1 „Dedicată amintirii de neuitat a bunicii mele!“ — germ. (N.t.)

2 În original, Unorthodox: The Scandalous Rejection of My Hasidic Roots. În românește, cartea a apărut în 2021 la Editura Trei, București, în traducerea lui Vali Florescu. Trebuie reținut că termenul „ortodox“, în contextul de față, este folosit cu sensul al doilea din dicționar, acela de „dreptcredincios“, respectiv „conform cu o concepție, cu o doctrină, cu dogma unei religii; (despre oameni) care urmează cu fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrină“, și nu cu primul sens, acela de „creștin de religie răsăriteană“. (N.t.)

3 „Târg, orășel de provincie“, în limba idiș, în original. Ștetlurile erau comunități preponderent sau chiar exclusiv evreiești, stabile social, urmând preceptele iudaismului tradițional. Se estimează că trei sferturi dintre locuitorii evrei ai Europei de Est locuiau în ștetluri, până la eradicarea lor de către naziști. Cuvântul în idiș vine de la shtot, oraș, la origine un cuvânt german (Städt). Ideea de ștetl implică un tip de mentalitate, de viață religioasă, socială și culturală a evreilor din Centrul și Estul Europei. (N.t.)

Prefață

În Williamsburgul urban, între zidurile comunității hasidice Satmar4 unde am crescut, copiilor li se predau legile biblice străvechi din epoca Templului, o perioadă de dinaintea diasporei, când poporul evreu avea sentimentul apartenenței la un loc pe care să-l numească „acasă“, precum și demnitatea care rezultă de aici. Aceste legi deveniseră în cea mai mare parte abstracte din cauza schimbărilor produse în situația noastră, dar, cu toate că aveam rareori ocazia să le aplicăm, făceau parte din marea moștenire care avea să ne fie mângâiere în ceea ce se considera a fi o perioadă temporară de exil.

O excepție de la acele legi a fost pronunțată pentru grădina bunicii mele, probabil una dintre ultimele parcele de teren din Williamsburg care nu fusese sufocată cu beton și pe care bunicul o trata de parcă ar fi fost bucățica noastră personală de pământ sfânt, aplicând legile complexe ale agriculturii pe acea insuliță de verdeață ca și cum ar fi fost o inițiativă agrară, nu doar un sanctuar personal al bunicii mele — o rară oază de frumusețe unde evada când avea nevoie de liniște. Bunicul meu insista să impună o ordine religioasă tuturor lucrurilor din viața noastră și nu doar în privința aspectelor socotite necesare, iar grădina cu siguranță nu trebuia pierdută din vedere. Poate că disciplina aceasta îndârjită îi dădea un sentiment de confort după haosul de care avusese parte în timpul războiului. Dar ordinea naturii era cea căreia îi rămânea în cea mai mare măsură credincioasă bunica mea, și ea o supraviețuitoare a Holocaustului. Originea conflictului, care a mocnit între ei pe toată durata căsniciei lor și probabil a conflictului care a început să fiarbă la foc mic și în sufletul meu încă din copilărie, poate fi găsită cel mai probabil undeva în aceste fidelități concurente. Totuși, în cazul lor, bunicul a fost cel care a avut câștig de cauză până la urmă, și legea biblică a fost aplicată asupra grădinii pe care bunica o îngrijise cu atâta dragoste de-a lungul anilor. Impunerea rigidă a străvechilor edicte s-a dovedit a fi moartea acelui paradis miniatural și, într-un fel, pierderea bunicii pe care o știam și o iubeam — lucru de care n-aveam să-mi dau seama decât mulți ani mai târziu, când mă luptam cu subita ei absență fizică. Avusesem deja experiența pierderii ei emoționale și spirituale, căci vârsta înaintată părea s-o fărâmițeze și s-o împuțineze, s-o ducă din ce în ce mai departe de mine, în lumea unde sălășluise dintotdeauna când n-o vedea nimeni.

***

În lumea în care am crescut nu exista clipă de răgaz sau de adăpostire din fața intruziunii omniprezente a dogmelor religioase. Încă de atunci, îmi închipuiam că îl cunosc pe Dumnezeu mai bine decât oricare dintre oamenii bătrâni și înțelepți din jurul meu; îi bănuiam că l-au înțeles îngrozitor de greșit. Sfântă aroganță a copilăriei care n-a cunoscut degradarea sau suferința abjectă! Oamenii aceștia supraviețuiseră apocalipsei, după care invocaseră un nou Dumnezeu postapocaliptic, un paroxism de furie necontrolată și, ca urmare, comunitatea mea nu mai profita de multele îngăduințe și permisiuni ce-și puseseră altădată amprenta pe religia noastră aidoma unei broderii complicate pe o bucată de țesătură simplă. Dimpotrivă, căuta să se înfășoare încă și mai strâns într-o pânză imaculată, în speranța că îngustimea structurii și a credinței va readuce sentimentul de siguranță care îi fusese smuls definitiv. Cu cât lumea din jurul ei se deschidea, cu atât se retrăgea ea.

Și eu aș fi fost subsumată regulilor — odată devenită majoră în micul nostru shtetl —, dar forțele din interiorul meu au reușit cumva să conspire ca să sape suficient spațiu mental pentru a lăsa gândirea independentă să înflorească. Mai târziu, dorindu-mi cu disperare un spațiu fizic în care să-mi pun în aplicare propriile idei, am plecat în lumea de afară, ca să nu mă mai întorc niciodată. Făcând acest lucru, am încercat fără întârziere să-mi lepăd personalitatea obligatorie pe care o purtasem ca pe o armură în toți acei ani, nădăjduind să văd cum își face apariția de dedesubt sinele meu adevărat, ca un răsad ce țâșnește din pământul proaspăt săpat.

Am descoperit curând că amândouă personalitățile mele — cea pe care o consideram autentică și cea pe care o consideram artificială — aveau rădăcini împletite inseparabil, care fuseseră în întregime smulse din pământ odată cu fuga mea de acasă. A durat ceva până să-mi dau seama că fac mai mult rău decât bine hăcuind încâlceala aceea de rădăcini în încercarea de a mă separa de părțile identității mele de care mă voiam eliberată. Trezindu-mă de cealaltă parte a barierelor invizibile care mă împresuraseră dintotdeauna, eram sigură că viitorul meu se află undeva, nu știu unde, așteptându-mă, dar n-aveam nici cea mai vagă idee în ce direcție ar trebui s-o iau ca să străbat golul dintre acele două puncte — ce fusese până atunci și ce urma să vină —, cu excepția busolei morale primite de la bunica mea, al cărei spirit părea să prindă viață în mine acum, ca un ac magnetic tremurător care se străduia să arate nordul real. Forța aceea a fost cea care m-a ajutat să înțeleg că nu voi putea ajunge la malul tainic, învăluit în ceață, dacă îmi abandonez trecutul, ci, mai degrabă, dacă revin la acest țărm și găsesc legăturile dintre el și trecut. Pentru asta, m-am întors de-a lungul pânzei timpului, dibuind cu mâinile după un loc unde urzeala să fie încă tare și să poată rezista legăturii. Voiam să închid golul despărțitor așa cum coși o rană; să împac forțele care păruseră dintotdeauna contradictorii, dar care, de fapt, fuseseră tot timpul părți complementare ale unui singur întreg.

***

Acum, după mai mult de zece ani de la plecarea mea din comunitatea hasidică, cele două personalități care se dezvoltaseră umăr la umăr, dar fiecare separat de cealaltă, au primit în sfârșit permisiunea să se contopească, iar odată cu această integrare am avut și primul sentiment real al unui sine întreg, aici, în această lume veche și totuși atât de nouă. În conștiința mea am încă amintirea trecutului; nu doar a celui recent, ci și a trecutului mai profund și îndepărtat, care e mult înaintea celui recent, și din acest motiv am dobândit capacitatea de a-mi închipui viitorul ca pe ceva infinit și inclasabil, ceva aflat în mâinile noastre colective, și nu în mâinile unui Dumnezeu capricios și individual.

În perioada pe care o consemnează această carte, am fost un fel de refugiată. Trist este că mulți oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat și care au urmat aceeași cale ca mine și-au luat singuri viața în anii dinainte. La urma urmei, ce se întâmplă când deschizi o ușă, dar tot ce găsești dincolo de ea este un loc pustiu? Și nu mă refer doar la ce ni se întâmplă nouă, ci la ce se întâmplă cu orice om care pornește într-o călătorie fără bilet de întoarcere. Mi-am pus constant întrebarea în ultimul deceniu: e posibil măcar să sosești vreodată undeva? Când ajungea la mine vestea fiecărei sinucideri în parte, o resimțeam ca pe o lovitură în rezervele proprii de speranță. Fiecare dintre ei își răspunsese singur la întrebare făcând un salt hotărât în gol. Mă întrebam cum de n-am făcut încă la fel. Abia mai târziu mi-am dat seama că, în tot acest timp, tălpile mele pășeau deja pe un teren solid. Părăsindu-mi comunitatea, credeam că pierdusem și singura sursă de dragoste și frumusețe din viața mea: pe bunica. Dar călătoria ei personală prin viață desțelenise calea pe care eu am parcurs-o în sens invers, iar dragostea ei pentru armonie mă învățase cum să pun laolaltă bucățile disparate din mine însămi. Am simțit atracția magnetică a continentului european, locul pe care comunitatea mea îl declarase pământ pârjolit, iar acum, contrar tuturor așteptărilor, nu mai sunt cea care fuge sau cea care a fugit — sunt cea care s-a întors.

Berlin, 2020

FRAGEN ןגארפ. Întrebări

Babi, eu sunt sută la sută evreică?

Am 8 ani când îndrăznesc prima oară să formulez întrebarea pe care am tot sucit-o și răsucit-o în minte foarte multă vreme. Mă temeam că s-ar putea să existe vreun motiv sinistru pentru felul în care se duc gândurile mele spre îndoială în loc de credință. Modul ăsta al nostru de trai eu nu-l simt ca pe ceva firesc, deși știu că așa ar trebui. Pentru că nimeni nu mai suferă de beteșugul ăsta, mă întreb dacă anomalia nu s-ar putea explica prin contaminare genealogică. Am bănuiala că sunt privită ca fiind mânjită de faptele mamei mele, deci rezultă logic că și ea s-ar putea să fi fost mânjită de altcineva, de cine știe ce străbun misterios și uitat din trecutul ei. Ceea ce ar explica de ce sunt așa cum sunt și nu la fel ca toți ceilalți.

Babi, eu sunt sută la sută evreică? întreb. Deoarece eu cred că dacă sunt sau nu sunt evreică este ceva care îmi definește destinul. Deoarece am nevoie să știu dacă există vreo speranță să fiu în rând cu ceilalți.

Ce întrebare prostească! exclamă ea drept răspuns. Bine-înțeles că ești evreică, mă asigură. Toți cei din comunitatea noastră sunt evrei. Îmi respinge frica sinceră cu un hohot de râs. Dar cum poate fi atât de sigură?

Uită-te la lumea noastră, spune ea. Uită-te cât de separați trăim. Cum am trăit întotdeauna. Evreii nu se amestecă cu alții și alții nu se amestecă cu noi, deci cum crezi că ai putea să fii mai puțin decât sută la sută evreică?

Nu m-am gândit atunci să mă interesez de ce atât de mulți oameni din comunitatea noastră au ochii albaștri, pielea albă și părul deschis la culoare. Însăși bunica vorbise întotdeauna cu mândrie despre copiii ei blonzi. Trăsăturile spălăcite și departe de stereotipul evreiesc erau o marfă la mare preț printre noi. Însemnau că vei putea să fii admis. Era darul deghizării, dat de Dumnezeu aparent la întâmplare, deși eram făcuți să credem că Dumnezeu avea un sistem precis în materie de acordare a privilegiilor, deci probabil că lipsa trăsăturilor blonde denota o inferioritate spirituală ori poate că era, de fapt, invers, în funcție de cum priveai lucrurile. Când l-am întâlnit prima oară pe soțul meu, la vârsta de 17 ani, mi-am concentrat atenția aproape numai pe părul lui auriu și pe gândul la ce va însemna asta pentru moștenirea mea genetică. Mă întrebam dacă genele lui vor fi destul de puternice încât să-mi garanteze copii cu părul auriu, copii care să fie în siguranță atunci când lumea, prizonieră în tiparul ei orbital invariabil, avea să se întoarcă împotriva lor.

Acum înțeleg că acele trăsături est-europene și tenul deschis la culoare corespund perfect cu studiile genetice care au confirmat, cu multă vreme în urmă, că niciunul dintre noi nu este sută la sută ceva. Dar descoperirile acestea nu și-au făcut niciodată drum printre noi și, chiar dacă ar fi ajuns, probabil că n-ar fi contat. În comunitatea noastră se credea că, atât timp cât rămânem separați de alții, suntem puri de la sine.

Cuvântul acesta, „pur“, nu vine din limba noastră, din vocabularul nostru. Cuvântul nostru pentru „pur“ este tuhor, iar sensul lui inițial se aplică doar în cazul purității spirituale. Înseamnă să ai intenții curate, să fii nepătat de vreun păcat. În tradiția hasidică, genul acesta de puritate depășește vădit importanța unei genealogii solide. Obsesia descendenței pure avea să vină mai târziu, probabil ca produs secundar al ideologiei și legilor care ne defineau prin excludere. O picătură de sânge evreiesc era tot ce trebuia, nu pentru prima oară în Germania lui Hitler, deci cei care puteau se căzneau să ascundă picătura aceea și să-i nege existența, dar, dintr-un spirit de protecție instinctiv, cei care nu puteau se retrăgeau într-o mândrie perversă. Inventau un soi de puritate pentru ei înșiși. Își creau arbori genealogici care ajungeau cu o mie de ani în urmă, ca să-și demonstreze tulpinile intacte. Îi discriminau pe evreii care nu-și puteau dovedi statutul lipsit de orice diluare. Exact la fel ca naziștii, și ei se retrăgeau în coconul fals și înșelător al identității consangvine. Cum nu puteau fi parte din acea altă lume, cel mai bun lucru, în lipsa celui dorit, era să-și creeze un club aparte în care să fie membri. Noi suntem tuhor, spuneau ei și se refereau la sufletele noastre, bineînțeles, dar de data asta era vorba și despre sângele nostru.

Dacă sângele meu este evreiesc, atunci și sufletul meu este la fel. Tocmai din cauza asta vreau să știu, vreau să înțeleg exact cum anume este întipărită evreitatea în mine. Ce anume, exact, am moștenit? Cum pot forța acest concept să devină ceva inteligibil? Dar, de fapt, întrebarea care se ascunde sub toate celelalte întrebări este asta: Cum pot să-mi fac suportabilă propria evreitate?

Babi îmi spune — complet cu gândul în altă parte, în timp ce stă la masă și trece pe rând foile de varză pe sub un bec fluorescent ca să vadă dacă n-au viermi, din cauza cărora n-ar mai fi cușer — că Dumnezeu a lăsat celelalte nații pe pământ cu unicul scop de a-i urî și persecuta pe evrei. Forța aceasta contrară, până la urmă, este cea care ne definește, așa cum a creat Dumnezeu noaptea și ziua, întunericul și lumina. Avem nevoie de una ca s-o definim pe cealaltă. Evreitatea noastră există tocmai în contextul încercărilor de a o eradica.

Afirmația aceasta din partea ei — care se presupune că ar explica lumea pentru mine, spunând că tot ce este afară, în lume, este și va fi întotdeauna înspăimântător, pentru că așa trebuie să fie lucrurile ca să ne justificăm existența — mi se pare atât de extremă, încât simt în acel moment că nu se poate să vorbească serios; nu face altceva decât să repete ca un papagal ce spune rabi, ce repetă întruna toți cei din comunitate. Fiindcă n-ar însemna să ne supraestimăm grav închipuindu-ne că tot răul din lume a fost creat pentru suferința noastră? Genul acesta de aroganță nu cumva e un păcat în sine, să-ți privești suferința ca pe Sfânta Sfintelor, supunându-te ei ca o orchestră în fața dirijorului, sacrificând voința personală de dragul nu știu cărei viziuni regizorale supreme?

Cu toate că, în comunitatea noastră, nu interacționăm cu neevreii decât în situații excepționale, în care contactul este strict reglementat, știu că Babi a avut relații de-adevăratelea cu neevrei, înainte să se alăture sectei Satmar. A pomenit despre vecinii din sătucul unde aveau o prăvălie părinții ei, cum veneau să-și facă sifon la pompa instalată în curtea din față și cum le aduceau mici daruri în schimb; cum cumpărau de la părinții lui Babi mărfurile pe care le vindeau aceștia, dar nu cu bani, ci cu ouă, lapte și carne. Își amintea că a fost trimisă să stea la oraș cu bunica ei bogată, când crescuse prea mare ca să mai rămână în dormitorul comun cu cei zece frați ai ei, și își amintea de femeile elegante, cu pălării franțuzești extravagante și etole de blană, pe care bunica ei le invita la un ceai cu o felie de tort și la o partidă de cărți. Babi călătorea cu bunica ei în stațiuni climaterice din Europa, unde stăteau la hoteluri de lux și socializau cu oameni veniți de pe tot continentul. Dar toate acestea au fost înainte de război, iar faptul că Babi s-a măritat cu bunicul meu și s-a alăturat, împreună cu el, noii comunități a rabinului Joel Teitelbaum a însemnat că singurii oameni cu care avea voie să intre în contact erau cei exact ca noi.

Dar pe urmă mă gândesc cum a ales-o pe femeia aceea care făcea curățenie cu ziua, nu demult, când ne-am nimerit și noi în ritualul la care iau parte majoritatea nevestelor casnice din Williamsburg. În fiecare dimineață, la întretăierea dintre bulevardele Macy și Division, imigrantele ilegale din Polonia sau câteodată Lituania, Slovacia ori Ucraina se așază la coadă în căutare de muncă la negru, în locul unde strada se transformă într-o pasarelă peste autostrada expres de dedesubt. Umilitoarele negocieri se poartă în gălăgia claxoanelor și a cauciucurilor care bufnesc înfundat pe asfaltul cu gropi. O casnică hasidică se apropie, se uită atent la fiecare femeie, ca și cum i-ar evalua condiția fizică, după care îi face semn cu degetul îndoit celei considerate satisfăcătoare, chemând-o să vină în față. Îi face o ofertă, de obicei scăzută: 5 dolari pe oră. Dacă femeia se simte curajoasă în ziua respectivă, dacă grupul celor care așteaptă e mic, dacă e încă devreme și dacă mai crede că are șanse bune de succes, va contracara cerând 8 dolari, dar probabil că se va mulțumi și cu 6. După care pornesc la drum, cele două, femeia tocmită pentru curățenie mergând în spatele nevestei care a angajat-o, într-o demonstrație de slugărnicie, urmând-o până acasă, unde va îndeplini cele mai degradante corvezi, pentru ca stăpâna casei să fie scutită de o asemenea înjosire.

Nu-mi scapă nici măcar acum că acest spectacol al selecției este o oglindire bizară a memoriei colective. Eu o văd ca pe o vendetă moștenită inconștient, care se desfășoară în miniatură pe fundalul unui gard înalt de sârmă de la marginea șoselei. Povestea fondatorilor comunității noastre, a supraviețuitorilor care au fost „selectați“ odinioară de neevrei pentru un viitor printre cei vii, se vede pervers inversată de fiecare dată când o femeie neevreică angajată pentru curățenie este chemată în față printr-un semn cu degetul. O satisfacție măruntă, dar chiar și așa, una palpabilă. Și totuși, bunica mea nu luase niciodată parte la spectacolul-ritual până în ziua aceea.

Treceam întâmplător pe lângă acel colț de stradă în drum spre casă, ducând pungile cu de-ale gurii cumpărate de bunica mea, când s-a oprit brusc pe loc și s-a uitat fix și îndelung la o femeie aflată în spatele celorlalte, care se împingeau în față și strigau în gura mare la nevestele evreice: o femeie cu păr castaniu lipsit de strălucire, vârstat cu alb, care se rezema de gard, cu brațele încrucișate peste piept și cu ochii lăsați în jos, uitându-se în pământ și așteptând să fie aleasă, dar poate prea mândră ca s-o ceară ea însăși. Bunica părea că împietrise, parcă pierdută într-un soi de reverie. Mi-am lăsat pungile pe jos, uitându-mă curioasă la scena din fața mea. Babi a arătat cu degetul spre femeia aceea.

Tu, a spus ea. Femeia a ridicat privirea.

Magyar vagy5, a spus Babi, într-un fel care suna ca o afirmație, mai degrabă decât ca o întrebare.

Femeia a părut surprinsă; a dat din cap că da și a făcut un pas înainte. Din gură i-a țâșnit un torent de cuvinte ungurești, de parcă le-ar fi ținut pe loc, în spatele unui zăgaz, ceasuri întregi, iar acum cineva îi dăduse, în sfârșit, voie să le lase pe toate să iasă. A prins-o de mânecă pe Babi, cu trupul arcuit astfel încât să se îndepărteze de grupul celorlalte care stăteau acolo; s-a înclinat în fața bunicii, parcă executând o plecăciune servilă, parcă rugându-se de noi s-o eliberăm de chinul așteptării, de rușinea de a fi ultima rămasă acolo, de frica de a trebui să se întoarcă acasă fără nicio speranță să mai facă vreun ban în ziua aceea.

N-am idee de unde a știut bunica mea că femeia era unguroaică. Rareori găseai unguroaice la colțul acela de stradă, bunica mea invocând tocmai acest motiv ca să explice de ce refuza să angajeze o femeie la curățenie. Nu-i plăcea că nu putea să comunice cu polonezele; nu avea încredere să le lase în casa ei. Prefera să facă singură munca grea, în genunchi, cu o cârpă, o perie și o găleată cu apă. Dar acum uite că găsise o unguroaică și, de fapt, cineva chiar din regiunea ei, nu cu mult mai tânără decât ea. O recunoscuse, cumva, pe această persoană, din trecutul său? Sau poate nu era, pentru bunica mea, decât o simplă reprezentare a tuturor vecinilor din copilăria ei, a celor care fuseseră socotiți prieteni, înainte ca temperatura politică să se schimbe și ei să-și însușească bucuroși casele și viețile smulse cu sila de la alții, uitând de orice loialitate. Toți goii6 sunt așa, spusese bunica mea. Așa i-a făcut Dumnezeu. Nu se pot împotrivi firii cu care s-au născut.

Dar tot nu mă puteam hotărî dacă mila sau dorința personală de răzbunare a împins-o pe Babi s-o ia acasă cu noi. Părea să existe un soi de conexiune umană între ea și femeia aceea, care mergea pe lângă Babi și trăncănea în limba secretă pe care nu-i auzisem vorbind-o decât pe bunicii mei, vibrând toată de bucurie că fusese aleasă de cineva care putea s-o înțeleagă. Oare Babi chiar se simțea loială cuiva care avea aceleași origini ca ea, cu toate că persoana aceea nu era evreică? Sau, mai degrabă, simțea un fel de nevoie să-și demonstreze că situația din trecut se răsturnase, să-i arate femeii tot ce realizase ea aici, în America: o casă a ei cu patru niveluri, placată în gresie roșiatică, plină de candelabre și cu covoare pe jos, și perdele de dantelă lungi până-n podea? Să-i arate de care parte a istoriei se afla adevăratul triumf?

M-am uitat cum o aduce pe femeie în bucătărie, îi dă diverse ustensile pentru curățenie și îi pune în sarcină muncile pe care în mod normal le făcea ea sau mi le repartiza mie, rutina zilnică de călcat rufe, șters praful și lustruit mobila. Mă neliniștea faptul că nu-i cerea femeii să spele pe jos. Ar fi fost ceva de la sine înțeles, presupuneam eu: bunica mea, uitându-se cum o neevreică din regiunea ei natală se pune în genunchi, în această casă mare și confortabilă care era acum a ei. Nu voiam neapărat s-o văd înjosită pe această femeie oarecare, dar mi-a trecut prin cap că experiența în sine îi putea oferi bunicii mele un fel de deznodământ necesar. Mă gândeam că poate îi temperează amărăciunea acelei vechi trădări, ale cărei ecouri încă mai dăinuiau și de care bunica nu pomenea decât rareori în prezența mea, dar despre care știam că încă mai arde în cel mai adânc cotlon al amintirii.

După câteva ceasuri de treburi casnice moderate spre ușoare, bunica a chemat-o pe femeie în bucătărie, ca să ia o pauză de prânz. Spre marea mea surpriză, a primit-o la masa ei și a stat de partea cealaltă, ca în fața unei egale. Ba chiar a servit-o în farfurii din porțelan adevărat. Eram derutată, întrebându-mă dacă făcea parte din vreun plan șiret și complicat sau era o dovadă a nobleței de caracter a bunicii mele. Babi dezghețase niște sarmale în foi de varză — un fel de mâncare tradițională în locurile ei natale, care își câștigase statutul de preparat de bază în comunitatea noastră — și m-am uitat cum femeia se așază nerăbdătoare să le mănânce, pălăvrăgind veselă în ungurește în tot acest timp. Mai prindeam câte un cuvânt pe ici, pe colo; vorbeau despre deosebirile dintre rețete, despre cum gătea mama ei sarmalele. Femeia o potopea pe Babi cu complimente. Am simțit că încerca să-i intre pe sub piele; bineînțeles că avea tot interesul s-o facă, pentru că, firește, era scopul tuturor acelor servitoare cu ziua să pună mâna pe o clientă regulată, ca să nu mai trebuiască să se întoarcă zilnic la colțul străzii și să spere că le va alege cineva. O clientă regulată însemna siguranță, eventual chiar o simbrie mai bună și recomandări către alte familii, dacă îți făceai conștiincios treaba. Prea multe săptămâni petrecute în așteptare la gard erau un semn sigur că nu ești o alegere prea valoroasă; și atunci tariful pe oră care ți se oferea scădea din ce în ce mai mult, până nu mai primeai nicio ofertă. Asta era spaima tuturor femeilor care făceau curățenie cu ziua; puteai s-o vezi în ochii unora dintre ele, spre sfârșitul dimineții, când treceai pe lângă ultimele rămase lângă gard, panica aceea care creștea pe măsură ce timpul trecea și mulțimea se împuțina, iar mașinile de poliție — semn rău! — începeau să treacă pe acolo. Mă irita ceea ce bănuiam că ar fi motivele nemărturisite ale femeii.

Bunica n-a prea spus mare lucru, în timp ce femeia din fața ei pălăvrăgea mai departe; își ținea bărbia în palmă și cu mâna cealaltă desena absentă contururi pe fața de masă. Când și când, încuviința sau arunca în discuție câte un „Da“ sau un „Înțeleg“ în maghiară. După ce femeia a terminat de mâncat, Babi i-a luat farfuria din față și a spălat-o la chiuvetă. A făcut o cafea și a servit-o într-o cană albă cu buza ciobită. Pe urmă a pus o bancnotă de 20 de dolari pe fața de masă.

Gata cu munca pe ziua de azi, a spus ea pe un ton ferm. Gata, ai terminat.

Femeia a părut demoralizată. A aruncat o privire spre bancnota de pe masă. Trei ore de muncă, plus bacșiș.

Vin și săptămâna viitoare, da? Mâinile îi tremurau, ținând în căușul palmelor cana de cafea.

Bunica n-a zis nimic; doar a clătinat din cap că nu. Pe urmă, probabil fiindcă îi părea rău de femeia aceea, a adăugat: Să nu te simți prost. Eu nu iau niciodată pe nimeni să mă ajute. Prefer să fac toată treaba de una singură.

Femeia a încercat s-o convingă pe bunica să se răzgândească. S-a oferit să se lase în genunchi și să spele podelele chiar atunci, chiar acolo, ca să-și dovedească utilitatea. I-a apucat mâinile și i le-a sărutat. Disperarea aceea făcea ca efuziunile de mai-nainte să pară prefăcătorie pe față prin comparație și am simțit că bunicii îi era rușine de rușinea ei.

Babi a spus că îi pare rău, dar nu mai are ce să-i dea de muncă. Toți copiii erau deja mari, i-a explicat ea. N-a mai rămas mare lucru de făcut prin casă. Dacă femeia îi lăsa un număr de telefon, poate să-l dea fiicelor ei, să vadă dacă sunt interesate. Dar n-ar putea să-i promită nimic.

Ceea ce i-a dat femeii un pai de care să se agațe. Și-a scris cu mare grijă datele, folosind creionul și hârtia primite de la Babi. Fac foarte ieftin, a asigurat-o ea pe bunica. Cinci dolari.

Am închis ușa încetișor în urma ei când a plecat, încă împiedicându-se în multele cuvinte de rămas-bun și uitându-se înapoi cu dor la femeia care îi vorbea limba, care își amintea aceeași țară natală de altădată, de la care poate s-ar fi așteptat la solidaritate dacă generația părinților ei s-ar fi obosit măcar să arate așa ceva, mi-am zis în sinea mea. O vreme după plecarea ei, Babi a rămas la masa din bucătărie, sorbindu-și cafeaua, cu o umbră de surâs jucându-i în colțul gurii. Ardeam de dorința să aflu ce gândește, dar bineînțeles că nu puteam s-o întreb.

Mi-am pus atunci întrebarea, în timp ce împătuream șervetele de vase pe blatul din bucătărie, iar Babi stătea în tăcere pe taburetul ei micuț, cine era mai răzbunat într-un asemenea scenariu, bunica mea, care s-a arătat bună cu o goyte7, dar i-a refuzat atât munca plătită, cât și înjosirea care o însoțea, sau femeile din vecini, care supravegheau cu cea mai mare mulțumire curățatul toaletelor și spălatul pe jos al scărilor și cărora le făcea o plăcere perversă modul în care istoria răsturnase situația. În copilărie, eram convinsă că era vorba despre eficacitate; presupuneam că bunica împărțea propria-i variantă subtilă de dreaptă judecată.

Acum mă uit înapoi la această poveste cu totul altfel. Recunosc la bunica mea conflictul dintre dorința de a se arăta miloasă și impulsurile înfricoșătoare, dar atât de omenești pe care încerca să le suprime. Ar fi mult prea simplist să spunem că gesturile ei din ziua aceea cădeau într-una dintre categorii sau în cealaltă, că țineau de compasiune sau de răzbunare. Lucrul cu adevărat minunat la Babi era tocmai complexitatea ei, personalitatea ei atât de misterioasă. Toate aceste forțe se manifestau simultan în ea, deși unii nu observau niciodată, pentru că se pricepea de minune să păstreze o aparență de calm și lipsă de asprime. Dar au existat drame tăcute la care bunica a luat parte, iar eu am asistat în copilărie. Întâlnirile acelea anuale cu Edith, de exemplu, împreună cu care supraviețuise anilor înfiorători de război, în lagăre de muncă forțată, dar care alesese o viață nereligioasă cu un soț neevreu, la Chicago, și venea cu avionul la New York numai și numai pentru această reuniune clandestină, întâlnindu-se cu bunica mea în același hol de hotel, cu o discreție care friza spionajul. Sau bătălia dusă de ea pentru păstrarea singurei grădini din Williamsburg, insistând pe lângă bunicul meu că, din moment ce de acolo proveneau plantele necesare tradiției penticostale de a-ți împodobi casa cu flori din belșug, bucățica de pământ cultivată cu atât de mare grijă nu era o distragere de la lucrarea de devotament spiritual, ci, mai degrabă, un act de slujire spirituală în sine. Toate sforțările și secretele ei mi-au rămas întipărite în minte, ca basmele cu care cresc alți copii. Acestea sunt poveștile pe care mi le spun iar și iar în mintea mea adultă, căutând indicii care mi-ar putea revela mecanismele interioare ale acestei femei, după care m-am modelat și eu fără să-mi dau seama.

Profesoarele mele spuneau că a fi evreu înseamnă că avem în noi o părticică de Dumnezeu, zelem Elohim. Dar Babi susținea că prezența celuilalt este cea care ne confirmă deosebirea. Cum o spunea ea, era de parcă noi am fi încetat să mai fim evrei din clipa în care ceilalți ar fi încetat să ne mai urască pentru asta.

