Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Mihaela Ionescu

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: ©Henrik Sorensen/Getty Images; ©Drew Hays/unsplash.com

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Debutant

Autor: Sergei Lebedev

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1347-7

ISBN (epub): 9786064016393

1 Faust de Johann Wolfgang Goethe, traducere de Lucian Blaga, Ed. Humanitas, 2015. (N.t.)

Capitolul 1

Virin ajunsese să se obișnuiască cu indispozițiile surde și prelungite care însoțeau apropierea bătrâneții. Însă simțea durerile mai acut în timpul verii decât în alt anotimp. Se coceau și își adunau puterile pe la sfârșitul lui august, la aniversarea fugii sale, chinuindu-i articulațiile, vasele de sânge și globii oculari — doar ca să dispară apoi încet la începutul toamnei, când căldura se potolea și barometrul se liniștea.

Poate asta-mi era condamnarea la moarte dată in absentia, glumea în sine-i, buzele sale gustând pelinul morții amânate.

Sau poate trupul mi se răzbună? gândea el. Se răzbună pentru noul chip creat de chirurgul plastician? Pentru cicatricele și semnele din naștere șterse cu laserul? Oare-și amintește și își pregătește răzbunarea la aniversarea fugii?

Suferea în permanență de conjunctivită de la lentilele de contact care-i modificau culoarea ochilor. Picioarele îl dureau de la talonetele din pantofi. Părul i se subțiase de la vopsea. A fi altcineva implica o trudă zilnică intensă. Nu se putea obișnui cu asta.

Oficial, persoana anterioară nu mai exista. Acum era alta. Un orfan, un copil schimbat, cu o biografie creată de maeștii minciunilor și ai transformărilor.

O limbă diferită. Obiceiuri diferite. Până și visele sale erau diferite. O memorie diferită care părea să o fi asimilat pe cea veche.

Noua identitate i se potrivea asemenea unui dispozitiv protetic; rareori se simțea ca o parte naturală din el.

Trupul său, redesenat cu ajutorul bisturiului, își aducea aminte — memoria viscerală a intestinelor, ficatului și rinichilor, unde produsele secundare ale existenței se stabilesc și se cristalizează, asemenea pietrelor la rinichi și la fiere. Rezista, cu toate că nu exista întoarcere în trecut pentru Virin; sentința metaforică și banală avea și o forță juridică directă.

Învățase nu să suprime, ci să prețuiască și să observe cu simpatie încăpățânarea cărnii care îmbătrânește, negând împărtășania falsă și impusă a celei de-a doua nașteri. Trupule, tu ești singurul lucru care mi-a mai rămas, spunea el uneori cu o stranie tandrețe adolescentină. Trupul său era, într-adevăr, singura dovadă materială că, odinioară, fusese altcineva.

Mai exista o dovadă pe care el nu o putea accesa sau controla. Un document-fantomă. Un duplicat de rezervă al vieții sale. Un Eu de arhivă pe care oamenii obișnuiți nu-l posedau.

Dosarul de personal al unui ofițer.

Extractul și esența eului său anterior. Când încă nu era fugar. Când încă nu era trădător.

Un dosar de carton albastru-deschis. 225x330x 25 mm. Până și acele dimensiuni sunt secrete.

O fotografie tip carte de identitate. Dosar. Autobiografie. Un raport de angajare. Un acord de confidențialitate. Profilul psihologic. Test de anduranță: cros pe o distanță de trei kilometri. Evaluarea caracterului: documente, documente, documente.

Știa că, după fuga sa, fusese promulgat un ordin, etichetat Strict Secret cu două zerouri ca număr de dosar, având titlul: „Cu privire la măsurile în legătură cu trădarea lui A.V. Virin“. Auzise astfel de ordine citite cu voce tare la Secretariat — despre alți bărbați. Toate la fel, ca și cum erau scrise la indigo. „Transformare ideologică. Colaps moral. Adoptarea de măsuri pentru localizarea consecințelor trădării.“ Doar numele oamenilor care trebuiau pedepsiți erau schimbate: ofițeri de personal, directori de departamente educaționale, șefi de departamente secundare care nu manifestaseră o sârguință adecvată și nu recunoscuseră la timp un posibil trădător.

Însă știa că în cazul său, mustrările publice erau inutile. Servise sistemul cu mai multă loialitate decât alții. Și fusese mai speriat decât alții când țara începuse să se destrame și păruse că sistemul se va prăbuși odată cu ea.

Virin își spuse că trecuseră aproape trei decenii de-acum și că informațiile pe care le dezvăluise, agenții pe care îi divulgase nu mai contau. Agenții ar fi fost oricum terminați, altcineva i-ar fi deconspirat, dacă nu eu. Am reușit să-i vând la timp, asemenea unei valute care în scurt timp și-ar pierde în mod catastrofal din valoare; încă un an sau doi și cine ar mai avea nevoie, să zicem, de informații despre agenții infiltrați printre emigranții antisovietici sau din rândurile partidelor comuniste europene, dacă URSS nu mai există?

