Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Excuse Me While I Ugly Cry

Autor: Joya Goffney

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1183-1

ISBN (epub): 9786064016386

1. Ziua în care mi-am pierdut jurnalul

— Frank Sinatra.

— Ce cântec? întreabă Auden.

— Scrie Frank Sinatra și gata!

— Dar domnul Green vrea să fim exacți.

Carter oftează. Stă pe iarbă în fața mea, cu picioarele îndoite și brațele în jurul lor, și se ceartă cu Auden. Nu pot să fiu atentă la ei. Îmi atrag atenția mânecile suflecate ale tricoului lui Carter, materialul alb contrastând cu pielea lui închisă la culoare. Nu am mai picat niciodată în grup cu el, dar acum, că suntem aici, parcă nu sunt în stare să mă concentrez la nimic altceva decât la înfățișarea lui.

Când s-a mutat aici în clasa a zecea, îmi amintesc că m-am gândit că arată altfel decât băieții albi și bogați de care eram înconjurată dintotdeauna — de ei, de bermudele lor, de tricourile cu guler, în timp ce el purta tricouri uzate și un șort lăbărțat, de baschet. Nu-mi puteam lua ochii de la el. Iar când, în cele din urmă, mi-a întâlnit privirea s-a uitat imediat în jos. Nu știu. Pentru un motiv oarecare, mi s-a părut că m-a văzut, că m-a văzut cu adevărat, pentru că avem aceeași piele închisă la culoare, dar nu. M-a privit la fel de apatic cum s-a uitat și la restul lumii.

— Ăăă… Quinn?

Îmi dezlipesc ochii de pe obrazul neras al lui Carter și descopăr că se holbează și el la mine, cu sprâncenele ridicate, ca și cum s-ar întreba dacă nu cumva sunt nebună.

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii și mi-am acoperit gura cu vârful degetelor.

— Despre ce vorbeați? îl întreb pe Auden, prea înspăimântată ca să mă uit din nou la Carter.

E a treia oară când mă prinde zgâindu-mă la el, pe ziua de azi. Auden își mută privirea, plin de nerăbdare.

— Vreo sugestie de coloană sonoră pentru scenariul nostru despre JFK? Proiectul la care lucrăm de câteva ore.

Îmi ating gâtul cu degetele. Corect. Înghit în sec și caut răspunsuri pe cerul fără nori.

— Ce cântece avem până acum? zic trăgând de timp și smulgând câteva fire de iarbă.

Auden verifică lista pe care o ține în poală și oftează exasperat. Asta e faza cu Auden: e drăguț, dar nu e deloc relaxat. Am mai fost în grup cu el până acum și, în clipa în care am primit tema, a și început să arunce cu ordine în stânga și-n dreapta. Totodată, e genul de persoană care ajunge să facă toată munca din grup, pentru că nimeni nu-i îndeplinește ordinele. Oamenii tind să profite de asta. Mă străduiesc din răsputeri să nu devin unul dintre acei oameni, însă Carter…

Stăpânește-te, Quinn!

În timp ce Auden continuă să citească titlul melodiilor de pe lista noastră pentru coloana sonoră, îmi scot caietul roșu cu spirală din rucsac, trec de paginile pe care am făcut lista cu ce-mi trebuie și de cea cu ce trebuie să fac și ajung la secțiunea cu liste diverse. Dacă-mi notez rapid toate gândurile mele despre Carter, poate că apoi o să pot să mă concentrez la asasinarea lui JFK.

Carter este…

1. …șmecher. În toate sensurile cuvântului.

2. …atrăgător. În-gro-zi-tor de a-tră-gă-tor!

3. …un „negru adevărat“, așa cum am auzit că se pune problema pe coridoarele școlii noastre particulare, unde elevii sunt predominant albi, lucru care mă face să mă îndoiesc de faptul că pielea mea neagră e autentică. N-am auzit pe nimeni care să-mi spună că sunt o „negresă adevărată“. De fapt, întotdeauna am auzit doar contrariul. Pariez că el nu a fost vreodată nevoit să asculte cum albii spun glume cu negri în prezența sa. Cred că trebuie să fie tare plăcut.

4. …un tip din fundul clasei, cu fruntea permanent lipită de pupitru — lucru care-i completează perfect aura mistică. Nu-și împărtășește niciodată gândurile cu restul clasei, probabil de-asta sunt atât de șocată acum, pentru că am, în sfârșit, acces la acestea.

5. …nu e materialist, ca alți băieți din școala noastră. Nu dă doi bani pe lucrurile de firmă. Dacă e ceva ce încă mai poate fi folosit, atunci pentru el e bun. Îmi place asta. Și eu mă consider destul de nepretențioasă.

6. …conștient de felul în care miroase. Îi simt mirosul de aici și nu e deloc vreo apă de colonie din aia enervantă cu care se dau ceilalți băieți. Carter miroase pur și simplu a curat.

7. …nepăsător în ce le privește pe fetele de la școală, nu-și dorește să iasă în oraș cu ele, lucru profund dezamăgitor.

8. …un fustangiu? Am auzit zvonuri despre el și Emily Hayes, cum că și-au pus-o la o petrecere anul trecut. Totuși, acest lucru nu a fost vreodată confirmat.

9. …oarecum antisocial. Nu prea își pierde vremea cu puștii albi pe la școală, ceea ce înseamnă că nu are foarte mulți prieteni. Îl văd vorbind doar cu Olivia Thomas. De fiecare dată când îi văd râzând împreună, îmi doresc să am și eu prieteni de culoare.

— Hilary!

Ridic privirea de pe listă și dau de ochii curioși ai lui Carter.

— Știi că putem preda o singură listă pentru întregul grup, da? adaugă el.