Totuși, în comunitatea mea nu era totuși vorba doar despre a fi evreu, ci despre ce fel de evreu erai. Pentru că existau infinite variații; chiar dacă erai așkenazi, puteai în continuare să fii clasificat în categorii minuscule și specifice, între fiecare dintre acestea și următoarea existând o separare enormă. Puteai să fii un Galizianer8, un Litvak9 sau un Yekke10. Pe urmă mai erau numeroșii evrei din afara cercului așkenazi, adică sefarzii, mizrahii, buharienii, yemeniții, persanii… toți aceștia cu un ADN mai distinct evreiesc decât aveam oricare dintre noi, dar, chiar și așa, nu aveam voie să ne amestecăm cu ei. Aveam câteva familii de refugiați în comunitatea noastră din Williamsburg; veneau din locuri ca Yemen, Kazahstan, Argentina și Iran. Dar nici chiar cei ai căror strămoși încă trăiau în Europa cu doar două generații în urmă nu erau deloc ca noi, căci fuseseră îndepărtați de tradiție timp de două generații întregi. Era o perioadă pe care n-aveau cum s-o compenseze niciodată, pentru că, în cursul acelor două generații, semnificația evreității fusese redefinită. Războiul crestase și mai adânc liniile de demarcație dintre noi. Acum fiecare sectă accepta doar membri cu aceeași descendență pură, supraviețuitori care-și puteau identifica ascendența până la un oraș sau la o regiune anume. Descendența aceasta hotăra cărui grup îi aparțineai. Te căsătoreai, firește, cu cineva de același neam, astfel încât, când produceai urmași, ei să aibă un arbore genealogic clar delimitat. Copiii aceștia vor păstra viu în venele lor shtetl-ul din care descindeau. Astfel orașe ca Bobov și Vizhnitz11, Klausenburg12 și Sanz13, Pupa14 și Gur15 existau în continuare, pentru că urmașii locuitorilor lor nu uitaseră de unde veneau. Ei își recreaseră rezervoarele genetice în cartierele segregate din Brooklyn, ale căror bariere, deși nu erau marcate vizibil, erau totuși întipărite în conștiința noastră colectivă, determinându-ne orientarea în timp și spațiu.

Shtetl-ul de care aparțineam noi era Satmar, care-și luase denumirea după un sat aflat nu foarte departe de casa părintească a bunicilor mei, acela fiind un grup de care aparțineau în mod natural, datorită proximității istorice. Evreii Satmar erau acum concentrați să păstreze totul în familie. Unchii se căsătoreau cu nepoatele; verii, cu verișoarele. Rezervorul nostru genetic s-a tot redus, cercul din jurul nostru devenind tot mai strâmt. Vecinii noștri de alături, familia Halberstam, erau fiul și fiica a doi frați, iar după ce au avut copii care s-au îmbolnăvit unul după altul de fibroză chistică — de fapt, șapte din nouă —, mai-marii comunității au părut să observe. Trebuia făcut ceva.

Așa că au demarat programul de testare, iar când aveam ١٥ ani, medici în halate albe au venit la școală, în clasa mea, și-au despachetat cutiile cu instrumente pe băncile noastre uzate, iar noi ne-am aliniat ca să le umplem eprubetele cu sânge. Ne-am suflecat pe rând mânecile, mușcându-ne buzele când acul înțepa pielea și încercând să nu arătăm vreo slăbiciune în fața celorlalte. În anul următor, familiile noastre aveau să înceapă să ne mărite, dar, înainte de asta, medicii trebuiau să ne analizeze profilul genetic. Dor Yeshorim se numea programul — Generația Dreaptă. Pentru a păstra tradiția endogamiei constante, a izolării constante de ceilalți, trebuia să ne asigurăm că nu dăm naștere unor urmași cu sănătate șubredă. Așadar, înainte să ni se găsească soțul, aveau să ne fie comparate genele, ca să existe siguranța că nu suntem purtători ai acelorași mutații — că profilurile noastre sunt asemănătoare, dar nu prea similare. Totuși, noi n-aveam să aflăm niciodată ce vor fi descoperit medicii în sângele nostru. Eprubetele erau păstrate într-o bancă de sânge, complet protejate. Primeam doar un număr pe care să-l folosim pentru comparație cu oricare alt număr. După care totul devenea o problemă de raportare și de un simplu „da“ sau „nu“.

Doi ani mai târziu, aveam să sun la banca de sânge, ca să le dau numărul meu și cel al potențialului meu soț. Să-mi țin răsuflarea în așteptarea răspunsului. Încă mai aveam frica aceea veche în mine, că vor găsi ceva care nu avea ce să caute acolo, ceva care să explice de ce eram eu așa cum eram.

„Mazel tov!“16, mi-au spus de la banca de sânge. „Veți avea mulți copii sănătoși“.

Și asta era tot ce conta. Chiar dacă vor fi văzut ei ceva care nu se potrivea în sângele meu, n-au suflat o vorbuliță.

***

Există un cuvânt idiș pe care l-am auzit mult prea des în copilăria mea, un cuvânt care mă făcea să mă încordez toată: yichus. Îmi părea atât de amenințător, pentru că, deși yichus era un cuvânt valoros care stabilea locul cuiva în ierarhie și statutul acordat, pe mine mă speria, fiindcă mi se reamintea, de fiecare dată când îl auzeam rostit, că nu eram prinsă decât printr-o foarte firavă legătură cu așa ceva și, ca atare, eram sortită să mă lupt la nesfârșit pentru a nu mă scufunda ca sedimentul la fundul societății mele.

Cuvântul yichus provine dintr-un termen ebraic uzual și inofensiv care înseamnă „relații“, dar în idiș însemna ceva mai mult, mai degrabă „ascendență nobilă“, și era un cuvânt care atribuia o anumită valoare unui individ în funcție de cine fuseseră strămoșii lui. În comunitatea noastră, familiile cu yichus ocupau poziții de invidiat în societate. Erau varianta noastră de aristocrație. Aceste familii puneau mare preț pe linia lor genetică necontaminată și o prezentau pețitorilor drept dovadă că fiii și fiicele lor meritau să primească numai propuneri corespunzătoare pedigriului. Legătura mea cu orice fel de străbuni aș fi putut pretinde că aveam fusese destrămată de scandaloasa unire ratată a părinților mei și de haosul care rezultase de-aici și care se întinsese peste familie ca o pată de neșters, rozând ca acidul urzeala structurală comună, a cărei trăinicie depindea de uniuni care nu se rup și de genealogii care nu se întrerup.

Când aveam 14 ani și eram în clasa a IX-a la școala religioasă pentru fete, proiectul anual fusese alcătuirea și prezentarea arborelui genealogic al familiei. Când a fost făcut anunțul, în prima săptămână de școală, m-a cuprins un val de panică pură. În ziua aceea m-am întors într-un suflet acasă, străduindu-mă din greu să-mi stăpânesc lacrimile până am ajuns, în sfârșit, în bucătăria bunicii. Proiectul acesta avea să mă nenorocească. Știam că urma o nouă umilire când fetele din clasa mea își vor prezenta arborii genealogici iluștri, intacți și bine garnisiți. Voi fi obligată să pun pe tarabă toată stricăciunea din familia mea.

Babi mi-a aruncat doar o privire și imediat a lăsat din mâini gogoloiul de carne tocată căruia îi dădea formă de fasirt17. S-a spălat bine pe mâini și a tras afară o pungă de hârtie din ascunzătoarea aflată deasupra unui dulăpior din bucătărie. Înăuntru era o grămăjoară de coji de portocală trase în ciocolată, pe care Babi le păstra tocmai pentru urgențe ca aceasta. Fără o vorbă, mi-a întins una pe care s-o ronțăi, după care a mușcat și ea dintr-una. Am privit-o cum mestecă gânditoare, așteptând soluția pe care în mod sigur o punea la cale.

— Păi, practic vorbind, fiecare are un pic de yichus, a spus ea. Dacă te uiți îndeajuns de atent în arborele genealogic al oricărei familii, cum să nu dai la un moment dat peste vreun mic rabin sau peste vreun sfânt mai mititel? Pun pariu că, dacă ne uităm destul de mult în urmă, putem aduna laolaltă destui rabini cât s-o facem și pe Mime-Gitl Rokeach să pară neînsemnată, prin comparație.

Glumea, ca să mă facă pe mine să mă simt mai bine. Amândouă știam că n-ai cum s-o bați pe Mime-Gitl, a cărei popularitate ar fi trebuit, după toate legile logicii, să aibă de suferit din cauza frunții neobișnuit de înguste, dar care întotdeauna va reprezenta prestigiul adus de „încrengăturile“ ei rabinice.

Babi îmi observa cu calm starea de panică, putând să empatizeze, dar, în același timp, fără s-o afecteze această frică de neacceptare. Ea n-avea nevoie să fie acceptată, pentru că lumea ei se termina odată cu zidurile proprietății noastre; cât timp avea bucătăria și grădina ei, nu-i mai trebuia nimic și nimeni. Eu ieșeam în fiecare zi, căutând cu disperare să mă arăt demnă de respectul celorlalți; încă eram destul de mică și de naivă ca să cred că acest lucru îmi va aduce împăcarea lăuntrică după care tânjeam din răsputeri.

— Am să-i scriu unchiului care a ajutat să fie aranjată căsătoria părinților tăi, a spus Babi, continuând să mestece o fâșiuță de coajă de portocală. El o să te poată ajuta să completezi partea mamei tale din arborele genealogic.

Îmi venea s-o îmbrățișez în clipa aceea, dar bineînțeles că n-am îndrăznit. N-o îmbrățișasem niciodată și n-o voi face niciodată. Pur și simplu nu se făcea așa ceva în lumea noastră. Dacă aș fi încălcat regula nescrisă și aș fi luat-o în brațe, nici nu-mi pot închipui cât de stânjenită ar fi fost, aproape înfricoșată. Revărsările de afecțiune erau foarte periculoase în lumea noastră. Dacă țineai cu tot dinadinsul să arăți cât de important este pentru tine cineva, nu-i așa că asta ar fi însemnat că era și mai probabil ca universul să ți-l ia când venea momentul pedepsei?

Dar am iubit-o foarte mult în ziua aceea și mi-o voi aminti întotdeauna, pentru că i-a păsat îndeajuns încât să vrea să mă ajute să-mi umplu golul lăuntric care cerșea să primească rădăcini, cât mai multe cu putință, astfel încât să le pot simți cum se înfig în pământ și să știu că nici măcar un vânt puternic n-ar putea să vină și să mă scuture de pe ramura mea.

Au urmat luni de cercetare asiduă. Mi-am luat obiceiul să-l urmez pe bunicul meu peste tot, cu un carnețel și ceva de scris în mână, punându-i întrebări despre un trecut pe care el îl pierduse aproape de tot, fiind prea mic și naiv ca să le pună întrebările importante oamenilor potriviți când încă mai trăiau. Fiindcă atunci când oamenii trăiesc, ni se pare de la sine înțeles că așa va fi mereu — și eu știam deja asta. Învățasem lecția aceea indirect, din pierderile suferite de generația bunicilor mei, și eram conștiincios hotărâtă să nu pierd nicio fărâmă din timpul pe care încă îl aveam la dispoziție cu oamenii care într-o zi nu vor mai fi, într-o zi când va fi prea târziu să mai pot pune întrebări. Am fost îndrumată cu nerăbdare spre arhivele uitate, cu hârtii îngălbenite, din biroul de la parter al bunicului meu, unde încăperi întregi fuseseră dedicate depozitării unui trecut pe care nimeni nu simțea vreo dorință să-l revadă. Am scotocit prin cutiile cu scrisori vechi, al căror scris abia dacă se mai vedea, și cu documente gata să se fărâmițeze la atingere, pătate cu apă; din ele, am putut să formulez noi întrebări, pe baza cărora le-am trimis scrisori caligrafiate chinuit în idiș, cu caractere ebraice, unor rude de curând descoperite și unor foști vecini, care au părut cu toții să fi pus o distanță incredibilă între ei înșiși și tot ce ținea de vremurile de atunci. Pe măsură ce soseau cu țârâita răspunsurile politicoase și reticente, a început să prindă contur un arbore genealogic. Și Babi avea dreptate: orice arbore are în el, la un moment dat, câte un fruct perfect. Cu șapte generații în urmă, pe partea bunicului stră-străbunicii mele, l-am găsit pe lamed-vav’nik.18

Această descoperire a fost probabil partea cea mai interesantă a cercetării mele, deși, exact așa cum promisese Babi, au apărut și alți sfinți mai mărunți, ca înțeleptul talmudist Amram Chasida și eroul de război Michoel Ber Wissmandl, din partea bunicului, dar și alți rabini din târguri de provincie, autorii unor scurte volumașe de texte liturgice pe care le puteai găsi numai în bibliotecile celor mai avizi colecționari. Babi mai pomenise și înainte despre eventualitatea să fi existat în familia ei un lamed-vav’nik; copil fiind, i se spuseseră povești despre el, pe care mi le repetase adesea și ea mie. Dar n-a știut niciodată sigur dacă existase cu adevărat și, în caz că da, dacă fusese cu adevărat străbunul ei. Drept care am pornit să reconstruiesc verigile uitate din lanțul care făcea legătura dintre ei.

Un lamed-vav’nik era cea mai grozavă descoperire pe care aș fi putut-o face! Era ca un joker la jocul de cărți; le face praf pe toate celelalte. Pedigriurile celor mai stimabile familii rabinice deveneau neputincioase în fața celui mai sărăcăcios arbore genealogic, dacă acesta din urmă reușise la un moment dat să producă unul dintre cei treizeci și șase de sfinți ascunși în fiecare generație.

Bunica și-l amintea ca pe Reb19 Leibele din Oshvar20, dar nu putea să-și aducă aminte cu niciun chip și vreun nume de familie, pentru că trăise cu cinci generații înainte, în partea străbunicii ei, și pentru că lamed-vav’nik-ii erau deseori rememorați în acest fel după moarte, având grijă să-și aranjeze încă dinainte anonimatul. El însuși ceruse ca pe piatra lui de mormânt să nu scrie altceva decât „Leibel din Oshvar“. Îți dădeai seama de departe că este mormântul lui, i se povestise bunicii mele, fiindcă trebuise să fie înconjurat cu un gard special, după ce începuseră să li se întâmple tot felul de lucruri rele celor care se apropiau prea mult. Trebuia să fii fără de păcat ca să poți atinge mormântul unui lamed-vav’nik și, dat fiind că prea rar se găsea cineva care să fie atât de neprihănit, au ridicat un gard de protecție în fața pericolului energiei sfinte care plutea deasupra locului său de veci. Așa au ajuns să-și dea seama, mi-a spus Babi, că era un zadik nistar — un sfânt tăinuit. Au descoperit după ce murise, când toate văduvele și orfanii pe care îi ajutase în secret cu bani s-au trezit brusc fără niciun mijloc de subzistență, și atunci a fost limpede cine împărțise toată acea milostenie atâția ani de zile. Un asemenea deznodământ era un indiciu clasic de prezență a unui lamed-vav’nik.

„Există lamed-vav zadikim nistarim“, îmi spusese deseori bunicul meu: există treizeci și șase de sfinți tăinuiți în fiecare generație. Era o legendă mistică importantă, cu un rol central în credințele hasidice. Acestor treizeci și șase de oameni sfinți li se spunea „stâlpii lumii“, întrucât se credea că ar avea niște suflete deosebit de pure, grație cărora lumea rămânea în picioare, în ciuda păcătoșeniei pustiitoare. Cât timp existau ei, Dumnezeu va continua să lase lumea să se învârtă, oricât de mult l-ar fi dezamăgit omenirea. Dacă fie și unul singur dintre ei ar dispărea, s-ar sfârși lumea, căci se socotea că Dumnezeu ar fi ajuns atunci la capătul răbdării.

Zeidi21 spunea că „cei treizeci și șase“, lamed-vav, există ca să-i aducă aminte lui Dumnezeu că a făcut un lucru bun atunci când l-a creat pe om. Ei reprezentau tot ce putea o ființă omenească să realizeze mai bun. Erau cunoscuți pentru extraordinara lor smerenie și altruismul fără margini, săvârșind fapte bune toată viața lor, fără a se bucura vreodată de recunoaștere pentru ele. Renunțau de bunăvoie la toate înlesnirile obișnuite ale vieții, ca să le poată fi de ajutor altora. Nimeni nu se afla prea jos ca să merite mărinimia lor. Ceea ce îi deosebea pe sfinții ascunși de cei obișnuiți era tocmai modestia lor anonimă. Sfinților hasidici obișnuiți li se aduceau onoruri ca unor capete încoronate și duceau un trai îndestulat, demn de cei ce au o sumedenie de adepți înflăcărați. Dar un lamed vav’nik căuta să se lipsească de orice avantaj al superiorității sale spirituale; își ținea în taină sfințenia și deseori era ridiculizat și respins de ceilalți, din cauza unei aparențe exterioare înșelătoare, de sărăcie și ignoranță, atingând prin aceasta cel mai înalt nivel de sfințenie. Un zadik22 cunoscut de toată lumea, confruntat cu un zadik nistar, nu avea încotro și trebuia să-și plece capul rușinat, căci înlesnirile și zorzoanele de care se bucura îl țineau legat de planul pământesc. N-ar fi putut nicicând să fie la fel de aproape de Dumnezeu ca sfântul tăinuit. Dar până și cel mai sfânt zadik era foarte probabil să nu-și dea seama niciodată de prezența unui lamed-vav’nik printre cei din jurul lui. Integritatea sistemului depindea de condiția ca sfântul tăinuit să rămână ascuns. Abia după ce murea putea să-i fie revelată sfințenia și să-i fie cinstită amintirea. Abia atunci putea să le fie de folos urmașilor săi, chiar și niște urmași atât de îndepărtați și demni de milă ca mine. La urma urmei, nu eram eu candidata perfectă pentru binecuvântarea unui lamed-vav’nik? Când va veni momentul să-mi prezint arborele genealogic la școală, îl voi arăta pe lamed-vav’nik-ul îngropat adânc printre rădăcinile mele, ceea ce va reduce la tăcere orice potențială voce critică.

Indiferent ce altceva ar fi putut scoate încă la iveală cercetarea pe care o făceam, problema mea era esențialmente rezolvată. Leibel din Oshvar avea să strălucească în chiar centrul prezentării mele și absolut toate colegele mele de generație vor fi obligate să păstreze o tăcere respectuoasă. Probabil că și ele vor începe atunci să facă speculații despre mine, întrebându-se dacă nu cumva moștenisem aceeași genetică și dacă nu cumva situația mea nefericită servea pur și simplu ca deghizare, pentru ca sfințenia mea să nu fie dată de gol.

Cu un nou sentiment de calm și încredere, mi-am continuat strădaniile de a umple ramurile extinse ale arborelui genealogic al familiei mele, conștientă că grosul sarcinii primite fusese deja spectaculos îndeplinit. Când a sosit ultima scrisoare, de la unchiul Menachem, cel mai mic dintre frații bunicii mele materne, cu timbru poștal de Bnei Brak din Israel, nu i-am rupt marginea cu degetele, ci am luat cuțitașul de argint al bunicului și am desfăcut cu grijă partea laterală a plicului. Înăuntru erau fotografii atent etichetate și o diagramă, trasată scrupulos, a legăturilor de familie, pe care am privit-o doar cu o vagă curiozitate. Cum înainte de scrisoarea aceea nu știam nimic despre ascendența mamei mele, m-a surprins complexitatea acestei noi rețele arborescente: ramuri care ajungeau în foarte multe colțuri îndepărtate din Europa. Dar cel mai tare m-a uluit să aflu că ramura care o produsese pe mama mea își avea originea în Germania — o informație pe care nu-mi puteam permite s-o scot la vedere.

Dintre toate lucrurile care ar fi putut să fie mama mea, uite că a trebuit să fie o Yekke. Acesta era termenul disprețuitor pe care îl foloseam noi pentru evreii germani, despre care consideraserăm dintotdeauna că se lepădaseră de evreitatea lor și o înlocuiseră cu o identitate culturală furată, de prea multă rușine și scârbă față de sine. Despre evreii Yekke se știa că manifestă variante extreme ale caracteristicilor germane stereotipe, că sunt mai enervant de punctuali decât nemții înșiși, că sunt obsedați de calcule precise, de reguli și de ordine. Se spunea că n-au pic de inimă, că la ei acasă nu există căldura umană pentru care sunt vestite alte comunități de evrei așkenazi. Un Yekke vorbea Daytshmerish — un dialect împopoțonat și snob al limbii idiș, care oricum nu putea să sune vreodată ca germana literară, Hochdeutsch, pe care încerca s-o imite. Evreii Yekke nu-și lăsau perciunii lungi tradiționali, payos, să crească prea mult, ba îi mai și îndesau pe după urechi; își tundeau bărbile și purtau costume cu pantaloni și sacou, toate acestea doar ca să nu le iasă în evidență evreitatea. Și totuși, termenul cu care erau desemnați provenea din cuvântul german Jacke, o denumire pe care o inventaseră nemții, cu referire la caftanul lung și negru pe care îl purtaseră evreii înainte să se secularizeze și să se descotorosească de acest veșmânt în favoarea modei contemporane. Era o cale de a le reaminti evreilor că îmbrăcămintea lor rămâne doar un travesti și că nemții nu le vor uita niciodată adevăratele origini. Evreii Yekke încercaseră să se integreze într-o societate care, până la urmă, nu-i acceptase cu niciun preț; așadar, era o rușine să fii un Yekke — era semnul distinctiv al aspirantului care avusese parte de respingerea supremă. Iată cum arăta neamul meu. Va trebui să dau socoteală pentru această pată grosolană din istoria mea. Ce poveste aș putea să inventez? Mai bine să sar cu totul peste ea.

Firește că era logic ca familia mea să fi căutat o Yekke pentru tata. Ai lui fuseseră nevoiți să facă niște compromisuri, atât de disperați erau să-l vadă însurat! Mama era candidata perfectă: săracă și dintr-o familie destrămată. În afară de bunici și câțiva unchi și mătuși, tot arborele ei genealogic fusese șters de război și, odată cu el, și amintirea oricărui lucru care ar fi putut să fie socotit neplăcut. Când a traversat Oceanul Atlantic ca să se alăture familiei tatălui meu, originea ei a fost dată uitării. N-a făcut altceva decât să-și asume identitățile familiei și comunității, la fel cum faci când îți pui o rochie largă. Era destul material în ele ca să acopere o sumedenie de păcate.

Mă intriga faptul că, deși unchiul Menachem îmi dădea o grămadă de amănunte despre viețile unor verișori de-al doilea trecuți de mult la cele veșnice, erau surprinzător de puține informații despre părinții lui, care fugiseră din Germania în 1939. Aveam numele părinților mamei lui și câteva documente care să le dovedească existența, dar despre părinții tatălui lui, adică ai stră-străbunicului meu, nu aveam aproape nimic. Rubrica unde ar fi trebuit să apară în certificatul lui de naștere numele tatălui era necompletată. N-are importanță, mi-am zis eu. O eroare birocratică și probabil că în 1897 era ceva caracteristic perioadei.

Când, în sfârșit, mi-am prezentat proiectul la școală, câteva luni mai târziu, creasem o hartă superbă, care mergea înapoi în timp chiar și cu nouă generații în unele puncte, dar în spațiul de deasupra bunicilor mamei mele se lățea un gol care sărea în ochi. La vremea aceea mi-am distras atenția și pe cea a auditoriului meu cu toate noile informații pe care le culesesem despre ilustra istorie a ramurii paterne din familia mea. Aveam să folosesc toate acele informații, adunate și păstrate cu meticulozitate la 14 ani, mulți ani mai târziu, când am călătorit în Europa ca adultă, în căutarea unei noi identități și, într-un anumit sens, a unei noi istorii. Abia după ce am luat decizia să devin un cetățean al Europei m-am întors spre acel spațiu gol din genealogia mea, în căutarea unei dovezi care să mă ajute să-mi prezint argumentele în fața unei birocrații germane aparent ferm hotărâte să-mi închidă ușa în nas.

Nu voi uita niciodată cum îmi pulsa sângele în vene în ziua când am primit telefonul de la avocatul care mă ajuta cu cererea de imigrare. M-a readus pe loc la vechiul meu sine de la 8 ani, când îi puneam bunicii mele întrebarea aceea pentru prima oară, ca și cum undeva în adâncul sufletului știam deja ce descoperiri voi face în viitor.

Dar am luat-o prea repede înainte. Haideți să vă spun povestea de la început de tot.

***

După cinci ani petrecuți într-o căsnicie nefericită, urmare a unei căsătorii aranjate, și mai nefericită din cauza unui set radical de interdicții religioase care nu-mi fuseseră dezvăluite decât în timpul logodnei, am știut că trebuie să fug din lumea care fusese dintotdeauna o închisoare de variate dimensiuni pentru mine. Nu eram deloc dispusă să condamn și un copil la aceeași soartă. Începusem să schițez un plan concret de evadare chiar din clipa în care s-a născut fiul meu. Mi-am acordat trei ani, timpul pe care îl mai aveam la dispoziție până ce băiatul meu urma să fie înscris obligatoriu în sistemul școlar religios. Planul presupunea multe măsuri practice, dar prioritatea supremă era să identific un mod de a-mi găsi locul într-o lume exterioară despre care știam mult prea puține. Se justifică, așadar, de ce au trecut atâția ani până să mă simt obligată să revăd acele documente adunate cu grijă despre strămoșii mei, pe care avusesem prevederea să le iau cu mine în ziua plecării. Aveam să descopăr ulterior că acolo se afla singura speranță să-mi reconstruiesc identitatea, dar în acele prime zile de după plecare nu dădeam mare importanță unor origini familiale atât de îndepărtate, ci încercam să mă regăsesc în America, loc care-mi era atât de puțin familiar, încât îmi părea cu adevărat o țară străină.

Făcusem primul pas spre „asimilare“ înscriindu-mă în secret la Colegiul Sarah Lawrence în 2007, la vârsta de 20 de ani, cu doi ani înainte să plec. Aceasta a fost etapa crucială a planului meu de evadare. Educația era biletul meu de acces la visul american al reinventării de sine; măcar atâta lucru reușisem și eu să aflu, din privirile furișe strecurate către societatea aceea, când lumea mea exista ca într-o bulă de aer, cu forțe invizibile care împingeau și dinăuntru, și din afară pentru a-i menține intacți pereții aceia aparent imateriali. Școala religioasă pe care o urmasem în copilărie firește că nu îndeplinea standardele legale pentru acreditare, dar, în ciuda faptului că nu aveam nicio diplomă sau vreo foaie matricolă pe care să le arăt, am reușit să obțin admiterea la colegiul acela prestigios, pe baza a trei eseuri pe care le scrisesem într-o limbă engleză corectă și formală, dobândită după ani de citit literatură antebelică, îndesată pe ascuns sub saltea, ca o marfă de contrabandă. Curând, aveam să opresc mașina pe șosele suburbane ca să mă schimb într-o pereche de blugi pe bancheta din spate și să-mi pieptăn părul după ce-mi scosesem peruca împovărătoare23, înainte de a păși efemer în lumea de afară, încercând în tot acest timp să nu mă dau de gol. Și totuși, felul cum căscam ochii trebuie că m-a trădat: o colegă de grupă mi-a dat într-o zi un exemplar zdrențuit din cartea Bread Givers, de Anzia Yezierska, și, în timp ce citeam despre tânăra evreică dintr-o familie de emigranți care a depășit cu bine, în urmă cu aproape un secol, un șir parcă nesfârșit de obstacole ca să meargă la colegiu, m-am simțit reconfortată de asemănările dintre mine și eroina cărții, dar și profund rușinată că aceste paralele le păruseră atât de evidente colegilor mei de generație.

Am citit cartea în momente furate de ici și de colo, în parcări de magazine, fiindcă mă temeam prea tare s-o iau cu mine acasă, ca nu cumva conținutul ei să dea la iveală propriile-mi motive reale. La vremea aceea încă nu eram ceea ce s-ar putea numi „scriitoare“. Sigur că nu mai scrisesem niciodată nimic până atunci, cu excepția jurnalelor mele din copilărie, la care mă văzusem silită să renunț ca să nu devin vulnerabilă în eforturile mele de a mă elibera. Scrisul devenise un soi de călcâi al lui Ahile; încă nu-mi trecuse prin cap că ar putea să devină și salvarea mea.

Vizitele mele scurte și deloc frecvente în campusul colegiului erau cu atât mai încântătoare prin vremelnicia lor; eram ca o turistă pe un continent nou, încercând să asimilez cât mai multe cu putință în fiecare moment. Luam aminte la fiecare frază rostită în treacăt pe care o auzeam, la fiecare mișcare spontană a corpului pe care o observam. Voiam, în primul rând, să aflu de ce aveam nevoie ca să mă pierd și eu în mulțime.

Cele ca mine nu mai fuseseră niciodată admise într-o asemenea școală, o veche instituție americană cu acoperișuri în pantă și pajiști unduitoare, pregătită să-i scuture ușurel pe copiii răsfățați și să-i scoată din capsulele de realitate rarefiată în care sălășluiseră până atunci. Colegiul era locul în care sunt făcuți americanii, știam asta, scoși pe bandă rulantă ca din fabrici, cu credințe și valori preambalate, cu semnătura de limbaj și comportament proprie instituției pe care aleseseră s-o urmeze. Experiența din colegiu îți forma poziția în societate, îți solidifica viitorul personal ca pe un vas de lut în cuptorul de ars. Tinerii americani dădeau năvală spre campusurile universitare ca să se găsească pe ei înșiși, dar eu veneam ca să găsesc lumea. Nu puteam să-mi îngădui imediat întrebarea despre un sine al meu. Eram încă în locul dintre două lumi diferite, stând la poarta de intrare în ceva mai mare și totodată mai înfricoșător, ezitând înainte să fac primul mic pas spre necunoscut.

Deși învățământul structurat se va dovedi în multe rânduri o experiență amestecată, mersul la colegiu avea să-mi ofere inestimabilul privilegiu de a intra în contact cu mentori atenți și intuitivi. Drept rezultat, am început să-mi pun întrebări despre identitatea mea, despre adevăratul meu sine. A început atunci când o foarte admirată profesoară de literatură m-a chemat în biroul ei, într-o splendidă zi de primăvară din 2009, când dădeau să apară primele frunzulițe verde-pal pe crengile mulțimii de copaci atent îngrijiți din campus, și a luat de pe un raft o culegere de eseuri personale, apărute sub coordonarea lui Philip Larkin, pe care a trântit-o cu zgomot în fața mea și a spus: Citește-le pe astea. Pe urmă scrie-le și tu pe ale tale! Era clar că nu era o temă scrisă oficială, că nu voi primi notă pe ea, că această femeie nu era în niciun fel obligată să-și facă timp — sau, de fapt, să fie recompensată pentru ce făcea — ca să-mi ofere mie această experiență, care avea să se dovedească a fi din categoria celor ce-ți pot schimba viața.

Am deschis cartea sub coroana încărcată de flori albe a unui păr aflat chiar lângă clădire și am citit eseul intitulat „Despicată la rădăcină“, de Adrienne Rich, iar subconștientul meu s-a mișcat ca prin somn, trezindu-se la viață; din adâncurile lui, amintirile s-au rostogolit, huruind ca bolovanii, și am început să scriu cu frenezie, de parcă ar fi fost singurul lucru care mă împiedica să fiu zdrobită de forța lor copleșitoare.

