Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Design copertă:

Alexe Popescu

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: La philosophie au Moyen Âge. Des origines patristiques à la fin du XIV e siècle

Autor: Etienne Gilson

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1217-3

ISBN (epub): 978-606-40-1635-5

Prefață

Prima ediție a acestei lucrări datează din 1922. Prezentând-o din nou, la un interval de mai bine de douăzeci de ani și într-o formă mult mai amplă, i-am respectat totuși caracterul inițial. Este vorba tot de o privire de ansamblu asupra filosofiei medievale, scrisă pentru cititorul cultivat care dorește să se inițieze în aceste probleme. Specialiștii, actuali sau viitori, au la dispoziție un instrument de lucru admirabil, a doua secțiune din Grundriss der Geschichte der Philosophie de Friedrich Uberweg: Die patristische und scholastische Philosophie, ediția a XI-a, publicată de Bernhard Geyer, E.S. Mittler, Berlin, 1928. Nici că ar putea încăpea într-un volum mai mic fapte mai multe sau mai inteligent interpretate; trimiterile bibliografice sunt de o bogăție imensă și de la ele trebuie să pornească orice cercetare personală. Cei care ar dori mai curând o orientare filosofică în această masă de fapte vor studia cu folos cele două volume din Histoire de la philosophie medieval de Maurice de Wulf, J. Vrin, Paris, 1934, 1936. Vor găsi acolo, în afară de adaosurile bibliografice necesare pentru perioada 1928–1936, o serie de studii istorice călăuzite și luminate de principii filosofice limpezi. În sfârșit, pentru raportarea gândirii medievale la ansamblul tradițiilor grecești, pe care le-a moștenit, punct de vedere la fel de necesar precum cele precedente, se va citi La philosophie du moyen âge de Émile Bréhier (Albin Michel, Paris, 1937), în care claritatea și precizia nu lasă deloc de dorit. Pe parcurs vom indica și alte lucrări generale pe aceeași temă, care se recomandă fiecare prin meritele proprii și pe care nu avem pretenția să le înlocuim. Intenția nu ne-a fost să scriem o lucrare de erudiție sau să prezentăm o serie de monografii ale principalilor gânditori medievali și nici măcar să amintim toate numele proprii cunoscute, ceea ce ar fi fost, într-un fel, mai ușor; ci doar să povestim o istorie, așa cum apare ea în linii mari după ce ai studiat-o și predat-o multă vreme, nereținând din momentele principale decât ceea ce poate lămuri sensul ei general. Împărțirea pe secole și serii de autori nu este aici decât un simplu cadru. Din rațiuni diferite și, uneori, superioare, filosofii și teologii ar putea fi reîmpărțiți în alte serii; sperăm însă că cititorul va recunoaște rațiunile care, în fiecare caz în parte, ne-au recomandat să adoptăm ordinea pe care am crezut-o necesară. Indexul de nume proprii îi va permite să adune toate datele referitoare la același personaj și să vadă în ce alte cadre l-ar mai putea include. Trimiterile bibliografice au fost reduse la minimum, cel puțin una dintre lucrările indicate trimițând, de obicei, la toate celelalte. Deși am crezut necesar să-l scutim pe cititor de referințe într-o lucrare de acest gen, am menținut și sporit citatele, a căror limbă latină foarte specializată este, deseori, numai și prin vigoarea ei, de neînlocuit. De altfel, textul se înțelege întotdeauna și fără ele și oferă, de obicei, traducerea. Pentru a răspunde unei dorințe deseori exprimate, am adăugat acestei istorii două capitole introductive despre gândirea filosofică a Părinților Bisericii. În sfârșit, pentru a corecta unele iluzii de optică, inevitabile altminteri, toate evenimentele au fost așezate în contextul lărgit al unei istorii a culturii intelectuale în Evul Mediu, micșorându-se astfel, cel puțin așa sperăm, distanța care desparte totdeauna asemenea schițe istorice de realitate și de complexitatea ei.

În ciuda acestui efort de a urma îndeaproape concretul, trebuie să recunoaștem că orice istorie a filosofiei medievale presupune hotărârea de a abstrage această filosofie din mediul teologic în care a luat ființă și de care nu poate fi despărțită fără siluirea realității istorice. Se va observa că nu am admis nicio linie de demarcație riguroasă între istoria filosofiei și istoria teologiei, nu numai în epoca patristică, dar nici măcar în Evul Mediu. Nu rezultă de aici că nu se poate vorbi în mod îndreptățit de o istorie a filosofiei medievale. Nimic mai legitim, din punctul de vedere al istoriei generale a filosofiei, decât să te întrebi cum au evoluat problemele filosofice puse de greci de-a lungul primelor paisprezece veacuri ale erei creștine. Cu toate acestea, dacă vrem să studiem și să înțelegem filosofia acestei epoci, trebuie să o căutăm acolo unde ea se găsește, și anume în scrierile acelor oameni care se declarau teologi în mod deschis sau care aspirau la această calitate. Istoria filosofiei Evului Mediu este o abstragere operată din realitatea, mai vastă și mai cuprinzătoare, care a fost teologia catolică a Evului Mediu. Să nu fim deci surprinși de referirile făcute neîncetat pe parcursul acestei lucrări la probleme pur teologice; dimpotrivă, ele vor face o utilă trimitere la simbioza acestor două discipline intelectuale, în timpul lungului șir de secole pe care va trebui să-l parcurgem.