Nu-mi poate vedea jurnalul, dar mie mi se pare că știe că scriu despre el. Cu obrajii aprinși, închid caietul.

— Nu asta fac.

Îmi cobor privirea pe coperta de un roșu-lucios.

— Și, te rog, nu-mi mai spune așa! Nu semăn deloc cu ea.

Îmi spune Hilary de când a fost azi la mine în casă. S-a dat jos din Nissanul Versa al lui Auden, a ridicat privirea spre casa mea, de parcă era Will din Prințul din Bel-Air, și a zis:

— Frateee, nu știam că o duci așa de bine. Stai în casa asta ca a lui Hilary Banks și ai de toate….

Eu cred că sunt cel puțin o Ashley.

Se uită amuzat la mine, cu brațele pe genunchi.

— Presupun că ești mai deșteaptă decât Hilary. Dar fac pariu că ești la fel de răsfățată ca ea. Tot ce trebuie să faci ca să obții ce vrei e să strigi „Tati!“

— Poftim? întreb, luată prin surprindere. Nu sunt răsfățată.

— Ba chiar vorbești ca ea! râde el, dându-și capul pe spate.

— Ba nu! zic cu glas scăzut. Nu vorbesc deloc ca ea.

El clatină din cap, dezaprobându-mă în glumă.

— Nu are de ce să-ți fie rușine, Hilary!

Îmi dau ochii peste cap ca și cum m-ar enerva, dar, sincer, mă bucur de atenția pe care mi-o acordă. Nu sunt obișnuită ca băiatul ăsta să facă mai mult decât să-mi arunce o privire și să se uite imediat în altă parte.

— Cine e Hilary? întreabă Auden, amintindu-ne că nu suntem singuri.

— Asta e dinaintea epocii tale, amice!

Carter se ridică în picioare, trăgându-și tricoul alb peste șortul negru de baschet. Vine spre mine, iar trupul lui îmi ia tot soarele.

— Trebuie să merg repede la toaletă. Îmi arăți și mie unde e?

Ar fi ușor să-i explic unde e (treci prin hol și prin living, apoi e prima ușa la dreaptă), dar am prilejul de a rămâne singură cu el. Cum aș putea refuza? Îmi simt pulsul în urechi, în timp ce el mă urmează până la ușa din spate.

— Scuze. Unde vă duceți? întreabă mama de pe scaunul ei, din curtea interioară.

Se uită prin telefon, „supraveghindu-ne“, ca și cum nu am fi în clasa a douăsprezecea, cu numai două luni înainte de absolvire.

— Îi arăt lui Carter unde e baia.

Mama se întoarce la telefonul ei.

— OK. Să vii imediat înapoi, Quinn.

Îmi vine să oftez. Înțeleg, nu zic că nu. Nu e obișnuită să vină la noi vreun băiat, altul decât Matt, vecinul nostru. Și mai ales un băiat de culoare, înalt, frumos și misterios.

Când ușa se închide în urma lui, îmi dau seama brusc cât de mare și goală e bucătăria. Că suntem complet singuri. Că, în timp ce-l conduc prin living, habar nu am unde-i fug ochii. Îmi dau la o parte părul de pe ceafă, trecându-mi-l peste umăr.

— Frumoasă casă ai, Hilary!

Mă întorc spre el și merg cu spatele pe lângă canapeaua de un alb imaculat și pe lângă măsuțele de lemn.

— De ce-mi tot spui așa? N-am stabilit că sunt mai deșteaptă decât ea? rânjesc eu, intrând în jocul lui.

— Dar oare ești?

Mă lovesc cu spatele de tocul ușii de la baia mică.

— Asta vrea să fie o glumă?

— Păi…, ridică el din umeri, apropiind-se de mine și uitându-se la mobila din living. Să intri la Columbia nu înseamnă că ești deșteaptă. Înseamnă doar că ești bogată.

Mi se strânge stomacul când pomenește de Columbia. Tonul lui nu mai e glumeț, la fel și expresia feței. Zâmbetul îi piere când vine lângă mine, lângă tocul ușii, atât de aproape, încât îi simt mirosul curat și mai intens. Apoi, spune:

— Și, evident, ești foarte bogată.

Arată spre vaza de câteva mii de dolari de pe policioară și spre șemineul electric de 150 de centimetri diametru. Are un glas așa de amar când spune asta! Apoi mă cercetează de la șlapi până în creștetul capului.

— Fetele ca tine nu trebuie să muncească atât de mult precum unul ca mine.

Strâng din dinți. Habar nu are cât a trebuit să muncesc eu. Și, chiar dacă sunt bogată, sunt unul dintre cei numai cinci copii de culoare de la școala noastră. Am de-a face cu aceleași mizerii rasiste cu care se confruntă și el.

— Nu știi nimic despre mine.

Mormăie gândindu-se puțin și ridică arătătorul.

— Știu că ai intrat la Columbia.

Un alt pumn în stomac. Carter mijește ochii și-și coboară glasul.

— Dar mai știu și că ai dificultăți la toate cursurile.

Ridic din sprâncene.

— Cine ți-a spus asta? întreb înainte ca măcar să-mi treacă prin cap să-l contrazic.

— E evident, surâde el. Iar eu sunt un bun observator.

E evident că am dificultăți? Nu sunt scrise pe fruntea mea notele pe care le-am luat, așadar de unde știe el ce dificultăți am? Și, oricum, cine e el să vorbească? Nu scoate un cuvânt în clasă și nici nu-și ia notițe. Mă îndoiesc că notele lui sunt mai bune decât ele mele.

Dă din cap, făcând inventarul obiectelor noastre de mobilier.

— Pariez că tatăl tău a donat o bibliotecă sau ceva de genul ăsta.