Din clipa când m-am pornit să scriu, am simțit că nu mă mai pot opri. Am eliberat furia și amărăciunea anilor de dinainte; nu într-un jurnal intim, ci într-un blog anonim pe internet, unde scriam de pe un server proxy din biblioteca facultății, ca să nu poată lua nimeni urma postărilor și să ajungă la mine. Ceva care începuse sub forma unui singur material scris, acea temă de studiu independent dată de o profesoară deșteaptă, se transformase, ca un bulgăre de zăpadă pornit la vale, într-un fel de răfuială literară. Ani de zile, toți cei din viața mea ținuseră cu strășnicie de zăbala mea narativă și îmi dictaseră ce să conțină povestea mea; acum eram hotărâtă să le smulg frâul din mâini și să-mi afirm propria forță narativă, cu propriul meu arsenal de cuvinte. Spre surprinderea mea, blogul nu doar că mi-a servit drept proces terapeutic personal, ci a și atras un auditoriu numeros, din care o parte însemnată părea să fie formată din oameni în situații asemănătoare cu a mea. Așa că interacționam și comunicam online cu alți disidenți sub acoperire, prezentându-mă ca o nevastă casnică hasidică nemulțumită, dar în viața reală de zi cu zi mă străduiam cu disperare să devin ceva mai mult decât atât.

La doi ani după ce m-am înscris la Colegiul Sarah Lawrence, reușisem să mă lepăd încet-încet de vechiul meu sine, ca de o piele de șarpe, mai întâi în aspecte minore, cum a fost să-mi schimb înfățișarea, să-mi îmbunătățesc vocabularul, să mă ocup de accent, așa încât să sune mai neaoș american, și să învăț noi mecanisme sociale. Îi imitam pe cei din jurul meu. Am probat americanitatea care îmi stătea acum la dispoziție și, cu toate că noua „haină“ nu-mi venea chiar perfect, mi-am zis că va trebui să mă descurc cu ea, pentru că nu vedeam nicio altă opțiune. Mi-am zis că cineva ca mine n-ar putea niciodată să poarte altă identitate fără să simtă cum o strânge sau o jenează pe la cusături. Va trebui să învăț să mă împac cu sentimentul de disconfort. La urma urmei, ce mai contează o cusătură care mă strânge nițel pe ici, pe colo, în comparație cu corsetul pe care-l purtasem toată viața?

Partea a doua a planului meu presupunea să-mi pun într-un cont propriu la bancă banii pe care îi economisisem din colaborări ocazionale ca redactor de reclame, să iau în leasing o mașină și să-mi închiriez un apartament unde să încep oficial o nouă viață împreună cu băiețelul meu, care avea atunci 3 ani. În căutarea mea după o locuință pe care să mi-o pot permite, găsisem un mic apartament cu două camere la mansarda unei case cu acoperiș pe căpriori, chiar pe malul Hudsonului, cu 1 500 de dolari pe lună. Am cumpărat o saltea pentru una dintre camere; în cealaltă am pus o canapea ieftină, două scaune și o masă.

Apartamentul avea vedere la fluviul Hudson și la faleza Palisades de pe malul celălalt, dincolo de care se aflau fostul meu domiciliu conjugal și soțul meu, care a continuat să vină și să plece ca și cum nimic nu se schimbase, ca și cum nevasta lui doar dăduse o fugă până la prăvălie și avea să se întoarcă imediat ca să-i pregătească masa.

Nu-mi luasem, de fapt, rămas-bun înainte să plec. Avo-cata mă sfătuise să las lucrurile în coadă de pește, cu final deschis, căci intenția ei era să încetinească procedura de divorț cât mai mult posibil, nu doar ca să stabilească un precedent privind custodia, ci și ca să-mi asigure un pic de timp până la publicarea cărții, despre care credea că era unica noastră șansă reală să ieșim din toată povestea cu o victorie oricât de mică. Din punct de vedere juridic, situația femeilor hasidice era extrem de precară și singurul lucru de care comunitatea se ferea cu adevărat și din toate puterile era lumina necruțătoare a atenției publice susținute. Totuși, mie situația nu mi se părea deloc cu final deschis — de fapt, pentru mine era de ceva timp o carte închisă. Eli și cu mine eram căsătoriți de cinci ani, dar în ultimii doi abia dacă schimbaserăm o vorbă. Viețile noastre se intersectau doar în momente scurte, cum ar fi la masa de Sabat, dar chiar și atunci aveam întotdeauna în jurul nostru alți oameni care să ne distragă. Cum nu ajunseserăm niciodată să ne cunoaștem cu adevărat unul pe celălalt, probabil că nici nu ne-am dat seama că ne îndepărtam, fiecare pe drumul lui. Noua separare nu a părut prea diferită de felul cum trăiserăm până atunci.

Când Eli mă întreba unde sunt, de ce nu sunt acasă, aveam grijă să nu fac nicio afirmație despre viitor. Îi spuneam că am nevoie de spațiu și, cum nu înțelegea acest concept, dar era reticent să pună întrebări, accepta pur și simplu explicația mea ca și cum ar fi avut sens. Era convins că despărțirea noastră nu va dura mult; probabil de aceea nu a făcut nicio tentativă să mă împiedice să-l iau cu mine pe băiatul nostru. În lumea lui, femeile nu puteau să supraviețuiască fără bărbați, așa că de ce aș fi fost eu altfel?

Era în interesul meu, m-a sfătuit avocata, să prelungesc cât mai mult perioada de separare în care mi se îngăduia să-mi păstrez copilul. Pentru asta, a trebuit să pretind că nu aveam încă o intenție clară să divorțez, că eram dispusă să iau în calcul și alte opțiuni. Și, bineînțeles, nu puteam să-mi dezvălui intenția de a renunța la religie. În loc de asta, a trebuit să introduc încet-încet mici schimbări în modul meu de viață, în timp ce rămâneam totuși între limitele acceptabilului. Ceea ce însemna să gătesc mai departe cușer, să-mi acopăr părul când mă duceam să mă întâlnesc cu Eli pentru vizitele la care avea dreptul ca părinte, să-l las pe copil să meargă la o grădiniță evreiască și așa mai departe. Abia mai târziu, odată obținută siguranța acestui precedent, puteam să mă destind cu adevărat și să trăiesc așa cum îmi doream.

Dar până și micile schimbări mi s-au părut monumentale, la început. Eram încântată să fiu pe cont propriu. Îmi sărbătoream libertatea într-o mie de feluri mărunte. Aranjam pe un platou bucățele de brânză cu denumiri care-mi erau nefamiliare, invitam câțiva colegi pe la mine pentru o mică petrecere și mă simțeam ca o gazdă sofisticată. Mă duceam la biblioteca mare din oraș, cu ferestrele ei de la podea până în tavan care dădeau spre fluviu, și mă desfătam să pot citi fără nicio jenă pe terasa închisă între pereți de sticlă. Luam acasă teancuri enorme de cărți și le puneam mândră în holul de la intrare ca să le vadă musafirii. Eram hotărâtă să recuperez, să citesc toate cărțile pe care le ratasem până atunci și care făceau parte integrantă din canonul secular. Când am pus mâna pe un exemplar ponosit din The Art of Happiness24 de Epicur, mi-am adus imediat aminte de un cuvânt din idiș care sună cam la fel, apikores, și am înțeles destul de brusc că termenul peiorativ pentru „eretic“, pe care bunicul îl folosea ca să denigreze doar cel mai josnic personaj cu putință, trebuie să fi fost inspirat de acest autor. Citind îndrumarul lui Epicur pentru o viață fericită, aveam să primesc o educație total opusă celei primite în copilărie, căci cu siguranță nu fericirea fusese țelul urmărit în comunitatea mea. Respingând religia, presupuneam eu, probabil că aleg în loc fericirea, ca și cum a respinge noaptea înseamnă să alegi ziua. Am citit cartea cu nesaț, realizând totuși că lectura anumitor cărți încă era însoțită, chiar și atunci, de un oarecare sentiment de vinovăție și precauție.

Pe lângă stocurile de cărți tabu pe care mi le făceam, mă bucuram și de micile aspecte din viața de zi cu zi pe care le consideram acum normale. Normalitatea, așa cum ajunsesem s-o înțeleg în perioada aceea, era viața fără interdicții. Calea spre împlinirea propriilor dorințe era directă, fără niciun obstacol arbitrar care s-o blocheze. Nu aveam nevoie decât de vehiculul reprezentat de puterea voinței.

Dar unde era acest vehicul, această resursă interioară, care părea să vină și să plece la întâmplare, ca un tren fără conductor? Uneori credeam că posed această forță și că nu mă va putea părăsi niciodată; alteori mi se părea că nici nu existase vreodată, că m-am trezit brusc dintr-un vis frumos în realitatea crudă. Fluctuațiile între aceste două stări emoționale erau atât de bruște, de frecvente și de intense, încât mi-am dat seama curând că nu voi putea supraviețui perioadei prin care treceam decât dacă intram într-o stare emoțională complet diferită: aceea de amorțeală. Eram norocoasă, firește, dat fiind că aveam amintiri despre momente similare din viața mea când folosisem acest mecanism de autoblocare ca să supraviețuiesc, iar acum ademeneam încetișor amintirea să revină la suprafață, înțelegând că dificultățile din prezent impuneau o rezervă incomparabilă de control emoțional.

Nopțile erau cele mai grele, pentru că noaptea uiți cine ești și-ți aduci aminte doar dimineața. În acele ceasuri de întuneric, totul e confuz și nu poate fi stăpânit. Mi se mai întâmplă așa uneori, chiar și azi. Noaptea, nimic nu-i sigur. Timpul nu are repere fixe. Viața nu este ceva concret și liniar, ci un lac cu apă tulbure despre care nu se știe nimic. Oricât i-ai cere minții tale să creadă altceva, această convingere că totul e pierdut nu poate fi alungată. Cât mă temeam de acele ceasuri dinaintea zorilor! Isaac și cu mine dormeam împreună pe singura noastră saltea și când mă trezeam în panica aceea atât de familiară, doar respirația lui ușoară și regulată, lângă mine, îmi reamintea de unicul lucru de care puteam fi în continuare sigură: că sunt mama lui. Asta însemna ceva. Aveam o sarcină de îndeplinit; puteam să mă orientez după ea. Era singurul lucru care dădea vieții mele un sentiment al formei.

Și totuși, în acele nopți când mă trezeam și vedeam întunericul lățindu-se peste fereastră, mă uitam spre băiatul meu și, cu toate că prezența lui mă reconforta, mă și speria în același timp. Eram și eu atât de tânără, și cu totul singură în această lume din care mă luptam din greu să fac parte! Deja exista cineva și mai vulnerabil lângă mine. Eram responsabilă pentru amândoi; ce fel de speranță putea să existe pentru noi, când amândoi ne bizuiam pe bietele mele rezerve? Deși orele din toiul nopții se căscau ca niște hăuri fără fund, știam că trebuie doar să rezist până dimineață, fiindcă, treptat, odată cu răsăritul soarelui, această convingere înfricoșătoare a unui viitor fără speranță se va destrăma inevitabil, înlocuită de entuziasmul pentru tot ce avea să ofere ziua. Spaima dădea înapoi; devenea ceva ca un zgomot de fond, cu care aveam să mă obișnuiesc până la urmă. Găseam ceva să mă distragă în ritualurile traiului nostru zilnic, cafeaua, micul dejun, mersul agale pe jos până la grădinița din vârful dealului. Vor fi multe lucruri de făcut în această nouă lume, cu noul soi de timp pe care trebuia să-l modelez de una singură, fără programul religios strict care îmi definea altădată fiecare ceas al zilei, care-mi spărgea existența în fragmente gestionabile. Acum timpul era o buclă nesfârșită, pe care mă străduiam, cu migală, s-o tai în bucățele după propriul meu program liber ales: mâncare, dus copilul la grădiniță, facultate, luat copilul de la grădiniță, cină, baie, treabă în casă, lucrat. Dar zilele nu vor mai fi niciodată la fel de rigid și tăios definite ca înainte. Zilele din spatele meu se pierdeau în neant; cele din față se pierdeau confuz unele într-altele, ca orizontul unui deșert. Pentru Isaac, care își găsise imediat prieteni la grădiniță și trecuse de la idiș la engleză în răstimp de doar câteva săptămâni, asta nu era o problemă. Lumea aceea veche nu reușise încă să i se întipărească în spirit. Simțeam că mi se umple inima când mă uitam la el cum se joacă. Îmi spuneam în sinea mea: L-ai salvat! L-ai salvat la timp și gata, nu se va simți niciodată așa cum te simți tu acum. Nu va cunoaște durerea asta. Și chiar dacă tu nu vei reuși să mai faci nimic în viața ta, ai făcut deja destul, doar realizând acest lucru. O revelație care îmi aduce o mare alinare.

Nu-mi dădeam seama pe atunci cât de multe învățăminte din trecut luasem inconștient cu mine, nici ce urme adânci lăsase în mine sistemul de credințe din copilărie. Deși renunțasem la reguli și tradiții, încă mă uitam instinctiv după Dumnezeu, căutând semne grăitoare acolo unde nu erau decât întâmplări firești, vrând să cred că ratonul care ieșea furișat de sub scările din fața casei mele, ziua în amiaza mare, era un mesaj codificat, lăsat pentru mine ca să mă pot simți mai puțin singură. Nici măcar nu știam cum să trăiesc fără Dumnezeu. Aveam un imens gol dureros în inimă și cea mai mare ironie era cât de mult loc aveam pentru el acum, în comparație cu perioada dinainte, când era împins în plan secund de toate regulile și cutumele. Înainte, Dumnezeu era îngrădit între granițele rugăciunii și ritualului, dar acum îl căutam în crescendoul extatic al poeziilor și în fiorii hipnotici ai muzicii clasice. Deseori, când găseam câte ceva care semăna sau părea perfecțiunea în formă artistică, aveam sentimentul că l-am găsit pe El. Trăiam recunoașterea ca pe o epifanie, cu tot trupul, o senzație acută care mă mișca până la lacrimi. Îmi spuneam că perfecțiunea pe care o pot crea oamenii trebuie să fie dovada existenței lui Dumnezeu. La urma urmei, nu spuneau mereu profesoarele mele că Dumnezeu există în fiecare dintre noi, sub forma unei scântei pe care ne-a dat-o El și pe care trebuie s-o ocrotim și s-o creștem până se transformă într-un foc? Provocarea era cum să găsesc scânteia aceea în mine și ce să fac cu ea.

Doar că nu mai aveam nicio certitudine, nu cum simțisem copil fiind. Dumnezeu fusese distorsionat în ceva dincolo de puterea mea de înțelegere. În acest fel, dorul meu de Dumnezeu pe care-l simțeam altădată se lupta încrâncenat cu această nouă voce din mine care îmi dădea ghes să-l resping, să mă eliberez de El. Îmi aminteam de Epicur, care, în lista lui de condiții premergătoare și indispensabile fericirii, spusese: „Nu omul nereligios este cel care distruge zeii maselor, ci cel care impune zeilor ideile maselor… Masele, asimilând zeii în toate privințele cu propriile lor însușiri morale, acceptă zeitățile ca pe ceva asemănător cu ei înșiși, considerând că orice care nu este așa este străin“.

La Sarah Lawrence am cunoscut mulți atei. Vedeam un fel de ironie în pasiunea cu care încercau să mă convertească. Eram candidata perfectă pentru iluminare. Au fost multe conversații sincere la cafea, la bufetul universității, și dezbateri la o țigară pe peluză, în cursul cărora au încercat să-mi transmită și mie înțelepciunea lor, pe care deseori o percepeam ca pe o mângâiere rece. Un ateu cu ochelari în ramă de baga și păr slinos mi-a spus odată, fără să se gândească prea mult, că argumentația pentru existența lui Dumnezeu era ca argumentația pentru o falsă realitate. Sigur, era perfect posibil să trăim toți într-un joc video simulat pe computer, susținea el, dar până nu ni se prezintă o dovadă în acest sens, era mai de bun-simț să admitem că o asemenea realitate este extrem de improbabilă și deci nu reprezintă un element viabil al argumentației. Pentru el, era irelevant dacă există sau nu Dumnezeu, iar faptul că apărea îndoiala însemna că răspunsul este discutabil: el nu avea nevoie de Dumnezeu, așa că de ce și-ar bate capul?

Îmi amintesc senzația din copilărie a propriei mele derealizări, când mă temeam că sunt unica persoană cu dorințe reale și captivante, ceea ce mă înspăimânta teribil. Dacă trăiam într-un joc video și știam asta? Cum putea colegul meu să se ascundă cu atâta dibăcie de această posibilitate?

În cursul anului mă înscrisesem la un seminar de nonficțiune creativă, cu durata de două semestre, plănuind să însăilez cât de cât, cu ocazia acelui curs, cea mai mare parte a memoriilor mele; prima tranșă a onorariului pentru volum îmi finanța o mare parte a traiului. În adâncul sufletului, mi-era teamă de sarcina monumentală a scrierii unei întregi cărți. Scrisesem atât de puține lucruri în viața mea! Ce știam eu, de fapt, despre scris? În capul meu se auzea tot timpul o voce care-mi făcea reproșuri când mă duceam la cursuri și aveam dificultăți să mă concentrez în toată acea hărmălaie interioară.

Una dintre temele primite la seminarul de scriere a fost să imprimăm paisprezece exemplare dintr-o povestire scrisă de noi și să le distribuim celorlalți studenți la începutul fiecărei săptămâni. Colegii de seminar trebuiau să citească povestea și să-i facă o temeinică recenzie scrisă. La sfârșitul fiecărei săptămâni, profesoara alegea câte o poveste despre care să discutăm. Într-una dintre săptămâni, profesoara m-a anunțat că fusese aleasă povestea mea. În ziua judecății, am fost într-un fel de spaimă neîncetată; nu-mi puteam închipui în ruptul capului ce se va spune despre amintirile personale preamărite din copilăria mea, presărate cu transliterații din idiș. În săptămâna cu pricina, încercasem să-i scutesc pe cititori de munca de traducere culturală și prezentasem ceva relativ neutru. Nu voiam să-i pun să treacă prin cazna de a pronunța cu voce tare acele cuvinte străine.

La început, colegii mei au abordat șovăitor textul, probabil nedorind să-mi rănească sentimentele. Dar apoi una dintre studentele cele mai bune din grupă, o fană palidă de rock gotic din Ohio, și-a început observațiile adresându-mi-se exuberantă:

— Deborah, ce bine-mi pare că ți-ai dez-evreit, în sfârșit, scrisul! Toate textele pe care le-ai predat până acum erau de-a dreptul derutante, dar pe ăsta chiar am reușit să-l înțeleg!

După ton, categoric că mă felicita, de parcă ar fi încurajat un preșcolar pentru un desen frumos colorat.

Ceilalți studenți au râs stânjeniți, simțind în mod evident natura tendențioasă a comentariului, dar profesoara a dat doar din mână și a împins discuția mai departe. Ca și cum vorbele acelea n-ar fi fost nicicând rostite, dar eu am rămas șocată, având sentimentul că primisem o palmă.

Am intrat în panică, temându-mă că toate experiențele pe care le aveam de împărtășit erau nepotrivite. Nu erau „universale“, cum spunea mereu profesoara mea; erau mici ciudățenii care se mențineau la marginile societății. M-am gândit la toți marii poeți și scriitori de limbă idiș pe care îi dezgropasem de curând din teancurile prăfuite de cărți ale bibliotecii, de mult uitate. Oamenii în stare să înțeleagă acele scrieri erau în majoritate morți; cei încă vii aleseseră o viață fără artă, fără cultură — dând vina tocmai pe aceste indulgențe pentru distrugerea poporului lor.

N-am mai prezentat texte personale în restul anului. De câteva ori m-am întâlnit cu profesoara, care a încercat să mă încurajeze cu blândețe să mă îndepărtez de ceea ce ea numea „vocea de tânără adultă“, cel mai probabil un eufemism ales de ea pentru limbajul simplist și stilul prea direct. Nu m-am obosit să-i spun că tocmai cărțile acelea pentru tineri adulți îmi dăduseră puteri în copilărie și plantaseră în mine sămânța celor mai bune calități pe care le aveam. Peste mai mult de un deceniu aveam să ne întâlnim la o cafenea, sub coroanele de un verde viu ale teilor dintr-o piață berlineză, și eu voi descoperi că amintirile noastre despre această perioadă erau foarte diferite, că profesoara nu-și amintea decât cum mă încurajase mereu și cum știuse dintotdeauna, cumva, că mă aflu pe calea cea bună. Și m-am gândit la Lauren, singura studentă de la seminarul acela care se va împrieteni mai târziu cu mine, și la bârfele pe la spatele meu despre care mi-a povestit, toate înțepăturile despre cât de inaccesibil era nu stilul, ci conținutul textelor mele, și m-am întrebat dacă și toate tinerele acelea, fostele mele colege, își aminteau și ele altfel scena aceea. La urma urmei, spiritul vremurilor se schimbase spectaculos de-atunci: marginalul devenise central, iar centralul, redundant. Dacă astăzi n-am spune anumite lucruri, le-am fi spus, oare, în trecut?

La sfârșitul semestrului, când a venit momentul să aleg cursurile pentru anul următor, am sărit peste secțiunea cu seminare de scriere din catalogul cursurilor. M-am străduit să nu mai vorbesc despre viața mea particulară și n-am mai prea socializat, dar probabil că nu păcăleam pe nimeni. Mi-era teamă că, dacă vorbesc, voi da la iveală faptul că nu aveam un sine real. Căutam cu disperare persoana care puteam să devin. Am încercat să oglindesc expresiile celor din jurul meu, imitând accente, manierisme și comportamente sociale. M-am apucat pentru scurt timp de fumat, fiindcă toți cei considerați cool la Sarah Lawrence păreau să fumeze. Stăteam afară, lângă bibliotecă, împreună cu Sharon, o prietenă de la programul de masterat, uitându-mă la ea cum inhalează fără niciun efort fumul de țigară, și mă simțeam îngrozitor de conștientă de felul în care țineam țigara pieziș între degete, întrebându-mă dacă aveam un aer firesc și dacă arătam și eu ca toți ceilalți. Aruncam ocheade pline de admirație la părul lung și blond al lui Sharon, la pielea ei bronzată. Oare voi arăta și eu vreodată așa de normală, așa de americancă? Această stânjeneală îmi însoțea fiecare gest făcut în public. Doar când reveneam în starea mea de singurătate completă o lepădam ca pe o a doua piele, căci nu mai era nimeni care să mă vadă în starea mea brută, jupuită de piele, decât copilul meu, iar el deja mă cunoștea în toate stările mele și mă va cunoaște întotdeauna.

După dispoziția sărbătorească inițială care caracterizase prima perioadă de după evadare, sub amorțeala mea a început să mocnească un amestec paralizant de frică, însingurare și îndoială de sine. Trecuseră șase luni de când plecasem și familia mea începuse, în sfârșit, să priceapă că nu mă mai întorc. Ca să evit manipulările și amenințările lor, îmi schimbasem numărul de telefon și mă retrăsesem încă și mai adânc în mine însămi, temându-mă să nu fiu urmărită sau descoperită. Și, deși știam că nu vreau să fiu trasă înapoi în trecut, nu eram nici foarte convinsă că aveam loc în altă parte.

Eram în lumea din afară, dar nu eram înăuntrul ei, nu cu adevărat. Mă simțeam ca o strămutată, de parcă mă uitam la fotografia unei scene din care îmi aminteam că făceam parte, dar nu mă putem regăsi în ea. În vise, căutam mereu un punct pe hartă unde știam că am trăit, dar nu reușeam să găsesc strada. Nu știu cum, fusesem ștearsă.

După ce plecasem, începusem să văd viața ca pe o rețea uriașă, o secțiune transversală de legături umane. Fiecare bărbat și fiecare femeie cu care aveam de-a face apărea ca un punct reprezentat pe o hartă complexă, pe care n-o puteai vedea cu ochiul liber, dar care era evidentă pentru percepția mea senzitivă. Între acești oameni și rudele lor apropiate erau trasate linii, iar alte linii mai lungi năvăleau prin tunelurile deschise în rețea ca să ancoreze prieteni, vecini, iubiți, chiar și simple cunoștințe. Orișiunde mă uitam, vedeam firele invizibile care făceau legătura între oameni; fiecare dintre ei părea să-și aibă rețeaua bine fixată la locul ei. Eu fusesem dislocată din rețeaua mea. Mă întrebam cât aș putea supraviețui fără o rețea a mea și dacă era măcar posibil să reconstruiesc una de la zero. Dacă eram sortită să plutesc în acea porțiune de țară a nimănui dintre punctele hărții, simțind cum mă pierd în neant cu fiecare ceas care trece? N-aveam pe aproape nimeni în noua mea viață; pur și simplu nu avusesem timp să ajung să cunosc pe cineva. Ca să umplu spațiul din jurul meu cu inimi și minți omenești aveam nevoie de ani de zile și nici n-aveam vreo garanție că voi putea să am vreodată încredere și să mă bazez pe ei cum m-aș fi bazat pe familie. Partea cea mai proastă era să știu că, dacă mi se întâmpla ceva rău, va dura mult până să descopere cineva. Din cine știe ce motiv, chestia asta mă îngrijora deseori — gândul că într-o bună zi o să ajung să zac undeva, putrezind neștiută.

Nu că mă simțeam singură, adică nu în sensul tradițional, acela de a tânji după tovărășia cuiva. La urma urmei, dacă într-adevăr voiam, aș fi putut să chem pe cineva să-mi țină companie. De fapt, preferam să fiu singură. Însemna că nu trebuie să fiu așa de conștientă de defectele mele, de aspectele unde viața mea continua să aibă neajunsuri. În plus, ocupasem toată viața un spațiu mental închis. Într-o lume unde vecinii își raportau reciproc păcatele și prietenii se trădau unii pe alții ca să obțină aprobarea și bunăvoința aferentă a autorităților, încrederea era un lux pe care eu nu mi-l putusem permite niciodată, nu cu droaia mea de abateri care trebuiau să rămână ascunse. Probabil că îmi dorisem în subconștient această nouă solitudine de după plecare, pentru că era, la urma urmei, singura stare care mi se părea familiară și, prin urmare, lipsită de pericole.

În copilărie aveam o vorbă în idiș care s-ar traduce, în mare, prin „vacă scăpată din staul“. Era folosită ca să descrie un evreu hasidic care părăsise comunitatea, asemuind comportamentul acestuia cu al unei vaci eliberate pe neașteptate după ce stătuse închisă toată viața. Se credea că astfel de vaci au toate șansele să se arunce cu capul înainte de pe un deal și să moară. Despre rebelii hasidici se spunea că se dedau unui stil de viață dezmățat, abuzând de droguri, ceea ce ducea inevitabil la ruină, la fel ca traiectoria vacii sortite pieirii. Ideea pe care punea accentul zicala era că libertatea ridică un pericol deosebit pentru cei care n-au avut parte de ea niciodată până atunci. Această vorbă veche, evocată batjocoritor când conversația ajungea la subiectul puținilor rebeli cunoscuți din societatea noastră, mă irita teribil în copilărie. Nu cumva semnala mai degrabă neajunsurile vieții dintr-un staul decât pericolele libertății? Nu era limpede că vacii i-ar fi fost mai bine încă de la bun început să pască liberă?

Într-o duminică dimineață, m-am dus cu mașina până la parcarea anonimă de lângă podul Tappan Zee, de unde îl luam în mod normal pe Isaac după ce mergea la tatăl lui. Pe atunci încă eram amabili unul cu celălalt.

— Noi nu eram ca alte cupluri, mi-a spus el în dimineața aceea. Toți se certau ca chiorii, dar noi, nu.

Am oftat.

— Ceea ce nu înseamnă că eram fericiți.

M-am gândit că asta însemna că nu ne păsa îndeajuns, dar n-am spus-o cu voce tare.

— Eu vreau să fiu fericită. Tu nu?

S-a uitat la mine lung, cu o privire nedumerită, ca și cum nu-i trecuse niciodată prin cap așa ceva.

— Când te întorci acasă? m-a întrebat.

— De ce nu pleci și tu cu mine? l-am întrebat. Știi că nu putem fi cu adevărat fericiți acolo.

M-a privit de parcă ar fi luat ideea în considerare pentru o clipă, după care privirea din ochii lui a spus altceva. „Iar cuvântul ăla“, păreau să spună ochii lui.

— Știm măcar ce înseamnă să fii fericit? m-a întrebat.

Avea și el dreptate. Ce știam noi despre fericire? Nici măcar nu aveam un cuvânt pentru ea în idiș. Menuchas hanefesh25, spunea bunicul meu, sau harchavos hada’as26. Acești doi termeni însemnau fericire pentru el. Un răgaz de odihnă pentru suflet, o lărgire a orizontului pentru minte. Dar pentru mine nu era destul. Voiam esența pură a bucuriei în viața mea; nu voiam să mă împac doar cu bucățica de pace sau înțelegere care îl mulțumise pe el. Voiam să învăț arta fericirii, iar pentru asta trebuia să devin o apikores, o eretică sau o epicuriană, depinde cum priveai termenul.

„Ai auzit vreodată de teoria lui Quine a rețelei de credințe?“ mă întrebase profesorul meu în timpul uneia dintre întâlnirile de pregătire a tezei de licență. Quine a fost primul filosof care a contestat ideea că sistemele de credințe sunt clădite ca niște piramide, mi-a explicat el. O piramidă, spunea profesorul meu, se va răsturna dacă va fi suficient perturbată, dar un păienjeniș își va ajusta marginile fără ca nucleul central să sufere vreo stricăciune. Quine a fost cel care a postulat că oamenii pot fi expuși la idei care le contestă rețeaua de convingeri și să-și ajusteze pur și simplu marginile rețelei pentru a continua să creadă aceleași lucruri. În final, oricât de bine informați am fi, noi suntem cei care alegem ce să credem, spunea Quine.

Știam că în viața mea nu va mai exista religie. Dar nu putea exista nici altceva care să umple spațiul gol pe care îl lăsase în urmă religia. Simțeam că nu voi putea să găsesc nimic pe lumea asta de care să mă agăț. Oricât de profund întipărite în mine erau acele credințe inculcate, oricât de adânci crevasele rămase după ce le scosesem, trebuia să învăț să trăiesc cu spațiile goale, pentru că era mai bine să trăiești în adevăr decât în confortul periculos al minciunii.

Dar până și acesta era un gând naiv. La urma urmei, eram o ființă umană. Acul busolei mele interioare tremura neîncetat, în căutarea a ceva a cărui natură nu voi reuși s-o deslușesc multă vreme.

VERZWEIFLUNG. גנולפייווצראפ. Deznădejde

Odată terminată facultatea, eram cu adevărat în derivă. Acesta era vidul absolut despre care știusem dintotdeauna că va sosi și pe care reușisem să-l amân până în acel moment. N-am încercat prea des să revăd în memorie etapa aceasta din viața mea, iar acum, când încerc, descopăr cât de greu îmi vine s-o recuperez, probabil pentru că am știut încă de când o trăiam că în realitate nu-mi voi dori niciodată să mi-o mai amintesc. Chiar și atunci când erau încă realități prezente, le depozitam undeva în străfundul cotloanelor uitate ale creierului meu, înainte să fi avut timp să evolueze în reamintiri puse la păstrare. Îmi împingeam departe de mine propria viață, ca și cum fiecare moment ar fi fost un strat de piele moartă, pe care puteam să-l jupoi și să scap de el pentru vecie.

Acum, când încerc să mă întorc la perioada de-atunci, mă tulbură să-mi văd gândurile răsucindu-se în cerc, nehotărâte unde să se așeze în spațiul acela difuz de stocare. Hotărâtă să găsesc un punct de sprijin undeva, mă fixez pe un copac. Metoda asta a funcționat și înainte. Multe dintre cele mai vii amintiri din copilăria mea par să înflorească în prezența unui copac anume, deși cartierul în care am crescut nu dădea pe-afară de specimene arboricole. Ceea ce spune ceva, probabil, despre felul în care memoria în sine poate funcționa ca o excrescență vegetală, cu un eveniment-rădăcină care germinează într-o rețea întreagă de lăstăriș auxiliar. Copacul pe care mi-l amintesc eu era un salcâm cam pipernicit, crescut dintr-o groapă micuță cu nisip, într-o curte pavată cu piatră în Upper East Side din Manhattan. Bănuiesc că azi nu mai există. Mă gândeam altădată că moartea acelui copac va fi semnul propriei mele nenorociri, dar acum mă întreb, uneori, dacă nu cumva destinele noastre și-au urmat calea unul în detrimentul celuilalt.