O lucrare atât de generală nu se scrie fără ca autorul să nu contracteze nenumărate datorii față de înaintași. Pe multe dintre ele le-am recunoscut în mod deschis, dar ne-a fost imposibil să le recunoaștem pe toate. Dimensiunile acestei lucrări nu au descurajat prietenia generoasă a domnului abate André Combes, profesor la Institutul Catolic din Paris, care a avut bunăvoința să o citească în manuscris și să ne sugereze numeroase îndreptări, dintre care mai multe depășeau simpla formă. O altă datorie față de el, de natură și mai exactă, fiind vorba de pagini scrise la cererea noastră, va fi semnalată la locul potrivit, însă am dorit să-i exprimăm de pe acum via noastră recunoștință.

Ét.G.

Introducere

Religia creștină a luat contact cu filosofia în secolul al II-lea după Christos, îndată după apariția convertiților de cultură greacă. Am putea să ne întoarcem și mai mult în timp și să căutăm ce noțiuni de origine filosofică se găsesc în cărțile Noului Testament, de pildă în Evanghelia a patra sau în Epistolele Sfântului Pavel. Aceste investigații își au importanța lor, cu toate că cei cărora li se dedică sunt expuși la nenumărate erori de perspectivă. Creștinismul este o religie; folosindu-se uneori, pentru a-și exprima credința, de anumiți termeni filosofici, sfinții autori se supuneau unei nevoi omenești, dar substituiau sensului filosofic vechi al acestor termeni un sens religios nou. Acesta e sensul pe care trebuie să li-l acordăm când îi întâlnim în scrieri creștine. Vom avea deseori prilejul să verificăm această regulă de-a lungul istoriei gândirii creștine. Omiterea ei este totdeauna periculoasă.

În esență, religia creștină se întemeia, încă de la începuturile sale, pe învățătura Evangheliilor, adică pe credința în persoana și doctrina lui Iisus Christos. Evangheliile după Matei, Luca și Marcu aduc lumii o veste bună. Un om s-a născut în împrejurări miraculoase: se numea Iisus; le-a arătat celorlalți că el este Mesia cel prevestit de Profeții lui Israel, Fiul Domnului, și a dovedit-o prin minunile pe care le-a săvârșit. Acest Iisus a făgăduit venirea Împărăției lui Dumnezeu pentru toți cei care se vor fi pregătit pentru aceasta, ascultându-i poruncile: dragostea pentru Tatăl care este în Ceruri; dragostea față de semeni, de-acum frați întru Iisus Christos și fii ai aceluiași Tată; pocăirea; lepădarea de lume și de tot ce este lumesc, din dragoste, mai presus de orice, față de Tatăl. Același Iisus a murit pe cruce pentru a-i răscumpăra pe oameni; înviind, și-a dovedit dumnezeirea și va veni, din nou, la sfârșitul veacurilor, pentru a judeca viii și morții și pentru a domni cu cei aleși în Împărăția sa. Nici urmă de filosofie în toate acestea. Creștinismul se adresează omului pentru a-i alina neputința, arătându-i cauza și oferindu-i leacul. Este o doctrină a mântuirii, deci o religie. Filosofia este o formă de cunoaștere care se adresează inteligenței și îi spune ce sunt lucrurile, religia se adresează omului și îi vorbește despre destin, îndemnându-l fie, ca religia greacă, să i se supună, fie, precum cea creștină, să și-l făurească. Acesta este, de altfel, motivul pentru care filosofiile grecești, influențate de religia greacă, sunt filosofii ale necesității, în timp ce filosofiile influențate de religia creștină sunt filosofii ale libertății.

Astfel, încă de la originile acestei istorii, finalitatea episodului său central îi fusese hotărâtă prin chiar natura forțelor ce aveau să o pună în mișcare. Acest moment critic se va situa spre sfârșitul secolului al XIII-lea, când lumea occidentală va trebui să aleagă între necesitarismul grecesc al lui Averroes și o metafizică a libertății divine. Alegerea fusese făcută dinainte pentru toți cei care propovăduiau învățătura lui Iisus Christos. Uns al lui Dumnezeu, ultimul și cel mai mare dintre Profeții lui Israel, Iisus nu venise să anuleze Vechiul Testament, ci să-l împlinească. Păstrarea și confirmarea Vechiului Testament însemnau, în același timp, așezarea istoriei omenirii, așa cum o înțelegeau creștinii, în ansamblul istoriei lumii, așa cum o înțeleseseră evreii. Învățătura creștină a mântuirii se înscria astfel într-o cosmogonie. Deasupra, Iahve (Iehova), care este Dumnezeu. Când Moise îl întreabă care îi este numele, acest Dumnezeu răspunde: „Eu sunt Cel ce sunt“ și adaugă: „Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi“ (Ieșirea 3, 14–15)1. Fiind, și fiind Cel ce Este, acest Dumnezeu este unul. Eu Sunt este Dumnezeu, nu există alt Dumnezeu în afară de el. La început, Iahve a făcut cerul, pământul și omul. În lume, care este lucrarea lui și care îi aparține, el poate interveni oricând, după voia sa.