. Nu e nicio diferență față de cartierele în care obișnuiam să locuiesc la Londra, a spus Jana. A ridicat vocea pentru a se face auzită peste hărmălaia de afară. Faza e că, dacă trăiești la Haga, te dezveți. Uiți foarte ușor ce înseamnă să trăiești într-un oraș autentic.

Sirenele au amuțit și am rămas înconjurate de o liniște subită. O sirenă poate însemna orice, am spus eu în cele din urmă. Cineva a alunecat în baie, a făcut infarct în bucătărie. A dat din cap și am realizat că se temea; nu fiindcă s-ar fi simțit amenințată de vreo primejdie sau de violență, sau nu numai de asta — în momentul acela, percepția sa asupra apartamentului se schimbase. Nu mai era o sursă a siguranței mult căutate, ci cu totul altceva, mai nestatornic și incert.

Restul serii s-a scurs sub semnul frământărilor și curând am spus că ar trebui să plec. M-am dus în living să-mi iau lucrurile și, în timp ce-mi îmbrăcam haina, m-am zgâit prin perdele la strada de dedesubt, acum luminată slab de felinare. Pe drum nu era nicio mișcare, cu excepția licărului unei țigări — un bărbat își plimba câinele. În timp ce-l urmăream, a aruncat chiștocul pe jos și a smucit lesa câinelui, înainte de a dispărea după colț.

Jana stătea sprijinită de perete, ținând într-o mână o ceașcă de ceai, și părea mai obosită decât de obicei. I-am zâmbit. Odihnește-te, i-am spus și a dat din cap. A deschis ușa și, când am trecut pe lângă ea, m-a apucat brusc de braț. Ai grijă până la tramvai, bine? Am rămas surprinsă de tonul ei stăruitor, de încleștarea degetelor ei în jurul brațului meu. Mi-a dat drumul și a făcut un pas înapoi. Nu strică să fii prudentă, a spus. Am dat din cap și m-am întors să plec; ea închisese deja ușa în urma mea. Am auzit clicul unei yale care se răsucea, apoi al încă uneia și apoi tăcere.