Salcâmul este primul lucru pe care-mi amintesc să-l fi văzut de la fereastra următorului meu apartament. Era un copăcel sfrijit, cu frunze care erau deja sfărâmicioase la sfârșit de august, când m-am mutat în apartamentul de la etajul al treilea al unei clădiri fără lift, în spatele unei biserici luterane aflate pe un colț al bulevardului Lexington. Petreceam ore întregi în noua mea casă, stând la fereastra bucătăriei, care dădea spre curtea dintre biserică și clădirea cu apartamente de închiriat, și uitându-mă îndelung la păstăile uscate care atârnau ciorchine din crengile salcâmului. Era singurul lucru care creștea și la care mă mai puteam uita. De la ferestrele celorlalte camere puteam zări bucăți de zgârie-nori, în peticele de panoramă neacoperite de clădirile din cartier — un puzzle straniu, geometric, de siluete metalice scânteietoare, văzute printr-un păienjeniș de ganguri și alei. În orice direcție m-aș fi uitat, privirea mi se oprea în ziduri. Așa că preferam să stau în bucătărie și să mă uit înăuntru, la salcâmul subțirel și fragil.

Copăcelul era doar atât de înalt cât să-și desfacă o coroană modestă de crengi în peticul pătrat de lumină a soarelui care se instala timp de câteva ore, în fiecare zi, în despicătura aceea micuță dintre acoperișurile din Manhattan. Păstăile lui legănătoare îmi aminteau de acaciile pe care mi le arăta câteodată bunica în timpul plimbărilor noastre din după-amiaza de Sabat pe străzile tăcute din Williamsburg. Deși iubea toți copacii, acacia era specia ei favorită, iar când am fost în vizită la Budapesta, mulți ani mai târziu, aveam să descopăr, într-adevăr, întregi bulevarde îmbrăcate în șiruri străvechi de arbori acacia, aplecați unii spre alții și alcătuind o boltă dantelată care filtra lumina soarelui în arabescuri mișcătoare pe asfalt. În puținele ocazii când zăream câte unul în cartierul nostru din Brooklyn, bunica părea atât de copleșită de bucurie, încât mi-au rămas întipărite în memorie trăsăturile lor și începusem încă de-atunci să-i recunosc cu măiestrie de expert. De asta știam că acaciile sunt ușor de confundat cu salcâmii, o specie invazivă la New York; de fapt, li se spunea uneori „acacii false“. Acum nu mă pot abține să nu compar prin contrast acest umil „fals acacia“, care era punctul central al priveliștii mele, cu splendoarea luxuriantă a copacului care-și întindea belșugul de ramuri până în dormitorul copilăriei mele. Lângă clădirea placată cu gresie maroniu-roșcată din Brooklyn în care crescusem, un sicomor impunător dominase trotuarul, cu un trunchi masiv și o coroană largă de crengi groase și înfrunzite care treceau printre gratiile ferestrei mele și zgâriau stucatura zgrunțuroasă de dedesubt, parcă nedându-și seama de limitele pe care i le impunea mediul lui urban. Desișul compact de frunze care nu mă lăsa să văd afară îmi dădea romantica iluzie că aș trăi într-o casă din copac, crengile lui punând surdină zgomotelor mai supărătoare ale orașului din jurul meu. Acum surdina aceea era flagrant absentă prin comparație; noua mea casă stătea dezgolită într-o mare de turnuri, iar nopțile mele fără odihnă erau străpunse de vârtejul sirenelor, de nesfârșitele claxoane și de trosnetele bruște ale camioanelor care se hurducau peste gropile din asfalt în goana lor pe bulevardul Lexington ca să-și facă livrările în ceasurile dinaintea zorilor. Copacul acela din curtea mea reprezenta cel mult opusul sicomorului; fusese intimidat până la supunere de infrastructura urbană din jurul lui. Cu cât mă uitam mai mult la el, cu atât deveneam mai convinsă că era un semn rău, că și eu voi fi înfricoșată și slăbită de acest mediu nemilos în care mă aflam.

Dintre toate modurile în care visasem și fantazasem la un posibil viitor „afară“, nicicând nu-mi imaginasem că voi fi aici. Bineînțeles că fusesem conștientă, copil fiind, că Manhattanul, deși practic inaccesibil, era aproape de mine din punct de vedere geografic. Profilul clădirilor sale la orizont scânteia ca un șirag de cioburi ascuțite dincolo de întinderea cenușie și rău-prevestitoare a canalului East River, promițând să fie tot ce nu era lumea mea, dar amenințând totodată, în măreția lui licăritoare și veșnic schimbătoare, să fie o iluzie optică, un miraj care se putea transforma în ceva sinistru când te apropiai. Acum, această viziune criptică devenise labirintul de beton în care trăiam, o adresă legală importantă, de care mă voi folosi ca să-mi asigur libertatea. Era cumva ironic că aveam să-mi capăt libertatea doar dacă stăteam într-un loc care mi se părea, în zilele deosebit de proaste, o închisoare înghesuită în aer liber.

O spun în sens cât se poate de practic, după experiența zilei de 11 septembrie 2001 și știind ce consecințe a avut pentru oraș: închiderea podurilor și a tunelurilor, întreruperea transportului în comun, rafturile goale din supermarketuri, care din cauza întârzierii livrărilor nu-și puteau reface stocurile destul de repede, căderea liniilor telefonice fixe și bruierea semnalului de telefonie mobilă. Și, firește, aveam să văd mai târziu ce prăpăd a făcut uraganul Sandy, când centrul Manhattanului a rămas fără curent electric și locatarii de la etajele superioare ale zgârie-norilor s-au trezit prizonieri, fiindcă ascensoarele nu funcționau, iar scările pentru situații de urgență erau prost sau deloc iluminate. Întotdeauna mi-a fost clar că oamenii care trăiau în New York City erau deosebit de vulnerabili, căci este un oraș în care e greu să supraviețuiești chiar și într-o zi bună și aproape imposibil în cazul unei catastrofe, fie ea provocată de mâna omului sau de natură. Tocmai această conștientizare te transformă într-un newyorkez veritabil, îmi fusese dat să aflu, căci deveneai localnic dacă sfidai soarta rămânând acolo, spre deosebire de cei care își luau picioarele la spinare de fiecare dată când situația amenința să se înrăutățească. Și totuși, nu mai fusesem niciodată atât de dureros de conștientă de natura parșivă a actualei mele poziționări geografice. În mod natural, gândirea mea se întrețesea cu credința din copilărie că orașele care îl privesc cu dispreț pe Dumnezeu sunt trecute pe răboj ca să-și primească pedeapsa divină, cum s-a întâmplat cu orașul Babel, ai cărui locuitori au încercat să construiască un turn ce ajungea până în al șaptelea cer și la Dumnezeu însuși; drept pedeapsă, El a fărâmițat vorbirea oamenilor într-un milion de limbi diferite, astfel încât niciunul să nu-l înțeleagă pe altul, iar strădaniile lor de a se coordona astfel zădărnicite au dus la prăbușirea turnului și la pieirea tuturor. Manhattanul se potrivea perfect în arhetipul religios al marilor orașe hedoniste și idolatre care populează atât de multe dintre narațiunile biblice, iar dacă mă temeam de o catastrofă, era pentru că mi-era teamă să nu fiu măturată de valul mâniei dumnezeiești, fără acces la un refugiu pe arcă sau măcar un deal de unde să privesc apocalipsa de dedesubt. Mă simțeam prinsă în capcană într-un fel primitiv, temându-mă subconștient că, atunci când mâna lui Dumnezeu se abătea să-i măture pe păcătoși din adăpostul lor confortabil, eram și eu condamnată să fiu prinsă în vâltoare prin simplă asociere.

Pentru unii, Manhattanul va rămâne întotdeauna locul posibilităților nelimitate, al libertăților exercitate fără restricții, dar pentru mine orașul n-a fost niciodată în stare să se ridice la înălțimea avantajelor promise. Poate că nu a fost momentul potrivit sau poate, după cum am ajuns să bănuiesc mai târziu, a fost faptul că ciocnirea dintre sistemele de valori, dintre împărăția spirituală a copilăriei mele și regatul materialist cu care mă văzusem confruntată dintr-odată, era îndeajuns de extremă încât să devină definitiv ireconciliabilă.

La urma urmei, nu eu am ales să mă mut în Manhattan în vara lui 2010. Așa mă sfătuise avocata mea, cu puțin înainte să-mi închei studiile la Sarah Lawrence. Se apropia etapa următoare din strategia noastră juridică, mi-a reamintit ea. Perioada necesară de separare fusese consemnată oficial, fusese realizat precedentul de custodie, iar acum era momentul să încercăm să obținem un divorț efectiv, în cursul căruia să am o ocazie să mi se recunoască drepturile părintești. În orice caz, mă informase avocata, urma să se judece în circumscripția de domiciliu a copilului și, din moment ce copilul locuia cu mine, voiam să-l feresc de judecătorii corupți votați de comunitatea hasidică27, notorii pentru hotărârile lor repetate în dauna celor care alegeau să se împotrivească bazei lor electorale. Așadar, după ce analizase cu mare atenție sistemul de instanțe și unde am putea noi să nimerim, avocata mea ajunsese la concluzia că trebuie să încerc să garantez pe cât posibil repartizarea cazului la un judecător liberal, la cineva care nu se temea să țină piept comunității, cineva care dăduse hotărâri juste în trecut. Judecătorii de acest fel, a spus ea, se aflau în primul rând la instanțele din Manhattan.

Inițial, am perceput vestea mai mult ca pe o lovitură dată bugetului meu. Respectasem până atunci o planificare financiară foarte strictă, folosind avansul pentru Neortodox, cartea mea de memorii despre copilăria și adolescența mea din comunitatea hasidică și decizia de a o părăsi, ca să-mi plătesc cheltuielile lunare de bază, acoperindu-le pe cele neprevăzute sau suplimentare cu mici colaborări pe ici și pe colo. Mutarea în Manhattan însemna o majorare drastică a cheltuielilor mele lunare fixe, oricât de mult m-aș fi restrâns. Știam, firește, cât de greu este să găsești o locuință cu chirie decentă în Manhattan, ceea ce oricum era o culme a ridicolului, când te gândeai ce înseamnă „chirie decentă“ acolo. Polly, o colegă de grupă de la Sarah Lawrence, care stătea împreună cu soțul și copilul într-un apartament înghesuit de trei camere într-un bloc-turn din Tribeca, îmi povestise că vecinii ei plăteau chirii de 4 000 și 5 000 de dolari pe lună pentru spații și mai mici. Îmi aminteam vorbele unei profesoare de la Sarah Lawrence, care mă rugase să mă mai gândesc o dată la decizia de a pleca. „Divorțul este deja principalul indicator de predicție a sărăciei pentru femeile din America“, mă avertizase ea. „Cum crezi că te vei descurca, fiind atât de tânără și fără rude?“

Nu-i mărturisisem aceste temeri avocatei mele și nu aveam de gând s-o las să-mi vadă îngrijorarea. Deja mă simțeam peste măsură de vinovată că sunt beneficiara serviciilor ei gratuite, în mod normal cu un cost prohibitiv, dar chiar mai mult mă speria gândul că firava ei încredere în mine se va clătina serios dacă își dădea și ea seama că aparenta mea siguranță nu era altceva decât o fațadă fragilă. Cum eram, chiar și atunci, o femeie oarecum credincioasă, am plecat în ziua aceea de la cabinetul avocatei mele convinsă că mă voi muta într-adevăr în Manhattan și că lucrurile se vor aranja cumva. Deși îmi pierdusem nădejdea de a-l găsi pe Dumnezeu sub auspiciile oricărei religii și renunțasem și să mai caut un echivalent secular, pe atunci încă îmi vedeam viața ca pe o poveste, iar poveștile erau singurul lucru în care totuși mai credeam. Aveam senzația că structurile lor oglindeau legi naturale imuabile, cum ar fi spirala de aur, și, deși știam că poveștile au momentele lor de haos și încurcături, în cele din urmă, lucrurile par întotdeauna să se lege laolaltă destul de frumos și credeam că probabil nu era decât o chestiune de timp până când voi începe să văd cum se adună la un loc firele propriei mele narațiuni și voi simți cum țesătura lor se potrivește perfect pe mine, ca o haină comodă. S-ar putea spune că aveam o credință spirituală în impetuozitatea de neoprit a evoluției narative.

După care, de parcă această credință merita să fie răsplătită în mod natural, a avut într-adevăr loc un miracol: adică am găsit micuțul apartament de două camere, cu vedere la curtea unei biserici în mijlocul căreia creștea stângaci salcâmul cel sfrijit, și am fost, firește, convinsă că era lucrarea vreunei forțe superioare. Paracliserul bisericii, un bărbat blond înalt pe nume Schultze, a avut o scurtă discuție cu mine și mi-a oferit pe loc apartamentul cu 2 000 de dolari pe lună — o chirie care în mod normal nu m-ar fi lăsat să sper la mai mult de o garsonieră în Harlem. Mai aveam în contul de la bancă 8 000 de dolari din avansul încasat pentru carte. Știam că banii nu-mi vor ajunge mai mult de trei luni în Manhattan și nu aveam niciun plan pe termen lung la noua mea adresă, dar aveam această stranie și încăpățânată credință și vechea convingere adânc înrădăcinată că oamenii care au credință sunt răsplătiți. Probabil că aceste convingeri vor reuși mai mult să mă stânjenească decât să mă ajute.

Mi-am împachetat puținele lucruri și le-am dus cu mașina în oraș în câteva drumuri. Salteaua și canapeaua mi le-a adus o dubiță închiriată. Ca să îndulcesc puțin pilula pentru Isaac, care tocmai împlinise 4 ani, i-am cumpărat un set Lego nou, sperând că-i va distrage atenția de la această nouă schimbare din scurta lui viață. Fiind mult mai deștept decât mine, n-a căzut în plasă. De îndată ce ne-am dat jos din mașină, a înțeles ce se petrece și a refuzat să intre în clădire. A urlat și a plâns; a țipat la mine că vrea înapoi acasă; m-a lovit; m-a tras bezmetic de haine; mi-a spus că mă urăște; tremura tot de panică și furie exagerate, și totuși absolut îndreptățite. Am înțeles cu claritate deplină, în clipa aceea, că nu-mi împlinesc una dintre obligațiile materne primordiale; mă dovedeam incapabilă să-i asigur un mediu familial stabil.

În cele din urmă, l-am dus în brațe pe scări trei etaje, tristețea și rușinea urcând din capul pieptului și umplându-mi gâtlejul de fiere, în timp ce mă luptam să-i stăpânesc brațele și piciorușele care se vânturau în toate părțile, cutremurată de ecoul țipetelor lui în casa scării. Am descuiat ușa noului nostru apartament și efectiv ne-am prăbușit amândoi în holul de la intrare, mușchii mei destinzându-se brusc de ușurare. Criza lui de isterie s-a amplificat; l-am așezat pe canapea și s-a smuls de lângă mine, izbind cu pumnii și cu picioarele în perne și, pentru că mă simțeam incapabilă să-l consolez în vreun fel, m-am lăsat pe podea și am început să plâng și eu. Povara neputinței m-a copleșit brusc, ca un bloc de piatră căzut de undeva de sus, și m-am prăbușit sub lovitură. Iar atunci umerii mi s-au ridicat ușurați, când toată spaima și durerea înăbușite au ieșit ca printr-o supapă de presiune. Iată-l, în sfârșit — mai întâi golul binecuvântat, eliberarea de nonșalanța pe care o afișasem față de mine și de ceilalți, convingerea că plecarea nu era chiar atât de dramatică până la urmă și că viața mea era acum una obișnuită și cu nimic ieșită din comun. Apoi a apărut adevărul pe care îl tot evitasem, dând năvală să-și ocupe locul de drept: fragilitatea statutului nostru în lume, înspăi-mântătoarea mea lipsă de resurse — și practice, și interioare —, imposibilitatea ancorării de ceva sau cineva.

Isaac s-a uitat la mine, năucit de respirația mea greoaie, întretăiată. Lacrimile i s-au oprit. În timp ce eu continuam să înghit în sec și să șuier printre propriile-mi suspine, s-a târât în poala mea, și-a vârât degetul mare în gură și a adormit pe loc. L-am ținut strâns, în camera slab luminată și posomorâtă, uitându-mă pe fereastră la labirintul de cărămidă, oțel și sticlă și la peticul de cer cenușiu care se vedea deasupra, simțind cu mintea și cu trupul cât de pierduți eram în această nouă lume, cu cei opt milioane de locuitori ai ei luptându-se din răsputeri pentru supraviețuire, cu posibilități de cele mai multe ori limitate. Eram cu desăvârșire și cu adevărat singuri, fiul meu și cu mine, și știam că povestea noastră ar putea foarte bine să se termine aici, în acest oraș unde era o bătălie imposibilă să-ți păstrezi un acoperiș deasupra capului și unde oamenii ca mine dispăreau în fiecare zi în gaura de canal a eșecului. O lamă tăioasă de panică fusese dezlănțuită din lăuntru și urma să-mi răzuiască nervii mulți ani de atunci înainte.

Momentele îngrozitoare trec, dacă ești dispus să aștepți până se epuizează. Lucrurile practice din viață se cer făcute; se vâră nechemate, insistent, în paralizia indusă de jale, până când întinzi mâna să apuci frânghia care ți se aruncă și te aburci chinuit, ieșind la lumină. Ca să permit o percepție de stabilitate, întocmeam nesfârșite liste cu lucruri de făcut; uitându-mă la ele, căpătam foarte necesarul sentiment că existența mea are totuși un scop, iar scopul era important, pentru că oferea vieții formă și textură; era un antidot la tirania nimicului terifiant.

Isaac era primul pe lista mea. Trebuia să readuc cât mai curând posibil în viața lui un oarecare sentiment al normalității și rutinei. Avea nevoie de prieteni; avea nevoie de stimulare; avea nevoie de o structură. Deci îl voi înscrie la grădiniță, dar, dat fiind că acordul meu de custodie temporară prevedea că trebuie să meargă la o instituție privată cu afiliere evreiască, iar eu încă mai păstram aparențele unei vieți de evreică practicantă, am făcut programare la o școală primară modern-ortodoxă aflată nu departe de casă, sperând să pot cere o bursă pentru familii nevoiașe. După depunerea cererii, a trebuit să mă prezint în fața unei comisii care să decidă dacă mă calific pentru o reducere consistentă a taxei de școlarizare. Comisia era formată din trei bărbați evrei de vârstă mijlocie, cu toții demne mlădițe ale unor familii reputate și pline de bani din elita Manhattanului. N-am fost pregătită pentru prima întrebare pe care mi-au adresat-o.

— Spune-ne, te rugăm, de ce ești aici? De ce nu-ți duci băiatul la o școală Satmar sau măcar la una hasidică? m-a întrebat unul dintre membrii comisiei, ridicând privirea de la cerere la mine și apoi coborând-o la loc. La urma urmei, de acolo vii, corect?

Aș fi crezut că răspunsul la întrebare era evident. Cu toate acestea, am încercat să-mi maschez disconfortul și să răspund politicos.

— Păi, pentru că aș vrea să aibă și el o diplomă de liceu într-o bună zi. Vreau să aibă o șansă la o educație reală și la toate ocaziile pe care le aduce aceasta. Nu asta și-ar dori orice mamă pentru copilul ei?

— Dar de ce la noi? a contracarat el. De ce ne-am asuma noi responsabilitatea pentru dumneata? La urma urmei, nu faci parte din comunitatea noastră.

Implicațiile erau limpezi. Era amuzant cum părea să existe, peste tot pe unde mă duceam, aceeași mentalitate de grup închis, de clică — mentalitatea de care încercasem eu să scap. Toți erau niște „noi“. Oare eu voi fi întotdeauna o intrusă, cineva venit din afară, oriunde m-aș fi dus?

Am tras adânc aer în piept. Mi-am stăpânit vocea. Când am răspuns din nou, a fost pe un ton de exagerată sme-renie și respect.

— Chas v’sholom, am spus, o expresie evreiască echivalentă cu „Doamne, ferește“.

Mi-am dus mâna la inimă.

— Categoric nu este responsabilitatea domniilor voastre. Am credința că nimic nu se întâmplă fără un motiv. Dacă, prin cine știe ce împrejurare, fiul meu va merge la școala de stat, știu că se va întâmpla pentru că așa a fost menit să fie. Nu va fi din vina domniilor voastre.

Bineînțeles că știam că școala de stat era răul suprem, chiar și aici, printre evreii mai cosmopoliți. Nimeni nu voia să poarte vina pentru așa ceva pe răbojul celest.

Unul dintre membrii comisiei, cu o expresie indignată, a ridicat degetul de parcă voia să-mi facă morală, dar colegul lui s-a aplecat și l-a prins de braț, oprindu-l. Apoi s-a întors spre mine și mi-a spus că pot să plec; comisia va delibera și îmi va aduce la cunoștință decizia luată. Din săptămâna următoare, Isaac a început grădinița acolo. Deși educatoarele erau drăguțe, iar printre copii a putut să-și facă niște prieteni cât de cât, devenea din ce în ce mai precaut de fiecare dată când intra în clădire. Începea să-și dea seama de diferențele dintre el și ceilalți copii și să înțeleagă că va fi pedepsit pentru acele diferențe. Cam ca lumea din care veniserăm, această nouă lume a evreilor bogați era un mediu la fel de conformist, în care ne vedeam acum marginalizați nu numai din cauză că eram săraci, ci și din cauză că eram așa de tânără și că eram o mamă singură, și din cauză că originea mea evreiască nu era la fel ca a celorlalte familii. Congregația din Upper East Side era alcătuită din oameni cu venituri, origini familiale și idealuri similare; într-un fel, era tot atât de uniformă ca lumea din care veneam noi, dacă nu și mai abitir. Îl luasem pe Isaac dintr-un mediu opresiv de omogen și-l trântisem într-un altul la fel. Cum puteam să-l condamn la aceeași experiență a copilăriei, când scopul pentru care făcusem ce făcusem era să-l salvez tocmai de așa ceva? Era, oare, cazul, îmi făceam eu griji, să nu putem spera niciodată să ne găsim o comunitate, fie ea evreiască sau nu? Dacă te-ai născut intrus, intrus rămâi pe veci. Asta spuneau profesoarele mele despre cei care nu-și găseau locul în comunitatea noastră. Incapacitatea de integrare promitea să fie o boală cronică. În adâncul sufletului, mă rodea spaima că vorba asta avea un sâmbure de adevăr. Nu puteam accepta că soarta mea, ca să nu mai vorbim despre cea a băiatului meu, fusese deja hotărâtă. Mi-am spus că totul era temporar. Într-o zi, curând, divorțul se va termina și atunci vom fi cu adevărat liberi să ne începem din nou viețile, așa cum vrem noi. Vom găsi un loc unde ceilalți nu ne vor mai face să ne simțim ca niște intruși.

Punctul următor pe lista mea era să-mi găsesc o slujbă. Am completat conștiincioasă cereri de angajare și am printat CV-uri, dar chiar și la Sarah Lawrence se știa că nu poți găsi o slujbă suficient de bine plătită încât să supraviețuiești în New York City decât dacă ai relațiile sociale potrivite care să-ți aranjeze niște stagii neplătite promițătoare, astfel încât să-ți poți croi singur calea către un post bun într-o bună zi. Era imediat după criza financiară din 2008 și nu auzisem de nimeni care să-și găsească, pe loc și în Manhattan, o slujbă decentă care să-ți asigure cu adevărat existența, doar depunând cereri de angajare după metoda clasică. Totuși, era limpede că trebuia să fac ceva. Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri!

Oare știam deja, pe atunci, că unele povești pot foarte bine să se încheie cu un dezastru tot atât de ușor cum se pot termina cu un triumf? Astăzi știu că singura lege structurală a unei narațiuni este că are un început și un sfârșit, indiferent de ce natură ar fi ele.

Așteptând răspunsuri de la companiile unde depusesem cererile de angajare, încercam să-mi găsesc o ocupație pentru ceasurile în care Isaac era la grădiniță. Găseam cafenele unde te lăsau să stai ore întregi cu aceeași ceașcă de cafea în față, sorbind când și când din ea. Aduceam o carte cu mine, dar deseori aruncam priviri furișe pe deasupra ei la chelnerițele care se vânzoleau de colo colo; erau de aceeași vârstă cu mine și mă întrebam ce fel de viață aveau, finanțată cel puțin în parte din această slujbă.

În unele zile luam metroul până la capătul cel mai sudic al Manhattanului și înapoi, doar ca să-mi treacă timpul. La început, îmi foloseam postul de observație ca să mă uit la locuitorii orașului, având senzația că erau parte dintr-o etalare teatrală, trâmbițată drept marea recompensă pentru prețul piperat al traiului de aici. Treptat însă, pe măsură ce treceau lunile și vremea se schimba și pe măsură ce mă uitam la cei ce treceau în jur și pe lângă mine, am devenit conștientă de faptul că ieșisem din povestea mea. Observam toate poveștile care se petreceau permanent în jurul meu, iar ele contrastau izbitor cu pustiul și lâncezeala din viața mea. Zăream o persoană și imediat puteam să-mi dau seama de scenariul din care făcea parte. Imaginația mea completa spațiile goale; puteam să-mi închipui de unde venea și unde se ducea; ghiceam cu ce se ocupa și cu cine va lua cina în seara aceea; și am înțeles că, din cauză că ieșisem din structura mea narativă, eram acum blocată într-un spațiu inert, unde viața mea nu mai putea să evolueze sau să meargă mai departe, fiindcă îmi lipseau legăturile cu oamenii și locurile care în mod normal ar fi impulsionat mișcarea.

Pentru o cititoare (în continuare mă definesc pe mine în primul rând așa) este o mare nenorocire. Dat fiind că n-am prețuit niciodată nimic mai mult decât actul sacru de a insufla un sens în haos, a fost cu atât mai dureros să-mi dau seama că fusesem împinsă afară din spațiul în care pot să germineze narațiunile. Mi-am amintit atunci cum, copil fiind, am ajuns încet-încet să pricep că, exact la fel ca toate personaje care îmi fuseseră prezentate în reprizele mele de lectură clandestină, și eu eram un personaj, așa cum erau și toți ceilalți oameni din jurul meu, și mi-a venit pe loc ideea că depindea numai de mine să devin personajul principal, protagonista propriei povești, căci, dacă stăteam degeaba, eram sortită să joc rolișorul care-mi fusese alocat, sacrificând astfel povestea în favoarea altcuiva.

Fusesem atât de însetată după forma de autonomie care mi-ar fi permis să-mi construiesc propriul scenariu, încât mă catapultasem dincolo de orice cadru referențial care mi-ar fi putut cuprinde povestea. De fapt, aterizasem într-un soi de vid narativ. Pentru că aruncasem în aer toate punțile din urma mea înainte să fi ajuns pe malul celălalt, eram acum blocată în eterul dintre activ și pasiv, un personaj în purgatoriul literar.

În această perioadă a vieții, am început să mă îndepărtez de cărți; actul lecturii a devenit un memento dureros al limitelor mele. Reușisem să mă mențin pe linia de plutire în copilărie cu ajutorul cititului, și nu doar datorită simplei bucurii inerente a actului lecturii, de evadare în fantezie, ci pentru că volumele acelea, cărțile pe care le citeam, reprezentau dovada că viața poate fi trăită activ, nu pur și simplu depănată într-o buclă prestabilită de o mână impersonală. Cărțile sădiseră în mine dorința de a-mi ocupa cu adevărat locul în viața mea, iar acum, că reușisem, în sfârșit, să evadez și să pătrund în lumea în care aveam libertatea să fac acest lucru, era zdrobitor să descopăr că nu puteam să culeg pur și simplu firul unei noi povești și să plonjez în intrigă ținând strâns frâiele în mână. Rămâneam mai departe înțepenită în aceeași poziție în care mă aflasem și înainte, obligată să trăiesc prin intermediul altora, citind sau uitându-mă la alții cum se mișcă prin viețile palpabile în care erau scufundați. Dar ce voiam eu, de fapt, ce-mi dorisem dintotdeauna era să trăiesc și, în sfârșit, să nu mă mai mulțumesc doar să-i urmăresc cu jind pe alții.

Viața este făcută din oameni; atâta lucru știam și eu. Nu există povești fără personaje. Oamenii creează mișcare și dezvoltare; fără ei, nu există decât stagnare. Dar rămânea problema creării unor prietenii în noul meu mediu. Căutasem niște vechi colegi de facultate despre care știam că locuiesc și ei în Manhattan, dar mi-am dat seama curând că principalul factor de legătură pentru o prietenie în Manhattan era numitorul comun al averii personale nete. Ceea ce nu înseamnă că vreuna dintre cunoștințele pe care mi le făcusem la Sarah Lawrence m-ar fi judecat sau m-ar fi respins acum fiindcă eram săracă; mai degrabă, faptul că eram săracă le incomoda și făcea prietenia dificilă din punct de vedere practic: când propuneau prânzul la un restaurant sau să mergem la coafor, mie îmi era pur și simplu imposibil să spun da, știind prețurile exorbitante practicate în asemenea locuri. Nu era vina lor că își puteau permite să facă lucruri pe care eu nu mi le permiteam, dar până la urmă se săturau să se tot gândească la lucruri de făcut care să nu coste bani, mai ales când era mult mai ușor să iasă de la bun început la restaurantul unde voiau, dar cu o prietenă care-și putea permite. Și uite așa am pierdut rând pe rând puținele ocazii de prietenie care îmi ieșiseră în cale; lipsurile financiare mi-au bătucit întruna singurătatea, până când a devenit un accesoriu permanent și imuabil.

Pe măsură ce trecea timpul și nu se materializa nicio perspectivă de angajare, cifrele din contul meu bancar au început să se micșoreze periculos. Am încercat să trag de bani și mai abitir decât înainte, trăind cu fasole albă la 79 de cenți punga și oase de vită pentru măduvă la 40 de cenți, pe care le găteam cu condimente din belșug ca să le dau gust, așa cum mă învățase bunica. Le încălzeam din nou la fiecare masă a zilei, până nu mai rămâneau decât resturi arse. Mă întreb acum dacă Isaac băgase de seamă, după schimbările din regimul nostru alimentar, că eram îngrijorată în privința mâncării. Îmi doream mai mult decât orice să-mi pot ascunde de el teama care mă rodea, să-l scutesc de povară, dar cred că foarte puțini părinți reușesc complet acest lucru atunci când sunt într-o situație dificilă. Astăzi, observ relația lui cu mâncarea, felul în care întreabă ce avem la masa următoare, ce va conține și când va sosi, și firește că mă întreb dacă această vagă grijă în privința hranei viitoare și-ar putea avea originea în zilele acelea când mă temeam serios că vom răbda de foame.

Știam din copilărie ce înseamnă să-ți fie foame, dar niciodată în felul acesta. Genul de foame pe care o simțisem atunci era în mare parte de natură emoțională. Întotdeauna erau congelatoare pline până la refuz cu mâncare și dulciuri, iar bunica era în bucătărie, pregătindu-mi la iuțeală ceva de mâncare la miezul nopții dacă mă dădeam jos din pat cu șoricei în burtă. Nicicând n-am știu cum e să sari peste o masă, cu excepția puținelor perioade de post religios de pe parcursul anului, și chiar și atunci sărbătoream la sfârșit cu un ospăț atât de îmbelșugat, încât aproape că-mi făceau plăcere cele douăzeci și patru ore de răbdat. Consideram că merită efortul, odată confruntată cu focurile de artificii care-mi explodau pe limbă la prima îmbucătură de după apusul soarelui.

