Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©Natasha Breen/Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Botezatu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Imperfect Women

Autor: Araminta Hall

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1152-7

ISBN (epub): 9786064016348

ELEANOR

— Eleanor?

S-a ridicat în capul oaselor — răspunsese la telefon fără măcar să-și fi dat seama —, iar bezna nopții era încă deplină și nimic nu avea noimă. Totul se învârtea în jurul ei și Eleanor și-a lăsat bărbia în piept ca să-și revină și lucrurile să rămână la locul lor.

— Robert?

— Îmi pare rău că te-am trezit.

— Cât e ceasul?

— E 4 și câteva minute.

— Dumnezeule, s-a întâmplat ceva?

— Nu. Mă rog, nu știu. Nancy nu-i aici. Cred că am adormit citind… iar când m-am trezit adineauri, am văzut că nu s-a întors. Iar pe telefon intră direct căsuța vocală.

Lumina felinarelor stradale se strecura printre draperii, iar Eleanor a încercat să se concentreze asupra fâșiei de lumină artificială, de parcă însemna ceva.

— Tu nu știi unde e? A venit cumva la tine după cină?

Vocea lui era la fel de încordată ca un elastic întins la maximum.

— Nu, nu, n-a venit.

Și-a coborât picioarele peste marginea patului și toată enervarea pe care i-o provocase Nancy în seara precedentă, pe care i-o provoca, de fapt, de foarte mult timp, s-a topit într-o băltoacă la picioarele ei.

— Știi ce? Într-un sfert de oră sunt la voi.

— O, Doamne, nu e nevoie să…

— Nu e nicio problemă, Robert. Mă îmbrac și urc în mașină.

Elasticul încordat din vocea lui a plesnit.

— Of, Dumnezeule, atunci crezi că… Să sun la poliție?

— Nu, așteaptă-mă!

Eleanor și-a tras blugii pe ea în timp ce vorbea, iar enervarea i s-a transformat în furie. Îi venea să dea cu ceva de perete. Îi venea să-i urle ceva lui Nancy în față, în fața ei perfectă. Nu avea de gând să lase de la ea de data asta. O să-i povestească totul, fiecare secundă dureroasă, și nu o să omită nici cel mai mic detaliu.

Pe drumul de câteva mile dintre micul ei apartament și conacul lui Nancy, Eleanor și-a ales cu grijă toate cuvintele pe care avea să i le spună, cu prima ocazie, prietenei ei. Cum avea să-i ceară lui Nancy să termine cu aceste jocuri idioate la care îi supunea pe toți și să recunoască, naibii, odată ce făcuse, ca să-și vadă cu toții de viață. De-a lungul anilor, Eleanor o văzuse pe Nancy cum crea mereu mici drame în viața ei, culminând acum cu o dramă mare, și nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva făcea asta ca să adauge un pic de sare și piper unei vieți care nu era nici pe departe atât de plină pe cât ar fi putut fi. Uneori se întreba cum era oare să ai un creier sclipitor ca al lui Nancy și să nu îl folosești niciodată cu adevărat. Nancy chiar ar fi putut să fie și să facă orice, însă fusese în repetate rânduri incapabilă să se dedice din toată inima unui lucru. Uneori părea că Nancy se extrăsese din povestea propriei sale vieți, iar acesta era, categoric, un act de sabotaj.

S-a oprit la culoarea roșie a semaforului și trei adolescente au traversat strada împleticindu-se, înlănțuite, cu chipurile schimonosite de râs. Și atunci s-a întristat deodată, pentru că i s-a părut că apăruseră ca un mesaj din trecutul ei, sau dintr-o ruptură în urzeala timpului, fiindcă erau exact ca ea, Nancy și Mary, în urmă cu 30 de ani.

Când au trecut prin fața mașinii, una din fete s-a întors și i-a întâlnit privirea lui Eleanor, iar zâmbetul i s-a șters pentru o clipă, după care a fost atrasă din nou în conversație de una din prietenele ei. Arătau ca studentele care fuseseră Nancy, Mary și ea când se cunoscuseră, în prima zi a Săptămânii Bobocilor, și nu le venise să creadă ce norocoase erau că se găsiseră așa de repede. Eleanor s-a întrebat dacă fetele astea se întorceau într-un apartament vraiște, unde o să râdă de întâmplările nopții trecute și apoi o să vorbească despre ce fel de oameni vor deveni, despre iubirile pe care le vor trăi, despre ce viață vor avea.

Când a pornit din nou, a încercat să-și aducă aminte ce credeau ele la vremea aia că vor realiza. A presupus că nu deviase prea mult de la planul de-atunci, deși cândva își imagina că pe la vârsta asta avea să fie în fruntea organizației Oxfam și membră prin diverse comitete, nu în fruntea micii organizații de caritate înființate de ea. Mary își dorise să rămână pentru totdeauna în lumea zeilor Greciei și țintea la o viață în mediul academic. Însă Eleanor avea impresia că, în realitate, viața lui Mary aducea mai degrabă cu o pedeapsă primită de la un zeu grec, cu căsnicia ei îngrozitoare care parcă o sleise de orice strop de viață, deși nu putea nega nimeni că își adora copiii, care acum nici măcar nu mai erau copii — naiba știe când zburase timpul! Abia dacă-și mai amintea ce-și dorise Nancy să fie. Eleanor avea impresia că era ceva legat de jurnalism, scopul suprem fiind poziția de redactor de ziar, dacă nu o înșela memoria, cu toate că acum toate astea păreau teribil de fanteziste, fiindcă ideea ca Nancy să fie vreodată mulțumită de ceva nu părea deloc plauzibilă.