Argumentând rațional, Virin credea că era oarecum în siguranță. Însă înapoi acolo, peste granița patriei sale, pe care nu o putea traversa, dosarul de personal era asemenea unei păpuși voodoo în care preotul își putea vârî acele sale mortale în orice moment.

De aceea, simțea din când în când o anxietate inexplicabilă, examinându-și brațele, abdomenul, gâtul și chipul în căutarea unor iritații neobișnuite, a unor papiloame, acele semne ciudate pe care natura profetică le trimite, uneori, oamenilor. În acele momente, simțea că exista o legătură vagă și fatală între carne și hârtie; că documentele care rămâneau în arhive puteau simți și, prin urmare, ști mai multe lucruri decât erau scrise în ele, că aveau sufletul unidimensional al unei furii care putea doar să caute și să răzbune.

Hârtia vrea sânge, șoptea el în timp ce-și amintea cum îi fuseseră date dosare grele de carton: însemnări despre urmăriri operative, însemnări despre rezoluții operative. Pe atunci era hăitașul care ademenea prada, nu vânatul care era hăituit. Avea de-a face cu oameni care erau exilați, fugiți sau care se mutaseră în Vest. Ei plecau, însă dosarele le rămâneau în arhive; dacă trebuia, dosarele erau recuperate sau ridicate — aveau această expresie în serviciu, „ridicarea din arhive“.

Din pivniță. Din adâncuri. De la fund.

Dosarele aveau totul. Mii de pagini. Transcrieri ale convorbirilor telefonice. Comunicări ale agenților. Rapoarte de urmărire. „Dimineață, subiectul nu a părăsit casa și nu a fost vizitat de persoane cunoscute serviciilor de spionaj. La 16:05, o mașină a intrat în curtea reședinței…“ „La 10:05, subiectul a părăsit reședința pentru a merge la brutărie, de unde a cumpărat o pâine albă.“

Literele șterse — banda mașinii de scris era uzată — păreau să reflecte slăbiciunea și anemia celor aflați sub umărire. Își amintea mii de astfel de rânduri. Banalitatea lor obișnuia să servească drept afrodiziac; o întrupare vizuală a puterii agenției lor și lipsa de importanță a inamicilor interni — gândaci, insecte sub lupă.

Acum, cu o viață nouă într-o țară liberă, se gândea că ceea ce citise era un roman al unui autor paranoic, un text dintre cele scrise de o mașină de memorie a unui stat nebun. Un roman care urmărea scopul extrem de a capta viața în totalitate și de a crea o copie pentru poliție.

Statul, totuși, este mereu un Ciclop; privirea sa nu este stereoscopică, este unilaterală. Vede doar semnele tulburi ale loialității și neloialității. Reflecții ale suspiciunilor anterioare care iau o formă iluzorie la evenimente aleatorii. Prin urmare, un dosar, gândea el, nu este un duplicat al vieții. Este un geamăn special, întunecat, trunchiat, fabricat din denunțuri, cuvinte furate și trase cu urechea, scene urmărite pe ascuns; sursa secretului, a puterii malefice cuprinzând abilitatea de a smulge acoperămintele protectoare ale vieții cotidiene.

El crease astfel de gemeni pentru a-i folosi în vânătoarea de oameni.

Acum ei îl vânau pe el.

Virin nu o putea dovedi. O putea doar detecta, simți cu cel de-al șaselea simț al victimei. Nu știa nimic sigur, serviciul lor nu împărtășea secretele, nici în interior. Pur și simplu presupunea că era — ar fi putut fi — încă un ordin nerostit, umbra celui cu titlul: „Cu privire la măsurile în legătură cu trădarea…“ Ordinul era și o sentință. În trecut, în anii ’90, Virin depusese mărturie la poliție, care investiga legăturile comerciale ale foștilor săi colegi cu afaceri fictive prin care transferau și spălau bani. Pe atunci părea ceva inofensiv. Acum nu mai era.

Psihologii îl avertizaseră că era posibil să experimenteze o dorință irațională de a merge la ambasadă și de a se preda. Sau că și-ar fi putut asuma niște riscuri ridicole, ignorând prostește regulile conspirației, încercând în mod subconștient să se expună.

Nu simțise niciodată așa ceva.

Însă nu le spuse psihologilor că avea o teamă superstițioasă de ceva foarte diferit: o coincidență nefericită, un incident răzleț și nesemnificativ, un fleac fatal, o absurditate. Ca ceea ce se întâmplase luna trecută: Virin primise o notificare oficială pe e-mail că fusese selecționat ca jurat.

O loterie, o potrivire aleatorie: un program de calculator îl selectase din cei trei sute de mii de locuitori ai orașului. Ai putea spune chiar că era un semn bun, o confirmare că falsa lui identitate nu stârnise nicio bănuială printre birocrații în uniformă și că era tratat ca oricine altcineva.

Însă deveni tensionat. Ca și cum simțea o privire malefică, străină care căuta să stabilească un contact.