Dar relația noastră cu mâncarea a fost dintotdeauna una stranie; măcar atât țin minte. Aveam încă în cap imaginea aceea, cu bunica așezată pe un scaun în colțul sufrageriei și ciugulind ceasuri întregi dintr-un os de pui, pierdută în visare, neatentă la întrebările mele, la privirea mea curioasă. Suspina abia auzit, în timp ce rodea osul, probabil pentru că-i plăcea gustul, dar era și ceva îngrozitor de trist la suspinele acelea, de parcă și-ar fi adus aminte de alte vremuri, niște vremuri când nu era nimic altceva de mâncare decât resturi neîndestulătoare. Cum altfel s-ar fi putut explica dorința ei de a suge măduva din oase subțirele de pui, când aveam casa plină de mâncare?!

Vorbea mereu despre foame. Era argumentul pe care-l folosea ca să mă determine să-mi ling farfuria până o lăsam curată la fiecare masă, făcându-mă să mănânc vinovată chiar dacă nu-mi era foame, reamintindu-mi de perioada când nu avusese destul de mâncare. Părea că încearcă să mă învețe să mănânc cât timp încă mai puteam, de parcă foamea aceea uriașă, fără saț, de care avusese ea parte ar putea veni din nou, iar eu puteam s-o țin la distanță mâncând mai mult, compensând în avans pentru lipsurile viitoare.

Dar mie îmi era foame acum, iar mâncarea pe care o înfulecasem altădată până simțeam că-mi plesnește burta nu mă ajuta cu nimic. Foamea este o formă specială de tortură, dar frica de foame este încă și mai rea, iar eu fusesem crescută să mă tem de foame mai mult decât de orice altceva. De fapt și de drept, privind în urmă, știu că în perioada aceea nu sufeream cu adevărat de foame. Poate că lăsa de dorit calitatea alimentației, poate că lipsea din varietatea îmbietoare, dar burta mi-era plină. Frica de amenințarea aceea grozavă pe care mi-o descria bunica era cea care îmi rodea stomacul ca o fiară, făcându-mă să cred că răul cel mai rău deja se întâmplase. Și, deși aveam burta plină, mă zvârcoleam peste noapte în pat de parcă mă dusesem la culcare nemâncată, iar dimineața mă trezeam mult prea devreme, luptându-mă cu hăul fricii care era răstimpul nopții. În fiecare dimineață, mă uitam cum răsare soarele parcă de dincolo de pâclă, razele lui insistente iluminând fiecare particulă de smog, reflectându-se în fiecare dâră strălucitoare de urină de câine scursă pe asfalt. Nici măcar elegantul Upper East Side — cu faimoasele lui bulevarde largi mărginite de vitrine scânteietoare, cu piațetele lui de asfalt cenușiu pe care pășeau alene localnicii în haine de firmă, cu ochelari de soare negri și pantofi cu talpă roșie — nu putea fi scutit de excrementele produse de acest oraș. Degeaba se căznea să-și ascundă gunoiul și să-și spele trotuarele. Mi se părea straniu să-mi imaginez că acest loc gălăgios, murdar și rău-mirositor îmi captivase odinioară închipuirea și-mi populase visurile. Mi-ar fi plăcut, măcar pentru o zi, să fiu în pielea cuiva căruia orașul acesta îi producea o încântare nesfârșită. Poate că schimbarea de perspectivă mi-ar fi topit rezistența.

După ce îl lăsam pe Isaac la grădiniță, ceasurile zilei se conturau amenințător-costisitor în fața mea, un timp pe care nu-mi puteam permite să-l plătesc, și hoinăream fără țintă prin oraș, ca să-mi stăvilesc panica. În sus pe bulevardul Lexington, în jos pe Park, în sus pe Madison, în jos pe Fifth și apoi în Central Park, spre lacul de acumulare, în jos spre debarcader, înapoi pe Museum Mile și pe străduțele laterale adormite, cu casele lor scumpe în stil Belle Epoque. Într-o zi, când mă îndreptam spre casă pe Park Avenue, străbătând tărâmul portarilor, al valeților de parcare și al șoferilor în uniformă, am dat peste o priveliște stranie, care mi-a rămas în minte cu claritate perfectă până în ziua de azi. Doi polițiști stăteau în picioare lângă trupul unui om întins pe burtă cât era de lung, în fața maiestuoasei intrări principale a unei clădiri elegante și trufașe, cu apartamente de locuit. Păreau că încearcă să-și dea seama dacă boschetarul era mort sau numai adormit. Mai văzusem o asemenea scenă; în mod normal, polițiștii, alertați de bodyguarzii privați din cartier, îl zgâlțâiau pe omul străzii până îl trezeau și insistau să se mute de-acolo. Câteva ore mai târziu, în mod sigur aveau să fie chemați să-l smulgă din următorul culcuș pe care și-l găsise, dar asta era viața de persoană fără adăpost în New York City. Era interzis să zăbovești pe stradă, dar nu aveai unde să te duci, așa că rămâneai într-un loc cât timp puteai. La vremea aceea, stăteam atât de mult să mă gândesc la oamenii fără adăpost fiindcă aveam convingerea că era doar o chestiune de timp până voi ajunge și eu printre ei. Omul întins pe jos nu dădea nici cel mai mic de semn de viață, în ciuda ghionturilor tot mai violente ale celor doi polițiști. După care, dintr-odată, ușa clădirii a fost deschisă de portarul în uniformă și prin ea a pășit țanțos afară o femeie înaltă și zveltă, cu o cascadă de păr blond, lung și strălucitor ca un văl platinat, cu picioarele lungi vârâte în cizme de piele negre până la genunchi, cu tocuri subțiri și ascuțite, îndreptându-se cu pas de parada modei spre limuzina cu șofer care o aștepta. În acele câteva clipe i-am remarcat geanta din piele de crocodil, haina de zibelină, felul în care își ținea bărbia ridicată și împinsă înainte, parcă susținută cu o proptea invizibilă, și am dedus rapid că purta haine care costaseră probabil vreo 30 000 de dolari. M-am uitat fără să-mi vină să cred cum femeia a întins un picior lung și suplu peste trupul bărbatului ce zăcea pe strada ei, de parcă nici n-ar fi existat sau, mai degrabă, de parcă existența lui nu era nimic altceva decât un inconvenient prostesc de care se vor descotorosi alții ca să-i asigure ei confortul; după o clipă, a dispărut în limuzina cavernoasă, iar portiera s-a trântit în urma ei cu o bufnitură categorică. Și duși au fost în trafic, iar polițiștii și-au continuat înghiontitul și împinsul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Această scenă îngrozitoare va ajunge să reprezinte pentru mine orașul New York. Voi mai vedea asemenea spectacole, repetate în diverse forme, peste tot în Manhattan, dar aceasta este scena care mi-a rămas în minte limpede precum cristalul, ca o înregistrare video pusă să se repete în buclă. În indiferența lor absolută față de realitatea suferinței umane din imediata lor vecinătate, aceste manifestări ostentative de bogăție cu care m-am văzut brusc confruntată păreau să confirme ceea ce educația din copilărie mă făcuse să cred cu tărie, și anume că bogăția era ceva imoral, cauza primară a tuturor relelor. New Yorkul ajunsese să mi se pară urât, din cauza accentului pe care îl pune pe bogăție în detrimentul oricăror altor lucruri, iar această urâțenie mă deprima. Mi-am pierdut capacitatea de a mă lăsa fermecată de micile lucruri frumoase din viață, pentru că fuseseră eclipsate de urâțenia atotmistuitoare a paradisului capitalist.

În ziua aceea, când bogătașa a pornit în trombă în limuzina ei, mi-am întors capul, îngrețoșată. Peste drum era o biserică catolică uriașă, cu ușile deschise, și, fără să stau pe gânduri, am traversat la intersecție și m-am năpustit direct spre strane. În tăcerea și pustietatea bisericii am găsit un refugiu în fața urâțeniei de afară; începând din ziua aceea, ca să-mi alin deznădejdea ce creștea în lăuntrul meu, am început să evadez periodic în multele biserici impozante care mărgineau străzile înstărite, pur și simplu pentru că, spre deosebire de majoritatea sinagogilor, erau lăsate deschise pentru public în fiecare zi. Nu căutam o religie, dar exista un fel de mântuire în tăcerea pe care o găseai acolo, în întunericul răcoros al acelor edificii goale din piatră.

Am vizitat multe biserici, atât catolice, cât și protestante, deși le preferam pe cele catolice, cu mireasma lor de tămâie, cu lumânările pâlpâitoare și cu clericii care se mișcau neauzit peste pardoselile din piatră, în veșmintele lor misterioase ca niște cape de magicieni. Am frecventat catedralele de pe Fifth Avenue și biserica anglicană a Sfântului Thomas More de pe Ninety-fourth Street, unde lambriurile din lemn de culoare închisă te duceau cu gândul la un conac englezesc și unde un preot se învârtea aferat pe lângă amvon, fără să arunce măcar o privire spre colțul întunecos unde stăteam eu, lângă perete. Am petrecut zile întregi stând în biserici, simțindu-mă ferită, la adăpost de haosul copleșitor al orașului. Foarte adesea, alunecam într-un soi de transă, din care nu mă trezeam decât după câteva ceasuri, fără să știu când trecuse timpul. Probabil că acelea au fost primele mele răgazuri de meditație. Acum mă minunez de cum au funcționat instinctele mele în perioada aceea, căutând mecanisme de adaptare care să mă poarte cu bine prin tranziția aceea dificilă.

Ce-ar fi dacă?… mă întrebam în timp ce stăteam în colțul îndepărtat din dreapta al bisericii Sfântului Ignațiu de Loyola. Ce-ar fi dacă Dumnezeu chiar este acolo, până la urmă? Dacă El a fost mereu acolo, în liniștea totală, în însingurare, în mine? Dacă trebuia să mă lepăd de tot, de absolut tot, ca să-l găsesc?

Am început să-mi imaginez că eram, în sfârșit, pe calea cea bună spre Dumnezeu, că prin felul în care fusesem privată de orice confort și sprijin voi ajunge să aflu adevărul despre El. Îmi aminteam poveștile care-mi fuseseră spuse despre sfinții anonimi, lamed-vav’nik, despre cum reușeau ei să obțină aproprierea supremă de cer, prin renunțarea la orice mângâiere pământească. Poate că simțisem eu ceva, cu ani în urmă. Poate că spiritul lui Leibel din Oshvar sălășluia într-adevăr în mine.

***

În majoritatea serilor, după ce-l duceam pe Isaac la culcare, făceam o baie fierbinte, în speranța că mă va destinde îndeajuns încât să adorm liniștită în loc să mai tresar și să mă zvârcolesc, cum se întâmpla de obicei din cauza stării de vigilență permanentă a creierului meu anxios. Baia mea cu faianță albă era mică și înghesuită, cu o cadă făcută pe măsură ca să încapă în spațiul îngust și înghesuit, dar într-un capăt era o fereastră trapezoidală pe care o propteam de obicei să stea deschisă pentru aerisire. Într-o seară din primăvara lui 2011 se făcuse destul de cald afară încât să las ferestruica deschisă cât timp mă îmbăiam, iar când am ieșit din apă după ce îmi udasem părul ca să-l spăl, am tresărit brusc la auzul unui sunet, al unui cântec nepământesc, care la început mi s-a părut că e muzică din vreun aparat, dar era prea difuz și vibrant ca să fie doar o înregistrare. Curând am dedus că era corul bisericii, care făcea repetiție dincolo de curte, vremea blândă lăsându-i și pe coriști să proptească deschise câteva dintre panourile înguste ale vitraliilor mari și colorate. Am ascultat tonurile tremurătoare care ajungeau cu intermitențe la urechile mele și vechea mea convingere a prins iarăși viață, vibrând odată cu ele. Mi-am zis, în sinea mea, dacă nici ăsta nu e un semn, nu știu ce e. M-am șters cu prosopul, mi-am pus un halat și m-am dus la fereastra din bucătărie, sperând să-i pot zări pe coriști și din punctul acela de observație. Nu puteam, dar vocile fără trup pluteau în apartament mai pline și mai palpabile acum, parcă aduse pe un curent magic de aer.

Apoi am observat salcâmul de sub fereastra mea, care tocmai începuse să înflorească din nou, în ciuda tuturor așteptărilor, și perseverența lui mi-a dat, cumva, o fărâmă de curaj. Corul bisericii a continuat să cânte; erau cântece pe care nu le știam sau nu le recunoșteam, cu versuri pe care nu le puteam desluși sau înțelege, dar, în timp ce stăteam la fereastră și ascultam, m-am simțit îndemnată, parcă de niște forțe foarte vechi și venite din adâncuri, să mă rog. Aceasta urma să fie ultima mea rugăciune, deși n-aveam de unde să știu atunci, iar în retrospectivă, pot să identific acum același amalgam extatic de stimulente exterioare și interioare care a dus la toate rugăciunile mele de dinainte. Adică, în toate momentele din viața mea în care m-am simțit împinsă să mă rog, spontan și cu efuziune, am intrat, chiar înainte să trec la fapte, într-o stare care nu se poate numi decât drogată, cam la fel cum mă simt astăzi după un pahar cu vin. Lumea pare să se retragă într-o stare pasivă și binevoitoare, iar emoțiile mele țâșnesc cu putere, de parcă s-ar ridica un stăvilar. De fiecare dată părea că forțele dinăuntru și din afară conspirau unele cu altele ca să mă aducă pe marginea acestui abis spiritual, de unde nu mai aveam încotro și trebuia să sar.

Actul sinuciderii nu este cu totul străin de cel al rugăciunii. În apelul spiritului către Dumnezeu, există sentimentul, chiar convingerea, că solicitantul renunță la responsabilitatea pentru propria-i ființă și viață și i-o cedează lui Dumnezeu; cu saltul sinucigaș, cel care sare renunță și el în favoarea morții, dar ambele gesturi sunt determinate de impulsul fundamental al conștiinței că nu mai are nimic de pierdut.

Atunci, când am simțit cum fac saltul în prăpastia pe care o au în comun cele două gesturi, cu stomacul urcându-mi în gât de parcă eram cu adevărat în cădere liberă, mi-am amintit de soțul unei profesoare din liceu, adept al curentului Breslov, care propovăduia rugăciunea în stare de transă facilitată de droguri. Mai târziu s-a spus despre el că, urcat pe acoperișul unei sinagogi pentru meditație spirituală și aflat în culmea exaltării, sărise fără să-și dea seama în gol.

Iată prețul pe care ni-l cerea rugăciunea. Nu era destul să apelezi la Dumnezeu dintr-un loc sigur; nu, rugăciunea voia de la noi disponibilitatea să ne asumăm un risc, să devenim vulnerabili. Abia atunci se va îndura o putere superioară să se întindă spre noi după ce noi ne vom fi întins spre ea. O rugăciune nu era doar un cânt pe care-l mormăiai neatent sau îl gândeai ori îl simțeai înăuntrul conștiinței tale; era un act care poseda trupul și sufletul și le chinuia pe amândouă cu spasme intense de subjugare evlavioasă. Cel care se ruga cu toată seriozitatea invita spiritul rugăciunii să se așeze în lăuntrul său și să-l ocupe în întregime, din nucleu și până la cele mai mărginașe hotare ale ființei sale. Exact din acest motiv învățaserăm noi să facem, în timp ce ne rugam, shuckle, care este arta de a te legăna energic înainte și înapoi, tocmai ca să ajuți procesul rugăciunii.

Dar în seara aceea, când aveam 24 de ani, m-am rugat la fel ca atunci când eram copil; m-am adresat din nou lui Dumnezeu ca unui vechi prieten, ca și cum ar fi fost foarte tangibil, undeva departe, dincolo de lucruri, ascultând exact cum mi-l imaginasem eu dintotdeauna: neatent, și totuși binevoitor. Am formulat invocațiile în gând, cuvintele șerpuind prin mintea mea ca o gravură caligrafică, de parcă așa le întipăream în eter. În timp ce murmuram versetele unui vechi psalm preferat, în conștiință mi s-a prăbușit brusc și greoi imaginea unei versiuni mai tinere a mea, înainte să mă pot apăra de atacul ei.

Iată-mă, am 12 ani și stau așezată lângă biroul directoarei școlii. Chiar și la vârsta aceea, încă intram în bucluc din motive pe care nu reușeam să le pricep prea bine. De data aceasta știam că rabinul îl va suna pe bunicul meu, bunicul o va suna pe mătușa, iar eu mă voi alege cu câteva săptămâni de predici moralizatoare și supraveghere atentă, din cauză că, fără să bag de seamă, spusesem ceva sau purtasem ceva, sau făcusem ceva nepotrivit la școală. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum stăteam pe bancheta aceea tare din lemn, cu umerii încovoiați în postura învinsului, uitându-mă în jos la pardoseala roasă și zgâriată, și simțeam cum mă ustură ochii, iar lacrimile amenințau să se reverse într-o înșelătoare întruchipare a vinovăției, în timp ce nădăjduiam, în starea mea de tristețe și epuizare, că dreptatea ar putea interveni ca să pună capăt acestei inechități. Așa că am început să mă rog, acea unică rugăciune, Psalmul 13, pe care deseori îl repetam de multe ori la rând, într-un ritual superstițios, ori de câte ori mă trezeam în situații dificile. Îl memorasem deja, acest imn glorios, cu limbajul lui dramatic care sugerează o narațiune plină de forță, cu afirmațiile categorice dând de înțeles o relație apropiată și directă între Dumnezeu și suplicantul său. Îmi șoptesc mie însămi cuvintele în ebraică:

Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit?

Până când vei întoarce fața Ta de la mine?

Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua și noaptea?

Până când se va înălța vrăjmașul meu împotriva mea?

Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu,

luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte,

Ca nu cumva să zică vrăjmașul meu: „Întăritu-m-am asupra lui“.

Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina.

Iar eu spre mila Ta am nădăjduit; bucura-se-va inima mea

de mântuirea Ta; cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine.

După care, la un moment dat, după a douăzeci și șaptea sau a douăzeci și opta repetare a psalmului, ușa biroului s-a deschis și nu rabinul stătea acolo în prag, ci secretara, spunând că directoarea este prea ocupată ca să mă primească și să mă duc înapoi la ore. Ah, câtă fericire am simțit pe drumul scurt până în clasă, știind că scăpasem de o pedeapsă sigură! Nici nu pot descrie sentimentul minunat că rugăciunea mea se prea poate să fi trecut peste un zid amenințător și să fi ajuns până la ceva puternic și magic din partea cealaltă, care putea să mă salveze.

Acum, după atâția ani, am căutat din nou în mine acel spirit, pierdut în cursul înstrăinării mele, pentru că mă agățam de credința că undeva în mine mai exista încă acea capacitate de a revela imposibilul, de a simți invizibilul, de a exploata altă dimensiune. Am evocat în minte imaginile parcă filmate ale disperării mele, acele portrete ale nenorocirii care mă bântuiseră deseori, derulându-le încă o dată prin fața privirii lui Dumnezeu, pentru ca El să poată înțelege pe deplin cât de șubredă era situația mea. În fond, nu asta era puterea mea specială, aceea de a invoca o reacție, un răspuns, prin descriere emotivă? Rugăciunea mea, prima după o lungă perioadă de tăcere, îmi părea un interviu important în care nu-mi puteam permite să dau greș; trebuia să-i transmit clar lui Dumnezeu caracterul urgent al nevoii mele, pentru a nu rata ocazia de a mă face auzită de El. Dacă mă dovedeam în stare să fac acest lucru, la fel ca atunci când aveam 12 ani și îmi doream cu disperare o mână de ajutor, dacă deznădejdea mea de azi se va dovedi la fel de autentică și pură pe cât fusese atunci, nu se poate să nu reușesc să-mi obțin și de data aceasta salvarea.

Curând m-am simțit epuizată de efort, la fel cum rugăciunea mă storcea de puteri când eram copil, de parcă simțeam cum mi se epuizează rezervorul spiritual și aș fi știut că la fiecare mare strădanie de a ajunge la Dumnezeu, ființa umană rămâne vlăguită. Într-o ființă pământească nu există decât o cantitate limitată de energie spirituală, era limpede, și a mea nu mai fusese reîncărcată de ceva vreme. După ce mi-am terminat rugăciunea, am mai așteptat o vreme la fereastră, parcă în speranța unui răspuns celest sau măcar a unui semnal subtil, dar nu s-a întâmplat nimic, cel puțin nimic la fel de concret ca în ziua aceea fatidică de la școală, când secretara stătea în cadrul ușii ca o apariție nepământeană și parcă l-aș fi văzut pe Moise despărțind Marea Roșie.

Încet-încet, efectele stimulentului s-au estompat și starea mea de extaz a început să se stingă. Corul a încetat să mai cânte și în liniștea care s-a lăsat totul a părut din nou perfect banal. Deși m-am dus la culcare cu fantezia că a doua zi de dimineață, când mă voi trezi, lucrurile vor fi cu desăvârșire și ca prin magie diferite, momentul meu de rugă din fața ferestrei începuse deja să pară vag ridicol și copilăresc. În lăuntrul meu parcă arsese complet în cuptorul rugăciunii și ultimul tăciune de credință.

După aceea, cam o dată pe săptămână, adierile de cântec ale corului bisericesc pluteau spre fereastra mea ca aromele care veneau dinspre aerisirile bucătăriilor din jur, dar nu mi s-a arătat niciun răspuns la cererea mea stăruitoare. Am primit totuși o ofertă de angajare, ca secretară la un mic studio de dans, cu o leafă doar cât să-mi acopăr cheltuielile lunare cu de-ale gurii, și, deși am acceptat-o, din lipsă de altceva mai bun și simțind că trebuie să fac ceva care să-mi stăvilească panica și golul lăuntric, eram mai mult decât conștientă de diferența enormă dintre venitul meu sărăcăcios și chiria exorbitantă. În timpul orelor de program mă lăsam deseori atât de distrasă de frică, încât practic nu le eram de niciun folos oamenilor de acolo. Dar am continuat să-mi repet aceeași rugăciune-incantație, pe care o foloseam ca pe un scut psihologic în fața valurilor de anxietate care se loveau de zidurile spiritului meu; mi-am promis că voi răbda. Mi-am readus singură aminte că niciodată nu mi-am închipuit că acești ani vor fi ușori. Nu-mi făcusem iluzii despre dificultățile care mi se ridicau în față. Voi îndura bucuroasă, la gândul că totul era temporar, că până la urmă voi găsi o cale prin care să trăiesc viața pe care mi-o doream, viața pentru care renunțasem la tot. Într-o zi, totul va deveni limpede; se va așeza în perspectivă. Într-o zi, toate acestea nu vor mai fi decât o poveste, mi-am zis în sinea mea, încercând să transform într-un fir narativ dramatic previzibil experiența pe care o resimțeam ca pe o sinusoidă cu urcușuri și coborâșuri amețitoare.

***

Cam pe atunci a început Isaac să se întoarcă de la grădiniță tăcut și morocănos. Devenise deja un efort atât de mare pentru mine să transmit calmul când eram pe lângă el, ca să-l protejez de frica mea, încât noile lui stări de spirit amenințau să-mi facă praf toate strădaniile. La început, mi-am făcut griji că ar fi un semn că vede totul prin fațada pe care o afișam, că dădeam greș în cea mai importantă sarcină a mea. Dar pe urmă am început să descopăr urme ciudate de mușcături pe brațele lui când îi făceam baie și vânătăi pe corp când îi schimbam hainele, ceea ce mă îngrijora, fiindcă nu mi se păreau semnele unei hârjoneli mai viguroase, dar totuși normale; când îl întrebam de unde le are, se retrăgea și mai tare în el. În cele din urmă, cu șoșele și momele, am putut să scot de la el că avea un mic bătăuș al clasei la grădiniță. Fusesem oarecum pregătită pentru acest moment, dat fiind că și eu căzusem victimă intimidărilor în copilărie și probabil, la fel ca majoritatea mamelor, preferasem întotdeauna să-mi închipui că băiatul meu nu va tiraniza pe nimeni; ca urmare, era la mintea cocoșului că va ajunge la un moment dat în postura de victimă. Viața pare să ne vâre cu forța în aceste roluri contrare, ca și cum trebuie să alegem între cele două și nu putem refuza pur și simplu să participăm la această dualitate.

Am încercat să-i dau sfaturi despre cum să se poarte cu cel care-l intimida, probabil sfaturile părintești americane standard în această privință, adică să-i spună unui adult ce se petrece și să aibă încredere că adultul va rezolva problema, adică politica oficială în majoritatea grădinițelor din New York City. Dar data următoare când l-am luat pe Isaac cu lacrimi în ochi de la grădiniță și l-am întrebat dacă făcuse ce i-am zis, el a ținut-o morțiș că da, hohotind de plâns și de ciudă în fața nedreptății, căci educatoarea lui nu făcuse nimic, deși el făcuse exact ce i se spusese, deci procedase absolut corect. De fapt, mi-a povestit el, educatoarea văzuse exact ce se petrece și nu făcuse nimic, ci îl trimisese pe Isaac să ia o pauză și să stea singur, într-un fel pedepsindu-l pentru că raportase încălcarea regulilor.

Îngrijorată, am stabilit o întâlnire ca să discut cu educatoarea. Era o femeie tânără care, de fapt, îmi plăcea, fiindcă părea blândă și atentă și, spre deosebire de clientela grădiniței, nu părea să provină neapărat dintr-o familie bogată și privilegiată. A părut stânjenită în timpul discuției noastre, spunând doar că nu fusese martoră la întâmplările relatate de Isaac și, ca atare, îi era greu să rezolve problema. Observase urmele de pe pielea lui? am vrut eu să știu. Le observase, dar, încă o dată, din moment ce nu văzuse cu ochii ei ce s-a întâmplat, îi venea greu să-și exercite autoritatea în deplină libertate. Discuția nu ducea nicăieri și m-am simțit vag frustrată, având impresia că îmi scapă ceva, o informație cu care eu nu fusesem pusă la curent. Dar n-aveam cum să dovedesc că intuiția mea avea un temei în realitate, și nu în stereotipa angoasă maternă. Am implorat-o pe educatoare să fie cu ochii-n patru, pe cât posibil, la asemenea incidente pe viitor. I-am explicat limpede situația noastră, încercând s-o fac să înțeleagă cât de vulnerabili eram noi în acel moment și că n-am mai fi rezistat la niște greutăți în plus. Am fost sigură că am detectat o notă de simpatie în răspunsul ei, dar a avut mare grijă să folosească o exprimare neutră.

La puțin timp după aceea, am primit la serviciu un telefon de la grădinița lui Isaac. Trebuia să mă duc imediat și să-l iau, m-a informat șefa de personal, fiindcă băiatul meu făcea un mare tărăboi. După ce fusese trimis în biroul directoarei ca să fie mustrat după o altercație, m-a informat ea, Isaac se vârâse sub biroul ei, se ghemuise acolo și refuza să mai reacționeze în vreun fel.

— Ați luat în considerare faptul că fiul dumneavoastră ar putea avea probleme psihice? m-a întrebat ea pe un ton arogant.

În acea frază se afla inevitabila acuzație, ambalată abil și convenabil: luasem în considerare faptul că îi fac rău băiatului meu forțându-l să treacă prin toate aceste schimbări, impunându-i vulnerabilitatea mea de mamă singură, tânără, săracă și fără niciun sprijin, și că răul acesta s-ar putea să fie ireparabil?

După fraza asta n-am mai auzit mare lucru. În clipa când am închis telefonul, îmi simțeam carotida cum zvâcnește și auzeam bubuitul sângelui în urechi. Cu inima în gât, am traversat orașul în goană, cu toată ființa redusă la instinctele de leoaică gata să se repeadă și să-și smulgă puiul din ghearele dușmanului. Este singurul mod în care pot descrie cum eram în ziua aceea. Faptul că trăiam se redusese la o existență de animal, cu sângele năvălind prin cotloanele unde în mod normal se bat între ele să ocupe spațiul gândurile și emoțiile, cu creierul redus la o vâlvătaie care-mi trimitea descărcări electrice prin membre. Când am ajuns la grădiniță, nu m-am oprit să vorbesc cu nimeni. Am dat buzna în biroul șefei de personal, fără să mă sinchisesc s-o salut, m-am aplecat sub biroul ei ca să smulg de acolo trupul țeapăn și inert al băiatului meu și m-am năpustit afară la fel de repede cum venisem, nebăgând în seamă strigătele angajatelor care zoreau în spatele meu.

Odată ajunși afară, m-am dus direct la spitalul Bellevue, ținându-l în brațe pe Isaac, care se prinsese cu mâinile pe după gâtul meu și își cuibărise fruntea în umărul meu. Se agățase atât de strâns de mine, încât îi simțeam unghiile cum mi se împlântă în carne. M-am dus la Bellevue, pentru că știam că există acolo un serviciu de urgență psihiatrică pentru copii, cu cea mai bună reputație, și eu aveam nevoie să le demonstrez celor de la grădiniță că i-am prins cu ocaua mică. Era singurul mod în care puteam fi sigură că-i voi face să priceapă că nu au de-a face cu o mamă singură tânără și neajutorată pe care pot s-o intimideze cum vor ei, ci cu o femeie care nu se va da în lături de la nimic, și de-o fi să sară în foc și-n apă, ca să-și protejeze copilul.

În după-amiaza cu pricina, sala de așteptare la camera de gardă a unității de primire a urgențelor psihiatrice era relativ goală, iar femeia de la recepție se uita mirată la băiatul meu, în timp ce eu completam formularele de primire, părând să se întrebe ce căutam noi acolo, căci Isaac deja se calmase și stătea cuminte lângă mine. Câteva clipe mai târziu, a venit la noi un medic și, după ce i-am explicat pe scurt situația, mi-a dat de înțeles că ar vrea să-l vadă pe băiatul meu între patru ochi, înainte să continuăm discuția. S-a dus cu Isaac într-un cabinet care avea o ușă cu ferestruică, deci îl puteam vedea pe băiatul meu înăuntru cum stă pe jos, pe un covoraș, și cercetează timid jucăriile împrăștiate în jur, dar nu-l puteam auzi ce spune. M-am așezat pe un scaun afară și am așteptat, iar în timpul ăsta instinctele animalice care puseseră stăpânire pe mine mai devreme au început să dea înapoi. Acum mă năpădeau sentimente de indignare, de neajutorare și frustrare și dintr-odată am început să consider că mă purtasem mai degrabă pripit și excesiv.

Treizeci de minute mai târziu, medicul a ieșit cu Isaac și amândoi păreau surprinzător de veseli. Isaac zâmbea și parcă uitase cu desăvârșire ce se întâmplase. Doctorul mi-a strâns cu căldură mâna, spunând că mă descurc extraordinar cu creșterea lui și că ar trebui să fiu foarte mândră de mine.

— Deci e totul în regulă cu el? am întrebat, nesigură.

— Mai mult decât în regulă! a exclamat el în gura mare. Un copil perfect sănătos, evident foarte inteligent, care face exact ce trebuie într-o situație neplăcută.

— O, am spus eu, surprinsă să văd efectiv cum mi se confirmă suspiciunile și dându-mi seama că până în acel moment, deși instinctele mele fuseseră puternice, eu tot mă îndoisem de ele.

— Aveți ceva împotrivă să mai așteptați aici câteva minute? m-a întrebat doctorul cu blândețe. Aș vrea să sun la grădinița copilului dumneavoastră.

Am dat din cap că da, fără o vorbă, arzând de curiozitate. M-am uitat la el cum se duce în cabinet și închide ușa în urma lui. Isaac s-a așezat pe covor, ca să inspecteze jucăriile împrăștiate în mijlocul încăperii. În timp ce așteptam, m-am gândit la vremurile când avusesem și eu de suferit din cauza unor mici tirani și cum tot eu fusesem pedepsită pentru asta, căci era întotdeauna mai ușor să-l pedepsești pe copilul fără părinți sau fără rude care să-i ia apărarea sau să facă mare tărăboi în numele lui — și m-am consolat cu gândul că Isaac nu duce lipsă măcar la capitolul ăsta. Oricât de vulnerabilă și defavorizată aș fi fost eu, niciodată nu se întâmplase să nu fiu prezentă la datorie pentru el, îi fusesem întotdeauna alături când avea nevoie de mine și probabil că doctorul acela avea cât de cât dreptate, la urma urmei; poate că nu mă descurcam chiar atât de rău cum credeam cu meseria asta de mamă, pentru că, în fond, nu ținea de bani sau de poziție socială, ci de felul cum îți stabilești prioritățile.