Casa lui Nancy și Robert era luminată ca un pom de Crăciun. Eleanor și-a dat seama încă din stradă că Robert o căutase pe Nancy în fiecare încăpere, după cum strălucea clădirea pe aleea întunecată de parcă era gata de petrecere. Robert a apărut la fereastra cu arcadă a livingului și a deschis ușa când ea urca treptele, s-au îmbrățișat în loc de salut, apoi el a tras-o în casă, așa cum făcea de fiecare dată.

— Să pun de ceai? a întrebat el în timp ce coborau spre bucătăria din subsol.

— Pun eu. Stai jos! a spus Eleanor.

A ascultat-o, prăbușindu-se pe un scaun, obosit și frecându-se la ochi, lucru care nu l-a ajutat să arate mai bine, dimpotrivă. Părul lui blond era ciufulit, ca atunci când dormi, a presupus Eleanor, iar asta a stârnit în ea valul familiar de tandrețe pe care o simțea pentru el.

Au stat și și-au băut ceaiul și niciunul din ei nu a spus nimic, fiindcă niciunul nu voia să fie cel care rostea cuvintele, niciunul nu voia să știe ori să spună. Eleanor s-a gândit că, pentru o clipă, ai fi zis că erau doar un cuplu ca oricare altul, pregătindu-se să pornească devreme spre serviciu, bând un ceai în casa lor, un spațiu familiar și confortabil.

— Știi unde e? a întrebat în cele din urmă Robert.

— Nu sunt sigură.

Eleanor a cuprins cana de ceai în palme și a încercat să-și imagineze cum să-i spună ce știa.

— Dar există un alt bărbat, nu-i așa?

A pus întrebarea privind-o drept în ochi.

— Of, Doamne, Robert, îmi vine s-o omor pe Nancy!

Nu putea fi ea cea care-i spunea lui Robert, dar, pe de altă parte, nici nu-l putea minți în față.

— De când e cu el?

— Discuția asta trebuie s-o porți cu ea.

— Dar nu am cum, fiindcă nu e aici.

Eleanor s-a gândit că Nancy o pusese în situații proaste cam toată viața lor, dar probabil că aceasta era cea mai proastă. De data asta, probabil că nu avea să o mai ierte.

— Of, Robert, îmi pare nespus de rău!

— La el s-a dus aseară?

— Când ne-am despărțit, a spus că se duce să se întâlnească cu el. Pe cuvântul meu că nu am știut până atunci!

— Nu e vina ta, Eleanor, a zis el, însă vocea lui era mai aspră ca niciodată. Deci asta crezi că s-a întâmplat? A fugit cu el?

— Sinceră să fiu, nu cred. Încerca să o termine cu el, dar el refuza să o lase să-l părăsească.

Pentru prima dată, Eleanor a simțit un vag fior de frică străbătându-i măruntaiele, fiindcă Nancy tot încerca de ceva timp să pună capăt relației extraconjugale și nu-și putea imagina ce ar fi putut să-i spună celălalt bărbat ca să o facă să-și schimbe decizia așa de radical. Nancy nu era rea și, cu siguranță, nu era genul de persoană care să nu se mai întoarcă acasă, la soțul cu care era de peste 20 de ani. A vorbit din nou, ca să-și alunge temerile.

— Nu mi-a spus mai nimic despre el, doar că există. Aseară era supărată. Chiar încerca de mai mult timp să o rupă cu el.

— Cine e?

Eleanor a simțit un val de greață odată cu ceaiul cald.

— Nu știu, pe cuvânt! Tot ce mi-a spus e că-l cheamă David și că l-a cunoscut la o chestie legată de muncă.

Auzind aceste detalii, el a tresărit ca ars.

— Dar relația e suficient de serioasă încât să facă asta, să plece de acasă?

Eleanor s-a gândit la chipul palid al lui Nancy din seara precedentă, de fapt din seara asta, ceea ce era absurd. Era adevărat că voia să rupă relația, dar în același timp era și vădit îndurerată, iar la Nancy fusese întotdeauna teribil de greu să-ți dai seama ce era real și ce era teatru. Eleanor s-a liniștit spunându-și că Nancy era impetuoasă și îndrăzneață. Nu ar fi fugit de acasă, dar era posibil să fi făcut vreo prostie. Eleanor s-a uitat iar la Robert și la ochii lui albaștri, scrutători, la ființa lui solidă, concretă, și nu a reușit să înțeleagă de ce omul acesta nu-i fusese de ajuns lui Nancy. Se culcase măcinată de remușcări fiindcă nu se purtase mai frumos cu prietena ei, dar acum și-a spus că poate nu fusese suficient de dură cu ea.

— Nu știu. E cu el de vreun an.

Cuvintele ei l-au făcut să se clatine și să facă un pas înapoi.

— Dar, serios, voia să se despartă de el, sau cel puțin asta încerca. Vrea să încerce să refacă relația cu tine.

O, Doamne, Nancy nu merita nici pe departe atâta efort!

— Deci asta ar putea fi doar o ultimă…

Cuvintele lui au rămas în aer, iar sordidul a maculat perfecțiunea bucătăriei lui Nancy.

— Of, Robert, e o situație scârboasă ca dracu’. Nu meriți asta. Îmi pare tare rău.

Eleanor s-a gândit de câte ori stătuse la masa asta și mâncase mâncarea lui Robert și îi băuse vinul, s-a gândit la weekendurile petrecute la casa lor din Sussex, la paturile confortabile și băile fierbinți, la discuțiile din fața șemineului și la plimbările lungi.