Doctorul s-a întors din nou. De data asta, Isaac nici măcar n-a ridicat capul de la orășelul de Lego pe care îl construia.

— Bun, am stat de vorbă cu șefa de personal și nu cred că băiatul dumneavoastră va mai avea probleme la grădiniță de acum înainte, a spus el.

Și a zâmbit cu subînțeles.

— Cum puteți fi atât de sigur? l-am întrebat eu, neîncrezătoare în capacitatea lui de a emite asemenea garanții. Ce i-ați spus?

— A, doar că voi informa oficial inspectoratul școlar data viitoare când îmi mai ajunge la urechi ceva despre obiceiurile lor și că modul în care-și administrează școala ar putea duce la închiderea ei.

M-a lăsat perplexă, fiindcă nu știam la ce „obiceiuri“ se referă. Era doar o amenințare goală, numai ca să fie amabil cu mine, sau avea în minte ceva concret? Mai mult decât orice altceva, aș fi vrut să știu ce-i spusese Isaac în cabinet. Mergând apoi spre casă, în lumina soarelui de după-amiază târzie care se reflecta în geamurile clădirilor din jur, am remarcat pasul vioi inconfundabil al lui Isaac. Se vedea din limbajul corpului că nu are nicio grijă, deci orice i-o fi spus medicului de la spital, era clar că îi adusese o ușurare pe care eu nu puteam să i-o ofer. Poate că nu fusese în stare să mă împovăreze pe mine cu tot adevărul, parcă simțind că n-aș fi putut să-i fac față, dar ghicise că doctorul era persoana potrivită spre care să se întoarcă.

Lăsând la o parte detaliile exacte, lucrurile au fost într-adevăr mult diferite după aceea la grădiniță, așa cum promisese medicul. Isaac n-a mai venit acasă cu urme de lovituri sau prost-dispus. Șefa de personal îmi vorbea cu o nouă și nemaiîntâlnită deferență, interesându-se permanent ce mai face Isaac, ca și cum avea nevoie de confirmarea faptului că este într-adevăr mulțumit și îi merge de minune la grădiniță. Iar eu tot nu reușeam să pricep ce anume se întâmplase, exact, ce anume se petrecuse în conversația aceea telefonică hotărâtoare dintre ea și medicul psihiatru, până după vreo lună și jumătate, în ultima zi a anului școlar, când m-am dus să-i iau lucrurile lui Isaac. Tocmai mă pregăteam să plec, când educatoarea lui m-a strigat din ușă.

— Doamnă Feldman, voiam doar să vă spun cât de rău îmi pare pentru ce s-a întâmplat cu Isaac anul acesta. Sper că înțelegeți cât de prost m-am simțit în situația în care am fost pusă. Nici prin cap nu mi-a trecut, când învățam și mă pregăteam să devin educatoare, că va trebui să încalc într-o zi tot ce mi se predase la cursuri, împotriva tuturor instinctelor mele…

Am simțit un junghi în stomac.

— Ce vreți să spuneți? am întrebat eu, precaută.

Ea a părut să dea puțin înapoi, uitându-se în ochii mei ca și cum ar fi testat cât de multe știu.

— Păi, știți despre celălalt copil, cel cu care avea probleme Isaac…

— Ce anume să știu?

Privirea ei a părut să înregistreze faptul că, într-adevăr, nu știu.

— Nu pot decât să sper că mă veți ierta, doamnă Feldman. Eu doar încercam să-mi păstrez locul de muncă și să mulțumesc pe toată lumea. Nu mi-aș dori niciodată să-i fac vreun rău unui copil minunat ca al dumneavoastră. Chiar este un copil cu suflet bun.

— Pentru ce anume să te iert? am întrebat-o, de data asta pe un ton tăios.

În ochi i-a apărut o boare de lacrimi și vocea i-a devenit șoptită.

— Să știți că nu de la mine a pornit. Administrația dictează. Noi suntem o instituție privată, știți foarte bine… banii noștri vin din donații… Dacă l-aș fi îndepărtat pe cel mai generos donator al grădiniței, n-aș fi plătit doar cu postul. Cine știe? S-ar fi putut chiar să se închidă grădinița.

Deci iată explicația, cea pe care nu reușisem s-o intuiesc pe deplin, dar pe care un medic din Manhattan, familiarizat cu peisajul grădinițelor din acest oraș, o sesizase imediat, după ani de experiență într-un spital ca Bellevue. În acest oraș, era ceva normal și uzual să fie pedepsiți copiii tiranizați de fiii și fiicele donatorilor generoși — să fie pedepsite victimele, nu făptașii. În acest oraș, părinții care plăteau pentru copiii lor erau mai valoroși decât părinții care își iubeau copiii.

***

Din iunie, începutul vacanței de vară pentru școlile private, orașul începea deja să se golească, mai întâi doar la sfârșit de săptămână, dar după 4 Iulie, letargia devenea palpabilă. În timp ce asfaltul se cocea sub soarele nemilos, aerul se mișca în vârtejuri leneșe, împins doar de circulația mașinilor. Secrețiile aparatelor de aer condiționat se scurgeau neîncetat pe trotuare, unde tropăiau acum nu localnicii care se duceau la treburile lor, ci mai degrabă stagiarii dezorientați de pe perioada verii și turiștii din provincie care nu-și puteau permite să viziteze Manhattanul decât în timpul verii, când majoritatea apartamentelor erau subînchiriate fiindcă locatarii lor evadau spre locuri mai răcoroase și mai liniștite.

Isaac avea trei luni de vacanță peste vară, iar tatăl lui și cu mine am fost de acord să împărțim în mod egal acest timp. Isaac și cu mine pierdeam vremea în primele trei săptămâni, cât căldura mai era suportabilă, hoinărind prin parcuri, explorând terenuri de joacă și evadând în aerul răcoros al muzeelor când căldura devenea insuportabilă după-amiaza. În primul meu an de colegiu, o profesoară de la Sarah Lawrence mă învățase un truc: să ofer o donație în loc să plătesc biletul standard. De îndată ce spuneam „Aș vrea să fac o donație“, în ochii persoanei de la ghișeu se aprindea o luminiță de recunoaștere și eram eu însămi surprinsă de cât de puțină stânjeneală simțeam, lăsând să cadă doi bănuți pentru biletele noastre. La urma urmei, scopul acestei reglementări era ca newyorkezii să poată vizita regulat obiectivele de interes din orașul lor; ce rost mai avea să trăiești aici dacă tot ce avea de oferit orașul rămânea închis în fața celor mai puțin norocoși? După câțiva ani, primarul Bloomberg va încerca să elimine această politică publică, spre supărarea multora.

Dar pe atunci mai aveam încă voie să ne facem drum de multe ori printre exponatele Muzeului Metropolitan de Artă, precum și printre cele ale Muzeului de Istorie Naturală, și mi se umplea sufletul de mulțumire să văd că Isaac nu se mai satură să exploreze sălile, să pună întrebări și să-și susțină propriile teorii despre artiști și tehnicile lor. Începea să devină cineva de-a dreptul interesant, mi-am dat eu seama în timp ce îl observam, și mă durea sufletul să văd cât de greu îmi venea să disting prin ceața deznădejdii mele personalitatea care se dezvolta în copilul meu.

La mijlocul lunii iulie va trebui să-l predau tatălui său, după care… ce? Voi mai avea tăria să mă trezesc în fiecare dimineață și să pretind că viața mea are vreo valoare, dacă nu era el acolo să-mi reamintească? Mă temeam că voi pierde unicul fir care mă lega de vreun soi de narațiune: aceea a mamei.

În acele săptămâni am ajuns în final la decizia să plec și eu din Manhattan, cât Isaac avea să stea cu tatăl lui, și să mă îndrept spre nordul mai răcoros și mai înverzit al statului. Nu neapărat pentru că aș fi avut un loc mai bun unde să mă duc, nici ca să scap de oraș în sine, deși cu siguranță tânjeam la asta încă de când sosisem acolo, ci dintr-un motiv foarte practic, care-mi venise în cap în timp ce observam schimbările prin care trecea orașul în fiecare anotimp: adică oportunitatea financiară. Dat fiind că nu mai era nimic care să mă țină legată aici pentru următoarele câteva luni, iar eu terminasem manuscrisul și nu mai rămânea de făcut decât redactarea, de ce să nu-mi închiriez apartamentul cu o sumă de două sau de trei ori mai mare decât cea pe care o plăteam eu, așa cum făcea toată lumea, și să nu mă duc altundeva, oriunde, unde să fie mai ieftin? Pe urmă puteam să folosesc banii câștigați în acele șase săptămâni ca să mai trag de buget și să fiu acoperită până pe la sfârșitul toamnei, nu doar al verii. Era clar că n-avea să se producă nicio altă minune care să-mi asigure supraviețuirea pe termen mai lung, deci poate că o călătorie spre o destinație necunoscută mi-ar oferi cadrul potrivit pentru un miracol la care nu renunțasem să mai sper în adâncul sufletului după seara când lăsasem, la fereastră, să țâșnească din mine acea ultimă rugăciune.

Recunosc că aveam deja idee despre locul unde voi merge. În urmă cu o lună, dădusem întâmplător peste America lui Jean Baudrillard și, cu toate că nu aveam încă habar de minunata tradiție începută de Tocqueville, aceea a turului făcut de europeni în Lumea Nouă, deja mă identificam drept o refugiată în țara unde mă născusem și am simțit nevoia imperioasă, după o viață petrecută în shtetl, să cunosc îndeaproape întreaga întindere a Statelor Unite, la fel cum făcuse Baudrillard, la fel cum făcuseră și mulți alții. Aveam nevoie să „descopăr“ America.

Bunica mea spunea mereu că America nu era decât un loc unde veniserăm, o oprire pe drumul sinuos al diasporei. Într-o zi, va fi înlocuită de următorul loc de refugiu, era sigură de asta. În țara aceasta eu eram în același timp cetățeană și imigrantă; această dihotomie se vedea reflectată în relația dintre identitatea mea individuală și cea comunitară. Comunitatea în care crescusem era una a exilaților și, dat fiind că fusesem exilată dintre ei, însemna, oare, că dubla negație putea să-mi anuleze propria înstrăinare? Puteam să devin americancă?

Aveam nevoie să cred că într-o zi divorțul meu se va finaliza și nu voi mai fi obligată să trăiesc în Manhattan. Trebuia să fac planuri pentru această eventualitate a unui viitor în alt loc. Poate că acest plan îmi va da tăria să merg mai departe; poate că, alegându-mi țelul, puteam să-mi ofer ceva concret pentru care să mă străduiesc și la care să sper.

Unde era acest loc necunoscut în care să poată înmuguri fericirea mea? Baudrillard pornise din California, deci de acolo voi porni și eu. Am pus un anunț pe Craigslist, oferindu-mă să-mi închiriez mașina oricui avea de gând să conducă de la New York la San Francisco; mă gândeam că din banii obținuți, aș putea acoperi prețul unui bilet de avion, plus benzina, taxele de autostradă și cheltuielile care s-ar acumula din clipa când eram gata să pornesc și eu pe drumul șerpuit care m-ar duce până pe Coasta de Est.

Un tânăr a răspuns la anunțul meu și a venit să inspec-teze mașina. Am făcut o copie după permisul lui de conducere și după pașaport, mi-am notat toate datele lui și l-am adăugat pe polița mea de asigurare, după care am convenit o dată de întâlnire în zona golfului San Francisco. El estima că ar avea nevoie de cinci până la șapte zile. Avea să meargă pe un traseu relativ direct, dar tot trebuia să mă aștept la peste 6 000 de kilometri la bordul mașinii. Mi-a plătit 750 de dolari în numerar, în avans, plus un depozit de garanție. Cam tot atunci, dat fiind că dădusem un anunț de închiriere și pentru apartament, am ales dintre sutele de oameni care sunaseră doi masteranzi de la MIT; cei doi erau stagiari la Goldman Sachs peste vară și se ofereau să-mi plătească de aproape patru ori mai mult decât chiria mea, deși abia dacă vor călca pe acolo, având în vedere programul lor de lucru.

Mă neliniștea gândul de a părăsi singurul refugiu unde mă puteam retrage la nevoie. Mă cam speria ideea că, pentru următoarele șase săptămâni, nu voi avea o casă a mea, o adresă stabilă. Dar eram și impresionată de repeziciunea cu care reușisem să profit la maximum de situația mea, minunându-mă de propriu-mi spirit de inițiativă. Făcusem rost de suficienți bani nu doar ca să-mi acopăr costurile din prezent, ci și ca să mă întrețin singură încă trei luni de acum înainte.

***

În ziua în care am traversat podul Golden Gate, vremea era de vis, de vară perfectă, dar podul în sine era suspendat într-un nor de ceață groasă, care mi-a amintit pe loc de stâlpul biblic care slujise drept călăuză poporului evreu în exodul său de patruzeci de ani prin deșert. A fost un șoc să ies brusc în lumina orbitoare a soarelui, dar am oprit mașina pe marginea bretelei de coborâre de pe pod și m-am întors ca să mă uit la bizara formațiune noroasă care învăluia ca un șal elegant membrele statuare ale podului. M-am gândit cum, pentru a primi călăuzire, trebuie să existe condițiile în care să poată fi măcar observată o asemenea îndrumare. Robii din Egipt își asumaseră un risc, rătăciseră în necunoscut. Pe urmă apăruseră stâlpii de nor și de foc, iar la sfârșitul călătoriei lor, patria promisă. În modul meu mărunt, și eu speram ca riscurile pe care mi le asumasem să-mi aducă un câștig, ca în fața mea să se arate o cale, pas cu pas, kilometru după kilometru, cât timp îmi păstram credința.

Aranjasem deja, prin vechile mele contacte de la Sarah Lawrence, să mă întâlnesc cu o femeie pe nume Justine, ca să bem ceva și să luăm masa pe debarcader; o cunoștință din New York îi scrisese din timp și o informase despre sosirea mea, căci îi rugasem practic pe toți cei pe care îi cunoșteam, chiar și numai vag, să-mi facă legătura cu cât mai mulți oameni cu putință pe traseul meu. Speram ca acest lucru să-mi ofere un soi de amortizare împotriva singurătății.

La ora 7 seara fix, am intrat în restaurant și am fost condusă imediat la o masă rotundă, acoperită cu o față de masă din damasc alb și gros, și având în mijloc un sfeșnic care răspândea o aură gălbuie în încăperea slab luminată, ca o cavernă. Justine a apărut zece minute mai târziu, cam într-un suflet, cu părul ciufulit, tuns scurt și vopsit în violet-aprins și poalele lungi și largi ale fustei fluturând în jurul gleznelor strânse în curelușele sandalelor din piele. S-a așezat și s-a întors să se uite la mine cu niște ochi mari și calzi, din spatele ochelarilor cu rame verzi, iar surâsul ei era atât de larg, încât ziceai că mă cunoaște de ani de zile, iar astă-seară ne regăseam în sfârșit după multă vreme. În timp ce chelnerii ne turnau iar și iar vin în pahare, m-am trezit că-i povestesc toată viața mea și a fost aproape înspăimântător să văd cu cât de multă simpatie îmi răspundea. M-am simțit vinovată, de parcă faptul că-i spuneam povestea mea era un fel de povară din fața căreia nu poate nimeni să bată în retragere, de parcă îi trăgeam după mine pe oameni împotriva voinței lor. Dar simpatia lui Justine venea din experiență personală; deși crescuse în Vestul Mijlociu, viața ei se putea spune că semăna cu a mea, cu temele recurente ale fugii și reinventării de sine. Dar ea avea peste 60 de ani și își găsise de mult pacea.

— Și tu ți-o vei găsi, m-a asigurat ea, nu pentru că așa merge treaba întotdeauna, ci pentru că ești puternică și nu te vei da bătută până când n-o vei găsi. Pot să văd tăria asta la tine, pot s-o recunosc.

Înainte să se termine cina, când i-am explicat că trebuie să plec din timp, fiindcă urma să-mi rezolv cazarea pe o canapea de rezervă înainte să se culce gazdele mele, Justine m-a întrebat de ce nu vin să stau la ea. Soțul ei era plecat din oraș cu treburi de serviciu și aveau o casă mare pe plajă, la sud de oraș, și cu o grămadă de spațiu liber. Mai mult decât atât, și ea va trebui să plece curând într-o călătorie și avea două pisici de care trebuia să aibă cineva grijă în absența ei, deci era ocazia perfectă pentru mine să le cunosc și să mă decid dacă mi-ar plăcea să rămân acolo.

Justine mi-a arătat mașinuța ei roșie din parcare, o Mini Cooper, și mi-a propus să o urmez în mașina mea. Am pornit pe Autostrada 1, puțin circulată la ora aceea, dar presărată cu porțiuni de ceață deasă, pe lângă plajele nedeslușite ale Pacificului, șerpuind apoi pe serpentinele în ac de păr de pe Devil’s Slide, unde m-am căznit să țin pasul cu Justine, înghesuindu-ne amândouă prin curbele strânse, dar ajunseserăm destul de curând într-un orășel cochet numit Moss Beach.

Casa era mare și luminoasă, cu ferestre înalte de la podea până în tavan și construită pe piloni, aproape ca o casă în copac, cu vedere la ocean într-o parte și la culmea împădurită în cealaltă. În mijlocul casei era o sobă uriașă, pe care Justine o folosea pentru încălzire în zilele mai reci. Era scriitoare și își petrecea majoritatea timpului în casa aceea izolată, mi-a explicat ea, lucrând la marea operă a vieții ei. Stătuse și ea cândva în oraș, dar lăsase în urmă viața urbană ca să locuiască aici, cu florile și animalele, și tentaculele de ceață și să se poată retrage în spațiul activ care era mintea ei. La fel ca mine, se simțea asaltată după ce petrecea prea mult timp în oraș. Gândurile ei aveau nevoie de mai mult loc liber ca să se dezvolte. „Celor mai mulți dintre noi ne ia prea mult până să ne dăm seama că formula fericirii, așa cum o înțelege mare parte a societății, s-ar putea să nu ni se potrivească și că trebuie să ne găsim una proprie“, mi-a spus ea. M-am gândit la ideile despre fericire general acceptate. New Yorkul îți promitea că, dacă ai un cont bancar gras, totul va fi minunat. Ce promitea America? Banii vor conta și în alte părți la fel de mult ca acasă?

În următoarele câteva zile am făcut împreună plimbări lungi pe malul oceanului, iar plajele erau întotdeauna goale. Fâșia de nisip din fața casei era înconjurată de teren stâncos unde creșteau diverse specii de mușchi frumos colorat, șiruri de galben, de violet și de verde, după care o fâșie îngustă de nisip se lăsa cuprinsă în apele de culoarea ardeziei. Ici și colo, câte un șoim african săgeta în zbor până aproape de pământ; câte o gaiță de tufiș ciripea ascuțit în desișuri. În timp ce ne plimbam, am trăit pentru prima oară sentimentul de pace care vine din izolarea totală și am remarcat cum începuseră să-mi încolțească în imaginație primele idei despre viitorul meu. Dacă era să găsesc vreun cămin adevărat într-o zi, mi-am zis în sinea mea, oare va fi ca acesta, înconjurat de copaci și de apă, și de păsări, îngăduind identității mele să se dezvolte în ea însăși, fără a fi formată și modelată de nicio comunitate de oameni?

Întoarsă în casă după plimbare, stăteam ceasuri în șir așezată pe verandă, aducându-mi aminte de după-amiezile de Sabat în care zăceam nemișcată pe terasa din fața casei, cu ochii închiși, ascultând liniștea neobișnuită și sunetele scoase de păsări și de vânt, cărora li se permisese, doar în ziua aceea de odihnă, să vină în prim-plan. Îmi aduceam aminte de florile de cireș care cădeau primăvara ca fulgii de zăpadă, de gaițele care veneau să ciugulească semințele pregătite de bunica și mă gândeam cum era bunica atunci și la capacitatea ei de a-și crea un sentiment de „acasă“ într-o țară străină, plantând speciile de flori și de arbuști pe care le ținea minte din copilărie, într-o încercare de a da viață unei insule care să-i fie familiară și unde să se simtă împăcată.

Grădina ei fusese și pentru mine un sanctuar în copilăria petrecută în casa bunicilor. Era probabil singura grădină adevărată din Brooklynul dinainte de epoca hipsterilor. Era pe la începutul anilor ’90 și majoritatea localnicilor își betonaseră curțile ca să nu lase să crească buruienile. Bunica mea căzuse la înțelegere cu vecinii din dreapta și din stânga noastră: se va îngriji ea de peticele de pământ din spatele caselor lor, dacă proprietarii îi dădeau voie să planteze acolo ce dorea ea. Și așa a și făcut, cultivând căpșune în solul umed și fertil de sub iedera deasă ce filtra lumina minunată care bătea după-amiaza pe zidurile din spate ale caselor noastre. A plantat trandafiri cățărători, grași și rozalii, în așa fel încât să folosească drept spalier gardul de plasă care înconjura curtea; tulpinile cu spini urcau tot mai sus în fiecare an, încolăcite inextricabil prin ochiurile de sârmă. Brândușele și narcisele ieșeau la sfârșitul iernii, iar lalelele magnific colorate răsăreau mănunchi odată cu venirea primăverii, urmate îndeaproape de irișii de un albastru strălucitor și crinii delicați.

Bunica avea un real talent pentru peisagistică — gră-dina era împărțită în trei sectoare dreptunghiulare, fiecare atent delimitat de iederă suedeză chenăruită cu alb și mărginit la colțuri cu crini de toamnă încărcați de frunze lătărețe. Între sectoarele grădinii și pe laturi erau așezate pietre netede care alcătuiau o alee, iar printre pietre creșteau smocuri mici de mușchi. Era un loc magic, atât de bine îngrijit, încât dăruia înapoi cu generozitate și grație în fiecare an. Citisem deja opera clasică a lui Frances Hodgson Burnett și începusem să mă prefac că era propria mea grădină secretă. Când stăteam printre frunzele foșnitoare și miroseam parfumul delicat al florilor, cacofonia urbană distonantă amuțea și rămânea la distanță, claxoanele mașinilor și huruitul avioanelor fiind puse în surdină de freamătul tulpinilor în adierea vântului și de murmurul petalelor. Paturile de iederă erau ca niște perne care absorbeau și sufocau zgomotul hidos al orașului. În imaginația mea, parcă ar fi fost ridicate în jurul grădinii niște ziduri invizibile, iar eu căzusem, la fel ca Alice în Țara Minunilor, într-un alt plan al existenței.

În fiecare an soseau cataloage din Olanda, care nu ofereau decât bulbi de lalele, iar eu și bunica studiam îndelung fiecare soi și discutam despre cele pe care ne-ar plăcea să le încercăm. Cercetam violetele de Parma din ghivecele de pe pervaz, ca să vedem dacă sunt gata să fie transplantate, dar butașii de mușcate îi lăsam până venea vara. Erau întotdeauna planuri interesante de făcut primăvara, și o vară întreagă de evoluții vegetale surprinzătoare pe care să le aștept cu nerăbdare.

Într-o dimineață din 1999, m-am dus împreună cu bunica să vedem ce fac plantele noastre și am văzut-o cum pipăie cu degetele un lăstar ce părea destul de vânjos, răsărit în mijlocul grădinii, imediat dincolo de umbra pe care o făcea pe pământ acoperișul verandei.

— Ce e ăla? am întrebat eu, gândindu-mă că era ceva ce bunica plantase anul trecut și întrebându-mă dacă nu cumva trebuie să ne așteptăm la încă o tufă de trandafiri.

— Am făcut o greșeală, a spus bunica, având un aer dezolat. Credeam că nu e decât o buruiană.

— Dar ce este? am întrebat din nou, și mai curioasă de data asta.

— E un pomișor încrucișat, de zmeur-mur, a spus ea. Nu știu cum de nu mi-am dat seama. Când eram mică, era plin de ei în jurul meu. Ar fi trebuit să-l recunosc pe loc.

I-am înțeles imediat consternarea. Era prea târziu acum să mai facă ceva — ar fi putut să-l smulgă din rădăcină cât încă mai era puiet, dar un copăcel care deja făcea fructe nu putea fi tăiat sau emondat. Este împotriva legii evreiești să stânjenești în orice fel creșterea unui pom.28

Trebuia să-l lase să invadeze grădina și, cu trecerea anilor, exact asta a făcut, ajungând în cele din urmă să se ridice peste acoperișul verandei, până la etajul casei. Timp de trei ani, au tot căzut din el fructe vineții care s-au storcit de pământ, până a devenit admisibil să le culegem și să le mâncăm29. Pe măsură ce creștea, pomișorul a devenit flămând și lacom, furând elemente nutritive din sol și lumină din cer. An după an, celelalte plante au început să moară. Creșteau tot mai puține lalele; irișii au dispărut complet. Bunica a văzut și, cu toate că n-a zis niciodată nimic, am văzut cum face tot mai puține drumuri în grădina pe care altădată o adora. În cele din urmă, iedera prea îndelung neglijată a crescut peste potecile croite cu atâta grijă și buruienile au început să năpădească marginile și să se infiltreze spre mijlocul grădinii. Și nu erau vreun soi mai plăpând, ci plante băștinașe din Brooklyn, cu tulpini groase și frunze late, perene și rezistente, care păreau să nu aibă nevoie de prea mult timp ca să crească înalte cât copacii și să cufunde complet grădina în întuneric. Când am văzut că buruienile nu vor fi stârpite, am coborât să le smulg cu mâna mea. N-aveam niciun fel de cunoștințe despre grădinărit; bunica nu mă învățase decât să iubesc florile, nu cum să le îngrijesc. Am tras și am smuls cu mâinile goale fiecare buruiană insidioasă, simțind, cu fiecare reușită, că deja vin și cresc altele ca să le înlocuiască pe cele extirpate. Bunica a ieșit pe verandă și s-a uitat la mine cum muncesc, crezând că mă străduiesc ca să-i fac ei plăcere.

— Nu trebuie să faci asta pentru mine, mielușico, a spus ea, folosind termenul ei tradițional de alint.

Dar n-o făceam pentru ea. Încercam cu disperare să salvez singura fantezie materializată a copilăriei mele, singurul lucru frumos care îmi marcase copilăria în acest colț altfel uitat de lume din Brooklyn. Smulgeam cu furie plantele, aveam vederea încețoșată de la iritația provocată de polen și îmi simțeam nările pișcate de izul usturător al sevei de buruiană care se scurgea pe pământ. Am terminat toată curtea din spate, iar la sfârșit grădina arăta de parcă fusese scena unui măcel; buruienile lăsaseră găuri căscate în pământ și porțiuni ca niște cratere. Nu contează, mi-am zis în sinea mea, se vor umple la loc. Eram mai mare atunci, câștigam bani ca babysitter; puteam să răsădesc alte plante în golurile lăsate de buruieni. Niște hortensii ar fi frumoase, poate și niște cerceii-doamnei. O să cumpăr erbicid. O să smulg iar buruienile, și de-ar fi să mor.

Mi-am croit drum spre niște trandafirași cățărători, nu de mult timp butășiți, ofiliți și aplecați acolo unde se desfăcuse sfoara. Am găsit capătul ruginit al unei clame metalice folosite ca să fixeze tufa de gard și am încercat să împing cu forța tulpinile în poziția lor verticală inițială, dar fără succes. Clama s-a rupt și vârful ei ascuțit mi-a sfâșiat pielea din podul palmei. Mi-a țâșnit sângele, dar mi-am mușcat buzele, înghițindu-mi geamătul, ca să nu bage de seamă bunica. Nu-mi trecuse prin cap să-i cer mănușile de grădinărit.

Cât îmi doream să vină și ea și să lucreze cot la cot cu mine, așa cum făcuserăm amândouă mereu! Părea că vremurile acelea se duseseră pentru totdeauna. Oricât m-am trudit să repar totul, știam că renunțase la grădina ei, iar bunica nu s-a răzgândit. Învățase să se detașeze de lucrurile pe care le iubea, pentru că deja pierduse prea multe în viață.

De la ea trebuie că am moștenit capacitatea aceea adânc înrădăcinată de a mă detașa. Acum mă durea să iubesc ceva, descoperisem eu, cu toate că îmi doream să iubesc fără să-mi fie frică de dezamăgire. Voiam să pot să-mi investesc energia iar și iar, dar ceea ce îmi venea ușor, ceea ce îmi era familiar, era gestul de a tăia — să retez, să sfârtec, să smulg. Când voi fi capabilă să nu-mi mai tot tai din marginile propriei existențe, să nu mai tot rod din ea până la os și să încep s-o construiesc?

Încă de atunci, din grădină, începuse să-mi fie dor de bunica. Chiar și când stăteam lângă ea, în timp ce gătea sau spăla, sau cânta melodii sentimentale, tânjeam cu disperare după femeia care fusese bunica mea, înainte ca pierderea și tragedia s-o doboare la pământ. După ce am plecat, am simțit că deja ar fi murit, iar spiritul ei plutea deasupra mea ca un înger păzitor.

Poate în această amintire se afla răspunsul la întrebarea mea. Poate că și eu va trebui să-mi decupez, într-un teritoriu care va fi pe veci străin, un loc al meu. Poate că și eu aveam nevoie de o grădină și de refugiul pe care putea să mi-l ofere.

***

Am rămas în casa lui Justine trei săptămâni, în care m-am simțit cu adevărat cuibărită într-un sanctuar, departe de lumea reală în care trebuia să mă întorc curând. N-am avut interacțiuni sociale, dar am făcut plimbări lungi și am avut timp să citesc cărți, și am avut parte de o mulțime de ceasuri de concentrare pe modificările de manuscris care trebuiau aprobate. Am reușit să-mi amân toată frica legată de viitor.

Am plecat din San Francisco la începutul lui august, ca să am destul timp să-mi termin călătoria. Am străbătut peisajul lipsit de relief din Sacramento și din celelalte orașe californiene depărtate de ocean, apoi am trecut prin uscăciunea inițială a munților Sierra Nevada și, curând, goneam să prind apusul de soare la granița dintre Utah și Nevada, unde se află deșertul de sare Bonneville, chiar la vest de Salt Lake City. Am ajuns acolo exact la timp. Am trecut granița statală și am oprit mașina într-o parcare pustie, care părea să servească și drept stație pentru trenurile de marfă; un marfar se întindea pe șine cât vedeai cu ochii, la această oră târzie din zi. Întorcându-mi privirea spre crestele cafenii ale munților din depărtare, am văzut deasupra lor și printre ei cerul pulsând într-un roz-aprins, printre șiragurile de nori portocalii și violet. Prinsesem apusul la apogeu. Mai departe spre răsărit, un copac yucca singuratic se ridica din peisajul plat, pe fundalul orizontului care se înnegura cu repeziciune. Restul era doar noroi sărat, arătând aproape ca niște sloiuri enorme de gheață în depărtare, reflectând apusul fluorescent sclipitor cu atâta forță orbitoare, încât rezultatul te ducea cu gândul la Narnia. Vâjâitul vântului care gonea peste deșertul de sărătură mă asurzea; suprafața argintie sclipitoare mă hipnotiza. Mă simțeam de parcă eram în altă galaxie. Nu semăna cu nicio altă priveliște pe care o văzusem sau mi-o imaginasem și, pentru prima oară în călătoria mea, m-am simțit doborâtă de locul unde stăteam, incapabilă să comunic sau să relaționez cu el, și am avut senzația că starea mea de străină devine brusc și mai accentuată. Ce loc ciudat, sălbatic și enorm era țara aceasta!

Am condus mașina mai departe prin întinderile care se întunecau, către profilul compact și simetric al clădirilor din capitala statului Utah. Am încetinit puțin doar cât am trecut de sediul central al Bisericii Mormone, pentru că am observat un grup de femei adunate afară, purtând fuste lungi plisate și bluze cu guler pe gât, cu părul pieptănat lins pe spate, cu modestie; le-aș fi putut cu ușurință confunda cu colegele din adolescența și tinerețea mea. Dacă aș fi stat de vorbă cu aceste fete, ar fi fost și ele la fel ca fetele din copilăria mea, gândind și purtându-se la unison?

A doua zi am trecut prin zona deluroasă din Utah, unde grupuri de mici culmi muntoase se înghesuiau una într-alta, sub un acoperământ sărăcăcios de conifere pipernicite. După trei ore, parcă am depășit o linie invizibilă trasă în nisip, când am coborât din nou spre deșertul ca o piele cu vene vineții, uitându-mă înapoi cu mirare la peisajul fertil care se terminase atât de abrupt în spatele meu. Am mers fără oprire timp de cinci ore printr-o zonă care mi se părea un fel de neant, pe o șosea cu o singură bandă și am fost recunoscătoare pentru camioneta roșie din fața mea. Numărul de înmatriculare de Utah mă făcea să mă simt mai confortabil cât străbăteam o întindere atât de mare de pământ nelocuit și neospitalier.

Aceasta este America deci, mi-am zis în sinea mea, această pustietate vastă care se întinde între cele două oceane. Am parcurs restul drumului, prin regiunea secetoasă din sud-estul Utahului simțind nevoia să mă alătur din nou civilizației. M-am destins un pic după ce am urcat pe drumurile șerpuite de munte ale zonei de schi din Colorado. Am trecut de cabanele cocoțate pe stânci din Vail, remarcând cu un sentiment de ușurare precaută grădinile elegante, perfect îngrijite, și casele de vacanță în stil contemporan — peisajul ăsta cel puțin îmi era familiar, în sensul că luxul îi va fi întotdeauna familiar unui newyorkez. Când am intrat în traficul auto spre Denver, trecuseră două ore de la lăsarea întunericului. M-am oprit la un bar de la marginea șoselei numit Grizzly Rose, unde un indicator cu neon aflat la intrare anunța că este seara dedicată doamnelor. Ceea ce însemna băutură gratis.

Femeile care dansau în cerc pe podeaua din lemn lustruit purtau șorturi foarte scurte și bustiere, iar porțiunea de picior dintre tivul pantalonilor și carâmbul cizmelor de cowboy expunea mândră un bronz lucios și arămiu, dar ce mi-a sărit cel mai tare în ochi au fost crucile mari, încrustate cu pietricele sclipitoare, care se bălăngăneau în toate direcțiile peste decolteurile strâmte, gata-gata să plesnească la cusături, etalând ostentativ o evlavie în contrast flagrant cu atmosfera de hedonism stropit din belșug cu alcool. Fetele acelea în fuste lungi din fața templului mormon fuseseră o imagine care avea sens pentru mine; recunoscusem în îmbrăcămintea lor aceleași linii severe ale hainelor din copilăria mea. Voi asocia întotdeauna religia cu ascunderea plină de modestie a corpului feminin, cu smerenia artificială a mișcărilor lui. Eram siderată de ceea ce mi se părea o contradicție ireconciliabilă: iată niște oameni care își afișau clar devoțiunea față de Iisus în timp ce luau parte la un fel de ritual bacanal. Pur și simplu, mie America îmi dădea cu rest!

GPS-ul îmi spunea că drumul cu mașina de la Denver la Chicago durează șaisprezece ore, dar eu l-am făcut în douăsprezece, oprind doar o dată pentru benzină, niște chipsuri și un sandvici cu pastramă de vită. Ah, ce plăcere să mă aflu iar pe o autostradă plină de vuiet, cu o linie argintie a orizontului care se arunca impetuoasă înainte în fața mea! La fel de bine aș fi putut să fiu în Manhattan: traficul era cam tot atât de agresiv și newyorkeza din mine se strecura cu multă siguranță de sine prin el. Am căscat ochii la arhitectura impresionantă, urmând instrucțiunile de orientare spre adresa prietenilor mei, care s-a dovedit a fi o casă placată cu gresie maroniu-roșcată, foarte asemănătoare cu cea în care crescusem, cuibărită pe o străduță laterală, la un cvartal distanță de linia de tren urban elevat, asemănător cu cel pe care îl auzeam zdrăngănind în fiecare noapte pe șine prin visele copilăriei mele. Ar fi putut să fie același cartier. M-am simțit pe loc mângâiată de un fals sentiment al familiarului.

Am fost să văd faimoasa sculptură Cloud Gate, cunoscută ca „Fasolea“, și am intrat să vizitez Institutul de Artă. Dând colțul unei săli pline cu tablouri de Manet și Boudin, m-am trezit brusc față în față cu un afiș faimos de propagandă nazistă: Evreul etern. Imaginea familiară — cea a unui evreu scofâlcit și cocoșat de spate, ținând niște monede într-o palmă și o biciușcă în cealaltă, pe un fundal de un galben aprins — părea cu totul nelalocul ei într-un muzeu de artă. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru asaltul pe care l-a dat asupra conștiinței mele. Dedesubtul afișului era o descriere a expoziției temporare cu afișe de propagandă nazistă și sovietică din al Doilea Război Mondial.

Am pășit în sala unde domnea tăcerea; mocheta maronie de sub tălpi înăbușea zgomotul pașilor. Reflectoarele, cu lumina redusă ca într-o sală de teatru, străluceau blând pe afișele îngălbenite, întinse și expuse în vitrine de sticlă pe pereți. Multe dintre ele conțineau simbolism evreiesc juxtapus cu imagini ale ororii și răului absolut; apărea tot timpul fața aceea urâtă, cu nasul coroiat, cu privirea pătrunzătoare pe sub sprâncenele groase și negre și grimasa încruntată, amenințătoare.

Am trecut de la un afiș la altul, simțind, în timp ce înaintam prin expoziție, că fiecare dintre ele intră în rezonanță cu ceva din mine, că în fiecare imagine exista ceva recognoscibil, ceva oribil și totuși adevărat.

Asta mă înspăimântă pe mine la stereotipurile pe care le-am aflat în copilărie și la cele pe care încă le asimilez pe măsură ce-mi croiesc drum prin lume ca un nou soi de jidov rătăcitor — că există întotdeauna un grăunte de adevăr ambalat în miezul fiecărei acuzații și că nu voi fi niciodată în stare să mă debarasez în totalitate de acest afront adus mie însămi. Nu voiam să-mi părăsesc lumea doar ca să fiu veșnic urmărită și bântuită de identitatea pe care mi-o conferise. Fusesem crescută în America fără să știu ce înseamnă să fii american — aceasta era problema pe care speram s-o rezolv pornind la drum.

Aici, la Institutul de Artă, părea că tot restul Americii era implicat în discutarea influenței evreilor în artă și cultură, dar că prezența evreiască fizică era concentrată doar în punctulețe neglijabile pe tot întinsul țării, unul aici, altul dincolo, cu excepția comunităților puternice care se coagulau într-o aglomerare pe Coasta de Est. Aici, la Chicago, mă simțeam de parcă nici nu eram reală, ci doar o apariție. Simțeam acut că nu am nicio altă identitate în afara celei abstracte a evreului; puteam să pretind că mă pierd în mulțime, dar ar fi fost un construct fals, un balon fragil care s-ar fi dezumflat imediat.

Am plecat din Chicago în seara aceea, nerăbdătoare să mă întorc la New York și jurându-mi să nu mă mai aventurez niciodată pe teritoriul neprimitor al Americii mari. Soarele apunea peste câmpiile plate și sărăcite din Indiana; Ohio și Pennsylvania au trecut neobservate pe lângă mine în noapte, pentru că am condus cu privirea ațintită înainte, fără să mă opresc, până când am trecut în zori podul Verrazano-Narrows.

Ca să ajung în Manhattan, am trecut prin Brooklyn și, chiar la orele acelea mici ale dimineții, orașul nădușea tot, inert, în zăduful verii. Deși străzile erau pline cu amintiri spectrale, nimic din New York City nu mi s-a părut deosebit de primitor în ziua aceea, căci revenisem acasă în brațele acelui familiar și inevitabil sentiment de lipsă a unui cămin; deschisesem larg ușa unei lipse a rădăcinilor, pe care călătoria mea prin țară nu făcuse decât s-o accentueze, formând un vas cu pustietate în sufletul meu. Bunica spunea întotdeauna că aduce ghinion să dai cuiva o farfurie goală; înapoia orice recipient împrumutat plin cu fructe sau prăjituri. „Nimeni nu vrea să-și deschidă ușa pentru un vas gol“, spunea ea. Abandonând toate reperele din viața mea, nu cumva deschisesem ușa tocmai unei asemenea priveliști oribile?

HANDLUNG. גנולדנאה. Acțiune

Manhattanul la începutul toamnei părea mai blând, cumva mai inofensiv. Pe măsură ce ultimele valuri de căldură lipicioasă s-au domolit și frenezia infuziei temporare de vară s-a topit în tempoul mai solid și mai sigur al obiceiurilor citadine normale, am început să-i recunosc din nou pe localnici: femeile sub umbrelele lor cu buline, pleoscăind în cizmele de cauciuc multicolore prin aversele scurte de ploaie răcoroasă, închizându-și umbrelele și uitându-se în sus, spre soarele infinit mai blând acum decât în ultimele câteva luni, care le făcea vremelnic cu ochiul din spatele unei pături peticite de nori. Perioada de tranziție între anotimpuri la New York fusese întotdeauna o desfătare pentru mine, ploile cu tunete și fulgere și răpăielile de grindină care veneau la fel de repede pe cât plecau, felul în care vibra aerul de atâta schimbare și mișcare. Acum orașul mergea spre înainte într-un ritm pe care puteam să-l recunosc, iar când au sosit furtunile de toamnă ca să smulgă frunzele de pe crengi, m-am simțit straniu de ușurată. Vrusesem să uit de călătoria făcută, să uit că vara aceea se întâmplase vreodată, căci atunci aflasem ceva înfricoșător pe care nu eram pregătită să-l înfrunt, dar pe care nu reușeam încă să-l formulez în cuvinte.

Cu toate acestea, când mă uitam acum la contul meu bancar, simțeam un inconfundabil fior de satisfacție. Căci era cu adevărat un miracol să mă uit la sold și să văd niște cifre acolo la o dată la care de multă vreme mă așteptam să ajung cu el gol. Și cu toate că, practic vorbind, miracolul venise de la mine, era greu să trag linie între circumstanțele pe care le creasem eu și cele stimulate de alți factori. Învățasem încă de copil că Dumnezeu poate să acționeze prin tine sau prin alții, iar o parte din mine nu avea încredere că aș fi fost capabilă de una singură de această magie. Dacă ceea ce consideram altădată imposibil devenise realitate, atunci nu eu eram responsabilă. Asemenea răsturnări monumentale de situație nu puteau fi atribuite decât lui Dumnezeu.

Mă mișcam prin viață destul de confuz în acele zile, pentru că totul din jurul meu părea să fie brusc înconjurat de o aură spirituală, încărcată cu energie pozitivă sau negativă, și parcă încercam să-mi acordez propria aură la cele din jur, până ajungea la gradul potrivit de receptivitate. Acum nu se mai punea problema de semne și semnale; acum totul era străpuns de un potențial invizibil. Disperarea de anul trecut își făcuse în sfârșit efectul; acum era de parcă mintea mea intrase sub influența unei mici doze de drog psihotrop. În căutarea supranaturalului, pierdusem firul care mă ținea legată de prozaic.

***

Am plutit prin lunile septembrie și octombrie pe ceea ce aveam senzația că este un nor de beție spirituală. Tot ce mi se păruse terifiant toamna trecută acum mi se părea amețitor. Întreaga mea viață părea o aventură ireală, un joc în care cărțile puteau fi jucate într-o infinită varietate de moduri, unde nu exista nicio miză. Această euforie era probabil pur interioară, întrucât nimeni din jur nu părea s-o observe. Isaac cu siguranță nu părea să simtă vreun efect, dar chiar și așa, nu se poate tăgădui starea de spirit entuziastă care mă învăluia atunci; când mă uit înapoi, toate amintirile mele din acea scurtă perioadă par înveșmântate într-o ceață diamantină. Nu cred că trebuie să subliniez că eram sortită să mă prăbușesc foarte curând din această stare de extaz artificial și fix așa s-a și întâmplat după ce am plătit chiria pe noiembrie și mi-am dat seama că, din nou, nu mai aveam niciun ban.

Țin minte că m-am întâlnit cu agenta mea literară într-una dintre zilele acelea, o zi când copacii erau în cea mai mare parte desfrunziți, cerul, cenușiu și vântul, tăios, o zi când simțeam din nou durerea ascuțită a anxietății într-un mod primar și animalic, care mă făcea să mă simt murdară și rușinată. Pe atunci nu știam că tocmai intram într-un tipar în care aveam să rămân vreme îndelungată, un tipar în care teama de eșec mă arunca în cele mai chinuitoare adâncuri, doar ca să mă ridic apoi la înălțimi extatice, amețitoare, de câte ori mă vedeam salvată din ghearele ruinei după ce pericolul trecea razant pe lângă mine. În ziua când i-am înmânat manuscrisul redactat ca să-l dea mai departe editurii, am întrebat-o când m-aș putea aștepta la următoarea tranșă din avans, care, conform contractului, ar fi trebuit virată la data predării manuscrisului. Asta însemna, îmi explicase agenta, un fel de notificare oficială pe care mașinăria birocratică urma s-o producă după ce manuscrisul meu va fi supraviețuit tuturor ochilor critici și va fi fost declarat bun de tipar. Nu putea să prevadă de pe acum când voi primi următoarea tranșă din avans, a spus ea. În cel mai bun caz, procesul de acceptare oficială dura două luni, inclusiv partea birocratică, deci în cazul ideal voi fi din nou solvabilă după Anul Nou. Dar e bine să fiu avertizată, a spus ea; nimic nu se întâmplă repede într-o editură. După care, văzându-mi expresia nefericită, s-a înmuiat și mi-a spus:

— De ce nu-ți iei totuși o slujbă? Știi, pe vremuri, intram în orice prăvălie de pe stradă și întrebam dacă nu fac angajări!

Voiam să râd, dar situația era prea serioasă. Pe vremuri, da. Înainte de internet, când găseai peste tot posibilități de angajare și nimeni nu păstra un post liber pentru cineva cunoscut sau din rețeaua proprie de contacte, când accesul pe piața muncii era un dat și nu se întâmpla ca oameni cu educație, din clasa de mijloc, să ajungă să trăiască pe stradă, cu salteaua lor de yoga dintr-o viață anterioară pe post de sac de dormit. În ce realitate trăia femeia asta?! Cum aș fi putut s-o fac să înțeleagă? N-aveam cum. Își adunase toată agoniseala de care avea nevoie și tocmai se pregătea să iasă confortabil la pensie când mă preluase ca ultim client. Chiar dacă i-aș fi descris detaliat situația mea, n-ar fi putut să i se pară niciodată reală. Nu ar fi fost niciodată în stare s-o simtă cu toată ființa ei, așa cum o simțeam eu.

Am plecat pe jos spre casă de la întâlnire, simțindu-mă însingurată și înciudată, mai ales pentru că agenta mea era probabil unica persoană din New York City care avea toate informațiile necesare ca să priceapă în totalitate în ce situație eram, dar uite că era în stare să se folosească de distanțarea profesionalismului ca să rămână izolată de ea. Pentru ea nu era important decât ca manuscrisele să fie livrate, condițiile contractuale să fie respectate și, firește, procentajele ei să fie achitate. Mi-am readus aminte mie însămi că, deși reușisem să vând o carte „la plesneală“, nu comandată de vreo editură, și încă în toiul recesiunii de după 2008, în calitatea mea de ilustră necunoscută în vârstă de 22 de ani, asta nu se traducea nicidecum în vreo valoare comercială. Mi-am amintit de întâlnirea pe care o avuseserăm recent cu responsabila de la editură, în care ea ne informase solemn că, deși Neortodox era o carte foarte „de nișă“, editura va merge mai departe cu ea și va comanda un foarte generos tiraj de 8 000 de exemplare, ca un gest de bună-credință. Agentei mele i-a fost evident, după cum avea să-mi explice mai târziu, că 8 000 de exemplare era numărul minim pe care l-ar fi comandat o editură atât de mare. Firește, întâlnirea aceea îmi accelerase declinul într-o groaznică îndoială de sine și o anticipare chinuitoare a prăbușirii certe. Căci eu vedeam cartea ca pe singura mea șansă acum, singurul mod în care mi se putea schimba situația din ceva ce abia dacă semăna a supraviețuire într-o stabilitate relativă, dar fundamentală. Aveam nevoie să mai creadă cineva în cartea pe care o scrisesem. Aveam nevoie de multe ca să depășesc momentul; aveam nevoie de un brânci zdravăn care să mă împingă în eșaloanele clasei mijlocii, care să-mi dea senzația unei podele, oricât de subțire și fragilă, sub tălpi.

L-am luat pe Isaac de la grădiniță, unde măcar el continua să culeagă roadele demonstrației pe care o pusesem în scenă anul trecut. Chiar reușise să-și găsească locul printre colegii lui, ba își făcuse și câțiva prieteni. Ne-am întors cu autobuzul până acasă, la apartamentul nostru, unde am încălzit macaroane cu brânză, ne-am instalat pe canapea și le-am mâncat împreună. M-am uitat la el cum mănâncă, l-am privit de parcă îl vedeam pentru prima oară — cât de mult crescuse în ultimul an! Va împlini 6 ani la primăvară și la anul va trebui să înceapă clasa I, deși Dumnezeu știe unde. Grădinița lui nu avea și școală primară. Majoritatea copiilor de acolo se duceau mai departe la școli iudaice modern-ortodoxe. Dar mie îmi era cu neputință să mai trăiesc mult în această minciună. Nădăjduiam că, în momentul când vom ajunge acolo, se va fi pronunțat decizia civilă de divorț și Isaac va putea să meargă la orice școală voia el. Bineînțeles, va trebui să fie admis și acolo, dar cum s-o fac fără bani? Și iar am luat-o de la capăt, învârtindu-mă în cercuri panicate care nu duceau nicăieri, care se închideau pur și simplu în ele însele, până deveneau mici focuri de artificii ale disperării.

Mă uitam la părul lui blond mătăsos, la gropița din obrazul stâng pe care o adoram, la ochii mari și albaștri pe care îi moștenise de la tatăl lui, ochi care mă făcuseră atât de fericită când îl născusem, pentru că exact acelea erau trăsăturile pe care îmi dorisem să le ia de la bărbatul ce-mi fusese ales, tenul cu totul american care poate îl va face să se simtă mai bine în pielea lui decât voi putea eu vreodată. Știam că Isaac va fi unicul meu copil. Nu voi mai ajunge niciodată într-un punct al vieții în care să mă simt suficient de sigură pe situația mea ca să-mi asum o astfel de responsabilitate deplină pentru altă ființă umană. Mi-a trecut prin cap atunci că, deoarece eram tânără și dădusem deja naștere unui copil, aș fi o candidată ideală pentru donarea de ovule, lucru căruia i se făcea deseori reclamă în campusul de la Sarah Lawrence, femeile tinere cu studii universitare fiind niște produse deosebit de valoroase în portofoliul oricărei clinici private de fertilizare. Inteligența îmi fusese evaluată, fertilitatea îmi fusese dovedită, iar evreitatea mea s-ar putea să fie chiar prețioasă în acest caz. Știam că majoritatea rabinilor decretaseră că un copil născut din ovule donate va fi considerat evreu doar dacă atât purtătoarea, cât și donatoarea își puteau dovedi ascendența evreiască.

Da, era o exploatare abjectă a corpului, o procedură invazivă care avea și efecte fizice, și psihologice, dar, spre deosebire de alte forme de exploatare pe care le aveam la dispoziție, era atât perfect legală, cât și bine plătită. Nereglementată, dar nici interzisă. Și aveam, oare, ce altceva să aleg? Nu-mi puteam permite să mai aștept minuni, să trăiesc în acel purgatoriu fără aer. Mă săturasem să tot fiu forțată să mă duc până la buza prăpastiei, să-mi tot văd limitele puse la încercare până la extrem. Nu vor apărea minuni de niciun fel. De data asta, când voi scoate banii din piatră seacă, nu va mai fi Dumnezeu cel care acționează prin mine. Va fi corpul meu care produce mijloace de subzistență, în cel mai trupesc mod posibil.

Marea ironie în tot acest demers era că, deși aveam să-mi ofer trupul pentru fertilizare, era prima dată în viață când era decizia mea s-o fac și, ca urmare, era de două ori mai trist, căci, de fapt, acesta era unul dintre motivele pentru care plecasem, la urma urmei — ca să-mi eliberez trupul în aceeași măsură ca mintea —, și nu credeam că mă voi trezi vreodată într-o asemenea situație, în care va trebui din nou să-mi ofer sinele fizic ca să fie inspectat și folosit de alții. Dar hotărârea mea era îndârjită și, odată cu ea, mi-a revenit și o mică parte din sentimentul anterior de satisfacție, căci știam că în clipa aceea aveam din nou frâiele în mână și așa știam că voi fi întotdeauna gata să fac orice va fi nevoie ca să nu le mai scap din mâini.

***

M-am dus la clinica de pe Fifth Avenue a doua zi de dimineață. M-am așezat printre femeile mai în vârstă decât mine și clar mai înstărite, roșie la față, pentru că știam cât de tare iese în evidență prezența mea între ele și muream de rușine, fiindcă afișarea publică a sărăciei și disperării mele, deși nespusă, era implicit recunoscută. Totuși, mărturisesc că m-a surprins să văd că toate femeile din sala de așteptare, care proveneau din clase privilegiate și se bucurau de educația de obicei inerentă, reușiseră să suspende orice principii etice ar fi avut, în schimbul șansei de a avea un copil. Nu puteam să nu observ tonul și cadența vocii medicilor și asistentelor care interacționau cu mine, atât de diferite în comparație cu felul în care le vorbeau acelor femei zvelte și fără niciun rid pe frunte. Când am plecat de acolo, după ce mi se făcuseră toate analizele necesare și îi lăsasem asistentei eprubetele de rigoare cu sânge și secreții, am ieșit în strada măturată de vânt de parcă pășeam în altă lume. Acum era limpede că există două straturi în această lume, cel de sus și cel de jos, iar acesta din urmă exista doar ca să fie utilizat de primul. Corpul meu era ultima mea resursă, și din nou, chiar și în această nouă viață, îmi doream fierbinte să fiu în afara lui.

Mai târziu, când trăiam în Germania și am pomenit despre faptul că-mi donasem ovulele, dezvăluirea mea a fost întâmpinată cu surpriza șocată pe care ar fi manifestat-o probabil americanii dacă le-aș fi spus că m-am prostituat. Și totuși, deși prostituția era o ocupație legitimă în majoritatea țărilor europene, donarea de ovule contra bani era ilegală. De parcă lucrurile ar fi stat exact pe dos, de parcă m-aș fi trădat pe mine însămi într-un mod mai abject decât mi-aș fi putut închipui. Nu mă consolasem eu cu ideea că măcar nu era prostituție? Mai târziu, confruntându-mă cu efectele medicale ulterioare, nu mai puteam vedea limpede care dintre cele două rele era, de fapt, mai mic. La urma urmei, cunoscusem la New York multe femei care se prostituaseră neoficial, pentru un ban în plus sau niște haine bune — practic, pentru un stil de viață mai facil. Și multe altele o făcuseră doar ca să supraviețuiască. Nu era o chestie chiar atât de radicală. Făcea, practic, parte din cultură. Oare decizia mea de a-mi dona ovulele făcea și ea parte din acea cultură general-exploatatoare?

Seringile umplute cu hormoni au sosit cu o livrare specială în condiții de refrigerare, împreună cu instrucțiuni detaliate. Perioada de injecții urma să dureze două săptămâni, la sfârșitul cărora va trebui să-mi administrez o injecție specială de declanșare, iar patruzeci și opt de ore mai târziu urma să aibă loc procedura de aspirare a ovulelor. Broșura preciza că trebuie să prind cu degetele un pliu de piele de pe burtă și să-l țin strâns între degete, până când am injectat tot conținutul fiolei. Trebuia să mă aștept la o mică vânătaie în locul cu pricina; dacă devenea prea dureros ca să-mi fac tot acolo injecțiile următoare, n-aveam decât să aleg alt loc de pe burtă. Eram avertizată că, dacă apar orice fel de simptome, cum ar fi dureri abdominale, sângerări și așa mai departe, trebuie neapărat să sun direct la clinică, dar, dacă se întâmplă să fie în afara programului normal al clinicii, să mă duc direct la spital. În broșură nu mi se explica nici cauza unor asemenea simptome, nici cât de probabil e să apară.

M-am uitat la acele lungi și subțiri ale seringilor și m-a surprins să observ cât de puțin reușeau să-mi stârnească anxietatea pe care mi-o provocaseră dintotdeauna injecțiile. Oare când m-am transformat în această persoană care își abandonase toate vechile spaime, de parcă ar fi fost un lux pe care nu și-l mai putea permite? Prima injecție a mers strună; nici n-am prea simțit împunsătura acului în sine, cu pliul de piele strâns atât de tare între degete, dar lichidul rece care se împrăștia pe sub piele m-a usturat; a trebuit să împing încet pistonul seringii, picătură cu picătură, până s-a golit de tot. Dar m-am simțit relativ normal în ziua respectivă, ca și în următoarea; cred că abia a patra zi după-amiază am început să remarc o senzație vagă de umflătură în zona pelvisului. Chiar și atunci mi-am zis că procesul în sine nu era nici pe jumătate la fel de rău pe cât mă temusem și probabil că era, oricum, un foarte mic sacrificiu care merită făcut pentru o plată atât de generoasă. Câteva zile mai târziu, sentimentul de vagă umflătură se transformase într-o inconfundabilă senzație de greutate, ca și cum aș fi cărat niște pietricele în burtă. În ziua a zecea, pietrele erau mari și dure; greutatea lor mă făcea să mă aplec înainte și-mi venea greu să stau dreaptă. În rapoartele către clinică am descris senzația, dar mi s-a spus că era ceva normal, un rezultat al faptului că ovarele se umpleau cu foliculi. „În mod normal, ovarele umane nu ajung niciodată la dimensiuni mai mari decât o nucă în cursul vieții unei femei. Ale dumneavoastră ar trebui acum să crească până la mărimea unei portocale, să zicem.“ M-am cutremurat în fața imaginii sugerate și telefonul mi-a alunecat din mâinile asudate. Dacă ovarele nu pot niciodată să atingă mărimea unei portocale în mod natural, nu era de bun-simț să presupun că nici n-ar trebui să ajungă vreodată atât de mari?

În noaptea aceea m-a trezit un junghi ascuțit în zona pelviană. M-am întors de pe-o parte pe alta, dar nu voia nicicum să-mi treacă, durerea devenind încă și mai insistentă cu fiecare schimbare de poziție. Știam că în instrucțiuni scria să mă duc la spital, dar nu voiam să-l las pe Isaac singur, așa că am sunat o prietenă despre care știam că va fi trezită de vibrațiile unui telefon celular și i-am explicat că era o urgență, oare n-ar putea veni la mine ca să stea cu el? Nu i-am dat niciun fel de amănunte, dar peste douăzeci de minute era la ușa mea, iar eu eram îmbrăcată și pregătită să pornesc șontâc-șontâc spre camera de gardă de la Mount Sinai, aflat la câteva cvartale distanță.

Când am ajuns, am încercat să explic despre donarea de ovule și cum mi se spusese să vin la spital dacă aveam acest gen de simptome, dar am remarcat imediat că asistentele responsabile cu primirea la urgențe păreau perplexe, de parcă nu se mai confruntaseră niciodată cu un asemenea scenariu și nici nu fuseseră pregătite pentru așa ceva. Au chemat un medic, iar din întrebările lui fără rost am dedus că nici el nu mai avusese vreun astfel de caz, adică nu tratase niciodată o donatoare de ovule și era complet nesigur în privința protocolului terapeutic. S-a dus să caute ceva și s-a întors ca să-mi spună că e posibil să am sindrom de hiperstimulare ovariană și că, deși era un sindrom identificat ca atare, nu se știau prea multe despre cum și de ce apare, nici care ar putea fi consecințele pe termen scurt și pe termen lung, dar cel mai important era să eliminăm din discuție posibilitatea unei torsiuni ovariene, așa că va cere o ecografie. În timp ce-mi vorbea, am avut impresia distinctă, după tonul lui tăios și limbajul corporal dezaprobator, că mă considera o studentă care își asumase un risc prostesc ca să facă rost de niște bani de cheltuială. Nu-și închipuia că ar putea exista rațiuni mai serioase pentru o asemenea decizie.

În cabinetul de ecografie, tehnicianul mi-a tot frământat pelvisul uns cu gel și a părut la fel de derutat când și-a dat seama în cele din urmă că sferele cât un grepfrut erau ovarele mele, remarcând că el nu s-a mai aflat niciodată în situația asta și nu putea să recomande nimic de făcut, dar că așa ceva n-are cum să fie benefic pentru organismul meu. Am detectat substratul fin de judecată morală din glasul lui, dar continuam să mă concentrez pe cuvântul „grepfrut“. Nu zisese femeia de la clinică „portocală“? Grepfrutul nu era mai mare decât portocala? M-au externat dimineață și mi-au spus să sun la clinică, unde aveau mai multă experiență cu astfel de lucruri. Medicul nu credea că torsiunea ovariană ar fi un pericol imediat, dar nu putea fi sigur.

La clinică m-au programat pe loc și mi-au mai făcut o ecografie cu aparatul lor scump și sofisticat. Medicul mi-a spus că n-am de ce să mă îngrijorez; totul era în regulă: mă descurcam de minune și produceam o mulțime de ovule! De fapt, puteam să trecem la etapa următoare deja, să facem injecția declanșatoare și să programăm aspirația. Am fost ușurată, pentru că nu-mi puteam închipui cum m-aș simți dacă ovarele mele s-ar mări și mai mult. După aspirație vor reveni cu siguranță la dimensiunea lor normală și totul va fi exact la fel ca înainte. Eram nerăbdătoare să termin odată cu procedura și să merg mai departe, să-mi văd de viața mea. Mă gândeam că voi uita pur și simplu tot ce s-a întâmplat și că totul va fi din nou bine. Îmi imaginam că, la vederea cecului pe care îl voi încasa, îmi va fi clar că a meritat tot efortul.

În ziua procedurii, l-am dus pe Isaac la grădiniță, după care am fost luată într-o limuzină cu șofer care patrulează în mod normal pe bulevardele din zonele mai elitiste. Am fost dusă la un cabinet privat, unde un anestezist mi-a făcut mai întâi o injecție cu fentanil, care să-mi provoace starea inițială de relaxare profundă, după care mi-a pus o branulă pentru anestezia care urma să mă adoarmă pe durata procedurii. Am fost escortată spre masa ginecologică și mi s-a spus să număr în sens invers începând de la zece. Am simțit anestezicul cum își croiește arzător drum prin braț, dar n-am reușit să număr decât până la trei, înainte să alunec în întuneric.

Când m-am trezit, eram în sala de reanimare, și primul lucru pe care l-am observat a fost euforia, acea senzație incredibilă, incomparabilă, indescriptibilă, de bine absolut și fără motiv, care se pare că ne este comună tuturor în perioada în care fentanilul ne părăsește încet sistemul. Asistenta a venit să mă întrebe dacă vreau să mănânc sau să beau ceva, căci trebuise să țin post înainte de intervenție, și eu m-am uitat lung la ea de parcă era un înger păzitor.

— Te-ai descurcat formidabil, a spus ea surâzând. Cred că au scos vreo șaizeci sau șaptezeci din tine, dacă nu și mai mult.

Am zâmbit și i-am mulțumit, de parcă îmi făcuse un compliment. Abia mai târziu, după ce ajunsesem acasă și stăteam încovrigată în pat, chinuită de cele mai dureroase crampe de care avusesem parte vreodată (i-am spus lui Isaac că mă doare rău de tot stomacul), mi-a trecut prin cap să mă gândesc că șaizeci–șaptezeci de ovule însemnau enorm de multe! Nu-mi spuseseră că vor încerca să producă în jur de șase în fiecare ovar, adică în total douăsprezece? Bineînțeles că ovarele mele crescuseră cât niște grepfruturi! Bineînțeles că fusesem „hiperstimulată“! Brusc, am dedus că fusesem intenționat hiperdozată.

Îngrozită, m-am apucat să caut informații pe internet, citind pe forumuri relatări de la femei care trecuseră prin experiențe similare. Am aflat că era o înșelătorie nefericită, însă des întâlnită în domeniu și, din moment ce donarea de ovule nu era încă reglementată în Statele Unite, practic nu era ilegal să te joci cu dozele de hormoni. Câteva supraviețuitoare înființaseră un grup de inițiativă și cereau Congresului stabilirea unor reguli clare pentru acest tip de procedură, care să le protejeze mai bine pe donatoare, însă deocamdată eram cobai pe care puteau fi făcute experimente la întâmplare și fără să se gândească nimeni la consecințe. Câțiva ani mai târziu, aveam să citesc articole ale unor foste donatoare care sufereau de cancer ovarian și se străduiau să determine cercetarea unei eventuale legături cauzale, însă nici măcar până atunci nu fuseseră impuse reglementări în domeniu.

Cei de la clinică au fost atât de încântați de rezultat, încât când m-am dus să-mi iau cecul de 10 000 de dolari, m-au întrebat dacă n-aș vrea să iau în calcul ideea de a dona din nou peste două luni.

— Nu! am spus eu, tonul meu transmițând o reacție oripilată.

— Dar de ce? a întrebat doctorița, părând sincer surprinsă. Procedura a mers foarte bine și este clar că aveți o fertilitate excelentă.

— M-ați suprastimulat! am spus eu. Am produs atât de multe ovule, pentru că mi-ați dat o doză prea mare de hormoni. Cum aș putea să mai am încredere în voi când faceți așa ceva, doar ca să obțineți mai multe fonduri? Sunt tot o ființă umană, nu o mașină pe care s-o optimizați ca să obțineți rezultate mai bune.

— Păi… s-a bâlbâit ea. Nu cred că… adică… vreau să spun că v-am dat doza standard pentru o femeie de vârsta dumneavoastră. La urma urmei, ați făcut copilul la 19 ani, dar acum aveți 25. Fertilitatea se modifică foarte mult în acești ani. A trebuit să presupunem că nu mai sunteți chiar atât de fertilă cum erați atunci… Știți, nu este chiar o știință exactă. Dar dacă ați dona din nou, am putea să ajustăm doza, acum, că știm…

— Nu voi mai dona niciodată! am spus cu o voce de gheață. Și cu certitudine nu voi sfătui pe nimeni altcineva s-o facă!

Probabil că ar fi trebuit să mă simt cumva răzbunată, fiindcă avusesem curajul să spun cu glas tare ce gândeam, dar n-a fost așa. Până la urmă, obținuseră de la mine ce voiau. Tot ce aveam ca dovadă era cecul de 10 000 de dolari. M-am uitat acum la el, cum stăteam pe trotuar în fața clădirii impozante a clinicii din centru: un 1 urmat de patru zerouri. Acum înțelegeam de ce donarea de ovule se plătește atât de bine. Nu-ți cumpărau doar ovulele. Îți cumpărau și viața.

Ani de zile după procedura de aspirație aveam să am cicluri menstruale nemăsurat de dureroase și de haotice, din cauza zvâcnetului sporadic al ligamentelor ovariene, care mă vor face neputincioasă zile în șir, dacă nu chiar săptămâni. Corpul meu nu va mai fi niciodată la fel, după cum aveau să confirme ulterior mai mulți medici din Europa. Dar, cu toate că expresia șocată de pe fețele lor îmi va aduce aminte de umilința și înjosirea pe care fusesem obligată să o îndur, în același timp va aduce cu ea conștiința faptului că mă arătasem dispusă să sufăr și să fac sacrificii ca să supraviețuiesc, ca fiul meu să continue să se dezvolte neîngrădit în noua lui viață, fără să fie împiedicat sau sabotat de neputința mea de a-l susține. Rușinea va fi întotdeauna amestecată cu un soi de mândrie perversă și multă vreme nici măcar n-am încercat s-o explic, convinsă că nimeni n-ar putea vreodată înțelege complexitatea circumstanțelor sau afectelor mele. Probabil că și acum simt la fel, deși se întâmplă uneori să discut despre asta, pentru că am ajuns de una singură să înțeleg și s-a dovedit că asta îmi este de ajuns.

***

Dumnezeu e ca o cârjă pe care, când o lași jos, descoperi că picioarele tale erau, de fapt, perfect funcționale și până atunci. Eram hotărâtă să încetez să mai privesc lumea prin nu știu ce prismă mistică, sigură că pe viitor o să-mi prindă mai bine o vedere clară, indiferent cât de puțină alinare ar fi părut să-mi ofere acest lucru.

În dimineața de 25 decembrie m-am suit în mașină ca să fac una dintre rarele mele incursiuni prin oraș. Nu mă așteptam la peisajul postapocaliptic pe care l-am întâlnit în timp ce goneam pe FDR Drive. N-am zărit nici măcar o singură mașină pe autostradă, nici măcar o singură barcă în mișcare pe canalul East River. Pe West Side Highway, același lucru. Am făcut în douăzeci de minute un drum care în mod normal mi-ar fi luat peste o oră. Cotind pe străzile înguste din Soho — de obicei înțesate cu lume șic ieșită la cumpărături —, n-am văzut decât magazine cu obloanele cenușii trase și tomberoane metalice aruncate încoace și-ncolo de vânt.

Pustietatea îți dădea fiori într-un oraș ca Manhattanul, pe care îl știusem toată viața pulsând de viață, frenetic permanent. Sublinia în mod acut cât de nelalocul meu eram eu în această lume, pentru că îmi arăta foarte concret că toate celelalte ființe umane aveau un loc al lor în acel moment, și aceasta era magnitudinea singurătății mele: nu doar o simplă raritate, ci și o aberație străină. În acel moment, am simțit că sinele meu era un vas gol, neancorat de nimic și plutind în spațiul cosmic, prizonier în exteriorul granițelor vieții.

După-amiază m-am dus să-l iau pe Isaac de la tatăl lui. De data asta, Eli s-a uitat la mine cu o privire cercetătoare și a spus:

— Curând se vor împlini trei ani de când te-ai mutat. Așa-i că nu mai vii înapoi?

Am clătinat din cap, știind de data aceasta în fiecare fibră a corpului meu că răspunsul era adevărat, pentru că trăsesem o linie între mine și trecutul meu, pur și simplu fiindcă îndurasem salturile în gol din ultimii câțiva ani. Suferința însăși era ca un zid orb, care împiedica întoarcerea.

— Atunci putem să obținem un get30? a întrebat el.

Am presupus că se gândea să se recăsătorească. Pentru a face acest lucru în comunitatea evreiască, nu va avea, de fapt, nevoie de un divorț civil, ci doar de unul religios. Teoretic, putea să-l dobândească și fără consimțământul meu, dar era un procedeu costisitor și îndelungat, fiindcă necesita heter meah rabbanim (literal, „permisiunea dată de o sută de rabini“).

— Da, sigur, după ce se finalizează divorțul civil, o să merg cu tine să obținem un get.

Avocata mă informase că get-ul era protejat de lege în statul New York și condițiile lui, supuse celei ale divorțului civil. Mie, una, nu-mi păsa de divorțul religios, dat fiind că nu plănuiam să rămân practicantă, dar Eli nu avea de unde să știe. Și era un avantaj în foarte modesta pârghie de presiune pe care o aveam, din moment ce pentru el conta, chiar dacă mă făcea să-mi pun întrebări, pentru că își schimbase înfățișarea în ultima vreme. Întâi își scurtase barba și apoi dispăruse cu totul; apoi payos au fost tăiați tot mai scurt, până când au devenit niște mici smocuri practic invizibile, ca niște favoriți.

— OK, a spus el, o să ne așezăm la masă și o să facem mediere.

Am fost mai mult decât încântată că era dispus să sărim peste o bătălie la tribunal.

Avocata a fost foarte mulțumită să afle despre conversația noastră. Ajunsesem într-o situație ideală, a spus ea. Reușisem să-l calmez pe adversar, să-l determin să lase garda jos. La urma urmei, obiectivul nostru era medierea. Avocata va pregăti hârtiile și i le va trimite avocatului lui Eli. Documentele se vor plimba o vreme între avocați, dar până la urmă vom ajunge la un compromis.

— Nu vreau să cer nimic, am spus eu. Doar autoritatea părintească primară31.

— Bine, draga mea, dar ai dreptul la un minimum de sprijin pentru creșterea copilului! Nu cred că va exista vreun judecător care să accepte un acord de mediere fără pensie alimentară pentru copil; nici măcar nu e legal.

— Păi, el nu-și declară veniturile și știu că nu vrea să scormonim în chestia asta. E asul meu din mânecă. Pot să-i promit că nu-i fac necazuri. Și, teoretic vorbind, un judecător nu poate să oblige la plata unui procentaj dintr-un venit care nu există, corect?

Cu multă reticență, avocata a fost de acord în final, deși se temea că voi ajunge mai târziu să-mi regret decizia. Odată pus acordul pe hârtie, a spus ea, va fi aproape imposibil să-l dau în judecată ulterior pentru pensie alimentară, dacă, de exemplu, situația noastră se va schimba. Dar eu nu mă temeam. Învățasem că nu pot să mă bizui decât pe mine însămi, indiferent de situație. Ceea ce era întotdeauna mai bine decât să trebuiască să depind de altcineva și eram gata să-mi înfrunt viitorul exact în aceste condiții. Am plecat spre casă cu pas sprințar, simțind că libertatea nu e foarte departe. Cine știe? Poate că vara viitoare voi trăi în altă parte! M-am lăsat să alunec ușurel într-un optimism nou și precaut.

***

În februarie, editorii au început să mă trimită la interviuri cu presa. Nu mi-a făcut nimeni niciun instructaj dinainte. Mi s-a spus pur și simplu să mă întâlnesc cu diverși oameni, la diverse ore și în diverse locuri. Agenta mea m-a informat că nu eram în poziția să fac mofturi, căci ar trebui să mă entuziasmeze chiar și cele mai neînsemnate fărâme de interes din partea presei. Așa că nu m-am simțit îndreptățită să întreb de ce aș da un interviu pentru New York Post, cel mai mizerabil tabloid din oraș, și nici n-am înțeles de ce titlurile lor au fost preluate distorsionat de alte tabloide din toată lumea. Pe atunci nici nu știam cum să discut cu jurnaliștii. Le-am vorbit așa cum aș fi făcut cu un prieten și nu eram pregătită să văd cum declarațiile mele sunt prezentate în fragmente convenabile, tendențioase, cu totul scoase din context, ca să zugrăvească un tablou mai sordid și mai senzaționalist. Modul cum abordasem întotdeauna orice formă de autoritate era în continuare profund influențat de copilăria mea; așa cum încercasem să-l seduc pe Dumnezeu cu naivă onestitate, la fel i-am abordat și pe zeii mai mărunți ai jurnalismului, cu aceleași intenții de bună-credință.

Am avut parte peste noapte de acea invazie tipic americană a „faimei“, cum a numit-o Baudrillard, acea ștergere totală și instantanee a anonimatului, care m-a izbit în plin, dezechilibrându-mă complet, și mi-a răpit orice urmă de orientare, călcându-mă în picioare, smulgându-mi cu această ocazie toate straturile personalității și lăsându-mi sinele jupuit cu brutalitate, carne vie pulsând dedesubt. Capacitatea mea de a-mi stabili imaginea de sine dispăruse; acum nu mai existam decât în interiorul unui cadru de referință impus public și eram supusă dictatelor lui. În această perioadă a vieții aveam să învăț că faima poate să reprezinte cea mai mare pierdere de libertate. Nu avusesem deja experiența traiului într-o lume unde toți păreau să știe mai bine decât mine cine eram? Însă niciuna dintre limitările cu care avusesem de-a face înainte nu părea să se compare măcar cu această plasă psihologică atotcuprinzătoare în care mă trezisem prinsă, complet neajutorată, zvârcolindu-mă ca prada pescarului, expusă inspecției cunoscătorilor înainte să ajungă într-o farfurie de pe masa comună.

Dar interviul din New York Post, deși umilitor de citit, a dezlănțuit un val de interes care și-a atins apogeul chiar înainte de data oficială de publicare a cărții. Barbara Walters, și ea o absolventă a colegiului Sarah Lawrence, a sunat să mă invite la emisiunea ei transmisă la nivel național, The View, un talk-show despre care editorii de la Simon & Schuster m-au informat că este urmărit de peste 12 milioane de oameni, iar vocea responsabilei mele de carte tremura de emoție când mi-a transmis informația la telefon. Situația se schimbase spectaculos în ultima săptămână; brusc, cartea mea nu mai era „de nișă“, ci avea în mod evident potențialul să atragă un public larg. Editorii mei dădeau practic pe dinafară de emoție și șoc nervos. La urma urmei, nu aveam destule cărți tipărite ca să satisfacem genul acesta de cerere. Deși ca reacție la numărul foarte mare de precomenzi primite după ce apăruse interviul din Post fusese dată comandă la tipografie, tirajul suplimentar nu avea să fie gata decât peste câteva săptămâni și nici chiar cantitatea aceea nu va fi suficientă ca să satisfacă genul de cerere care urma după un astfel de interviu.

În dimineața în care avea loc lansarea oficială, ziua în care eram programată să apar în emisiune, m-a sunat avocata.

— Am vești proaste, mi-a spus ea.

Am apucat telefonul așa de strâns în mână, de mi se albiseră încheieturile degetelor.

— Ce s-a întâmplat?

— M-a sunat avocatul lui Eli. Cred că e religios și bănuiesc că a văzut ziarul. Spune că îl va îndemna pe clientul lui să se retragă din procesul de mediere și să te dea în judecată pentru custodie unică. După tonul lui, credea că asta ar fi o pedeapsă dreaptă pentru comportamentul tău. Ridicol! I-am spus că n-are nicio șansă într-un tribunal din Manhattan cu genul ăsta de atitudine. Dar dacă Eli deschide proces, înseamnă că va trebui să mergem la tribunal, ceea ce poate să dureze ani de zile și să te coste în final și ochii din cap, așa că, deși se prea poate să câștigi, nu e un lucru pe care ți l-aș recomanda. Crezi că există vreo cale să-l determini să bată în retragere?

Am tras adânc aer în piept și mi-am adunat toate puterile.

— Poți să-l suni chiar acum pe avocatul lui și să-l informezi că voi apărea azi la ora 12 la emisiunea The View, unde o să povestesc unui public de 12 milioane de telespectatori despre amenințările lui. Întreabă-l dacă asta dorește. Dacă vrea să-mi țin gura în legătură cu disputa privind custodia copilului, trebuie să aibă semnate până la ora 11 hârtiile pe care am căzut împreună de acord.

Avocata a lăsat să-i scape un oftat.

— Off! Bine. O să încerc și te sun să-ți spun ce se întâmplă. Ești sigură că ești pregătită să-i forțezi mâna?

Strângeam telefonul atât de tare, că mă dureau dege-tele.

— Sunt sigură.

La studio, o machieuză mi-a aranjat fața și părul, în timp ce eu stăteam ca pe ghimpi pe scaun, uitându-mă la telefon. La 11 și jumătate eram în culise împreună cu ceilalți invitați, și tot nicio veste! Am început să-mi formulez în minte un apel pentru custodie care să nu sune deplasat la o televiziune națională. Abia după ce venise o asistentă de platou să mă ducă în platou mi-a sunat, în sfârșit, telefonul. Era 12 fără zece.

— S-a semnat! mi-a țipat avocata în ureche, râzând. Aleluia și Doamne-ajută, ești ca și divorțată!

Am crezut că o să leșin chiar acolo, pe treptele spre scenă. Dar i-am înmânat telefonul asistentei de platou, m-am adunat și am urcat treptele. Ca prin vis, am dat interviul pe care îl pregătisem.

După un ceas, m-au sunat de la editură ca să-mi spună că într-o singură oră vânduserăm 50 000 de cărți în format electronic. Am sunat-o pe agentă ca să-i dau vestea.

— Cum se poate să fi vândut atât de multe e-bookuri? am întrebat-o. Credeam că mi-ai spus că nu se vând la fel de bine ca exemplarele pe hârtie.

— Păi nu mai avem exemplare pe hârtie. Nu știai? Le-am vândut pe toate aproape imediat.

Trei zile mai târziu, lista de bestselleruri din New York Times plasa cartea mea pe locul al doilea în categoria titlurilor combinate, pe hârtie și în format electronic, exclusiv grație vânzărilor de e-bookuri. Primisem mesaje furioase de la oameni din toată țara, care dăduseră fuga în librării ca să cumpere cartea, dar se întorseseră cu mâna goală, iar librarii nu puteau să dea nici măcar o dată la care ar putea fi disponibilă cartea. Aveau să mai treacă încă trei săptămâni până să se refacă stocurile din librării, răstimp în care am continuat să vindem exemplare electronice și, drept rezultat, să rămânem pe lista de bestselleruri.

A fost un vârtej care avea să dureze luni de zile și chiar și după aceea, se va domoli doar parțial. Brusc, trebuia să jonglez cu mai multe interviuri în fiecare zi. Noua mea situație, de persoană care poate fi recunoscută de publicul larg, mă irita la culme, nu doar la un nivel general, ci și în modul cum eram acostată în timp ce stăteam la coadă pentru un pahar cu cafea sau eram cu copilul în metrou. Partea înfricoșătoare era că nu puteam fi sigură niciodată dacă persoana care mă abordează vrea să mă laude sau să mă condamne. Când atât de mulți oameni au idei caricaturale despre tine — fie ele pozitive, fie negative —, sentimentul identității atent cultivat îți scapă din mână și începi să te zărești doar în oglinda proiecțiilor altora. Curând am început să primesc amenințări din partea membrilor comunității mele; cineva mi-a trimis pe e-mail o conversație în idiș, în care se punea întrebarea dacă era permis, sub halacha (legea evreiască), să fiu omorâtă în numele Domnului. Dintr-odată, unchi și veri cu care nu avusesem decât un minimum de contact în copilărie mi-au trimis scrisori în care mă îndemnau să mă sinucid. Nu mai puteam să mănânc, nu mai puteam să dorm. Aveam nevoie, mai mult decât oricând, să plec odată din New York!

Va fi posibil curând, căci acum existau bani în contul meu bancar. Destui pentru multă vreme. Viața mea se schimbase peste noapte, doar că noua versiune nu era neapărat mai atrăgătoare decât cea veche. Primeam invitații la petreceri exclusiviste și în localuri simandicoase; m-am trezit înconjurată de oameni importanți și celebri, plus o întreagă armată de lachei și aspiranți la faimă care îi venerau. Banii îmi dăduseră legitimitate și, subit, toți voiau să-mi fie prieteni. Deși n-aș fi avut cum să prevăd acest lucru, eram mai nenorocită de acest nou capital social decât de solitudinea mea forțată dinainte. Lumea aceasta socială mi se părea falsă și periculoasă, și nu puteam, nu voiam să cred că este singura alternativă, că este forma de consolare care părea să-i mulțumească pe ceilalți. Nu se poate să nu existe ceva mai bun pe lumea asta, ceva mai profund și mai plin de sens. Nu-mi uitasem promisiunea pe care mi-o făcusem să caut acest „ceva“. Curând. Cererea de divorț fusese depusă la instanță; era doar o chestiune de săptămâni până să primesc hotărârea judecătorească.

Și într-adevăr, în ajun de Pesah 2012, o sărbătoare pe care eu nu o mai țineam, dar al cărei spirit îl înțelegeam totuși în continuare, avocata mi-a trimis pe e-mail hotărârea judecătorească semnată și ștampilată. „Acum poți să te măriți!“ a scris ea. „Glumesc.“

Eram liberă. Eram cu adevărat liberă. În ajunul unei sărbători care celebra eliberarea din robie a poporului evreu, o evreică fusese declarată eliberată. Acum nu mai stătea nimic în calea mea și a viitorului meu.

Mda, nimic cu excepția cerinței standard de a locui la o distanță care să poată fi parcursă în maximum două ore de la domiciliul fostului meu soț, căci tatăl lui Isaac își păstra dreptul de vizită, la fel ca înainte. Căzuserăm de acord cu meticulozitate asupra weekendurilor și a vacanțelor, dar și a condiției ca Isaac să nu aibă de făcut o navetă prea anevoioasă între noi doi.

Chiar și așa, voiam să obțin tot ce se putea obține. Am trasat un cerc pe hartă, având casa lui Eli în centru, și m-am uitat la toate locurile posibile, în toate direcțiile, unde să putem ajunge în maximum două ore. Spre sud-vest era New Jersey, un stat cu care eram familiarizată și nu-mi doream absolut deloc să stau acolo, plin cum era de comunități evreiești ultrareligioase unde aș fi fost recunoscută cu ușurință. Spre nord erau Munții Catskill, unde îmi petrecusem verile în copilărie, fiindcă acolo se duceau buluc evreii hasidici în lunile mai calde ale anului; țineam încă minte taberele din mlaștini, cu roiuri de muște care se învârteau ca un taifun peste bălțile care nu se uscau niciodată în căldura umedă. Spre sud-est era Brooklynul, acum plin de hipsteri și artiști, dar și un loc de unde venisem cândva și unde mi-era peste putință să mă întorc. Iar la est se afla districtul Westchester, enclava de bogătași unde urmasem eu facultatea; n-avea cum să fie mult mai bine decât în Manhattan. M-am dus cu degetul mai sus, spre nord-est, dincolo de districtele Westchester și Duchess, tăind în diagonală valea fluviului Hudson până la Apalași, străvechiul lanț muntos pe care timpul îl netezise și îl îmblânzise, și m-am oprit pe un triunghi mititel de zonă rurală, la granițele statelor Massachusetts, New York și Connecticut. Se afla chiar la limita distanței în care mă puteam mișca, cuibărit la poalele munților Berkshire. Știam locul; de fapt, mai fusesem o dată acolo, într-o scurtă vizită la una dintre puținele mele prietene din facultate, Lauren — de fapt, la părinții ei, care erau avocați în New York, evrei doar cu numele, și aveau o casă în pădure unde să evadeze la sfârșit de săptămână și în concediu.

Îmi aduc aminte foarte bine de familia lui Lauren, pentru că îl întrebasem pe tatăl ei de ce se identifică drept evreu, din moment ce nu părea să respecte sau să practice niciunul dintre ritualurile uzuale, nici să aibă vreo legătură cu cultura evreiască. Dar când îl întreba cineva, el o ținea morțiș că este.

„E foarte simplu“, îmi răspunsese el. „Bănuiesc că am știut tot timpul că, dacă ar fi să vină Hitler, mi-ar bate și mie la ușă.“ Era destul pentru el și destul pentru majoritatea evreilor pe care i-am cunoscut de atunci: doar simpla conștiință elementară că lucrul care îi lega pe toți laolaltă era această ipotetică vulnerabilitate comună, această gigantică supoziție. Era factorul egalizator suprem, firul care putea să lege pe cineva ca mine de cineva ca fiica lui, în ciuda deosebirilor de clasă socială, venit și educație.

Mi-am adus aminte de casa lor cu mai multe nivele, ridicată în anii ’60 pe culmea unui deal împădurit, felul cum fațada se afla permanent în umbra pădurii de mesteceni, în timp ce partea din spate, cu veranda care o înconjura, se bucura de o panoramă superbă a văilor care se întindeau până hăt departe, la apus. În zilele deosebit de senine, Munții Catskill apăreau ca niște pete de vopsea albăstrie la orizont. Îmi aminteam vizita aceea scurtă în zonă, dar și șederea mai lungă în casa din California a lui Justine și, din moment ce era clar că opțiunile mele rămâneau relativ limitate, foarte probabil pentru mult timp de acum încolo, de ce să nu fac măcar un pas drastic și să las civilizația în urmă? Puteam găsi ceva de închiriat, pe tot anul, la un preț modic, la granița de nord-vest a statului Connecticut. Aș avea parte de pace și liniște, iar Isaac ar putea merge la o școală excelentă. Îi mai rămăsese doar o lună de grădiniță; încă o lună, după care la revedere, Manhattan, bine că am scăpat de tine!

M-am dus cu Eli la Beth Din of America32, să parcurgem ceremonia de get, așa cum promisesem. Când am ajuns, am avut surprinderea să constat că sofer-ul, scribul, era hasidic. Mi-am dat seama atunci că, în mod clar, printre evreii ortodocși moderni nu se găsea nimeni suficient de calificat pentru acest rol; scrierea ebraică necesară pentru ca documentele religioase să devină oficiale și obligatorii avea o caligrafie complexă, deprinsă în decenii de studiu și exercițiu. Știam că, dacă făcea vreo greșeală, scribul trebuia s-o ia de la început.

Sofer-ul mi-a cerut numele de fată, iar când i l-am spus, a dat din cap cu un aer înțelept.

— Și eu sunt din Williamsburg, a spus el în idiș, vorbind peste capul rav-ului, judecătorul rabinic, care purta pe cap o yarmulka mică, aproape de neobservat, și care se vedea limpede că nu pricepe o iotă din ce spunem noi.

— Ai fost măritată cu tipul ăsta? m-a întrebat scribul, ridicând din sprâncene și uitându-se la părul meu neacoperit și la blugii pe care-i purtam, apoi la kippa mare și neagră a lui Eli. Nu-mi vine să cred! O fată din Williamsburg?!

Rav-ul l-a întrerupt, aducându-i aminte că nu avem la dispoziție decât treizeci de minute ca să finalizăm procedura înainte de cazul următor. Scribul s-a aplecat peste hârtiile lui, dând zor să scrie cu râvnă detaliile dictate de rav. Ni se cerea să ne confirmăm identitatea, ceea ce presupunea să ne spunem numele complete în ebraică, precum și cele ale părinților noștri. Restul a fost comunicat în ebraică, între rav și Eli, în timp ce eu stăteam în picioare mai la o parte, așteptând să-mi joc micul rol din tot acest proces. După ce documentele fuseseră completate, rav-ul le-a împăturit și i le-a înmânat lui Eli, ordonându-i să repete cuvintele pe care le rostește el. Pe urmă a trebuit să-mi întind amândouă mâinile ca să primesc get-ul pe care Eli l-a lăsat să cadă în palmele mele, spunându-mi în ebraică: „Iar acum te declar liberă pentru orice alt bărbat“.

M-am aricit toată la auzul acelor vorbe și am râs sar-castic.

— Acum îndepărtează-te! mi-a ordonat aspru rav-ul, arătând cu degetul spre mine.

Am făcut câțiva pași înapoi.

— Acum adu-mi get-ul.

L-am așezat pe masa lui.

— Acum puteți pleca, ne-a anunțat rav-ul, făcând un semn cu mâna fără să arunce măcar o privire în direcția noastră. Veți primi fiecare confirmarea scrisă prin poștă.

Și asta a fost tot.

După ce am ieșit și ne aflam în fața clădirii, Eli a dat să-mi strângă mâna.

— Ai uitat? l-am întrebat eu. Acum suntem divorțați, nu avem voie să ne atingem.

A râs stingherit, vârându-și mâna în buzunar, și s-a mulțumit în schimb să dea din cap. Ne-am luat stângaci la revedere și ne-am despărțit, Eli plecând pe jos pe Broadway, spre Penn Station, ca să ia trenul interurban, iar eu luând-o spre sud către metrou. Căsătoria noastră era încheiată acum din toate punctele de vedere. Poate că acesta era un început pentru amândoi. Speram să-și găsească și el fericirea, mi-am zis în sinea mea, fiindcă înțelegeam că orice aș fi realizat eu în viață putea fi văzut ca fiind pe socoteala lui într-un fel, iar eu nu puteam să mă simt cu adevărat liberă, din punctul de vedere al legăturilor mentale și emoționale, decât știind că mersese și el mai departe și își găsise propria cale în viață.

***

Nu mi-a luat prea mult timp să găsesc o casă în Salisbury, statul Connecticut. Am ales un hambar vechi renovat și transformat în locuință, aflat pe malul unuia dintre multele lacuri din zona înconjurată de natură sălbatică.

Am făcut o programare la mica școală privată din zonă, astfel încât Isaac să aibă posibilitatea să facă acolo clasa I. În iunie l-am adus și pe el cu mașina, și a fost evident că și el se destinde complet de îndată ce am ajuns în atmosfera mai calmă a peisajului rural. La interviu a trebuit să-l las singur cu directoarea școlii. După ce s-a încheiat discuția, directoarea mi-a spus că totul pare în regulă și că Isaac va fi binevenit, numai că exista totuși ceva bizar. Din câte se pare, fusese obligat să învețe să scrie cu mâna dreaptă, deși era în mod evident stângaci. Drept rezultat, avea un stil de scriere de mână neproductiv și necorespunzător, care va trebui corectat treptat, învățându-l puțin câte puțin să revină la instinctele lui de stângaci și să învețe și tehnica scrierii cu mâna stângă. Era important, mi-a atras atenția directoarea, ca Isaac să exerseze cât mai mult până la toamnă, astfel încât la începerea școlii să ajungă la același nivel cu ceilalți copii.

Tendința naturală de folosire a mâinii stângi fusese întotdeauna privită cu suspiciune în comunitatea noastră; îmi aduc aminte că bunicul spunea: „Un evreu face totul cu mâna dreaptă“. În toate legile care guvernau viața noastră cotidiană, de la felul cum ne spălam pe mâini și până la felul cum ne legam la șireturi, totul începea cu mâna dreaptă. Acest lucru avea o puternică semnificație spirituală; orientarea spre stânga era asociată cu diavolul.

Bineînțeles, nici nu visasem că asemenea obiceiuri ar putea fi instituite și în școlile evreiești moderne, categoric nu într-atât încât să obligi un copil stângaci să scrie cu mâna dreaptă. La urma urmei, nu era decât o superstiție prostească. M-am simțit atât de ușurată că Isaac va urma școala primară într-un mediu eliberat de asemenea stupizenii arbitrare! Urma să aibă educația la care visasem eu întotdeauna. Clădirea școlii era un conac de țară fermecător, cu acoperiș pe șarpantă, într-o poiană uriașă, însorită; avea până și propriul câine, un golden retriever care îi întâmpina pe copii dând lăbuța cu ei în fiecare dimineață. Era micuță și intimă, și tot ce nu era Manhattanul.

Cât timp Isaac a fost la tatăl lui pentru partea cuvenită din vacanța de vară, eu am pregătit mutarea, lichidând contractul curent de închiriere și semnând unul nou, împachetând puținele lucruri pe care le posedam și cumpărându-le pe cele pe care nu le aveam, iar în august eram gata instalată, exact la timp ca să-l iau pe Isaac și să-i arăt noua lui casă.

A fost o lună minunată! Isaac, care avea atunci 6 ani, înota zilnic în lacul care se învecina cu proprietatea noastră. Stăteam întinși pe doc și ne uitam peste marginea lui, ca să vedem peștii-lună și bibanii care se adăposteau dedesubt. Isaac culegea cochilii de melc; încerca să arunce razant pietre pe suprafața apei, dar rareori reușea să le facă să ricoșeze; pândea curios iepurii care terminau de ros frunzele plantelor în doi timpi și trei mișcări. În fiecare seară, soarele apunea în culori superbe peste apă, iar lacul părea cumva chiar mai nemișcat, în timp ce peste lume se lăsa tăcerea. Priveam, cu picioarele adunate sub mine în iarbă, cum se estompează ultimele licăriri trandafirii de pe cer și greierii își încep rutina de noapte. Nebunia Manhattanului părea foarte, foarte departe.

Îmi trăiam, în sfârșit, viața, mi-am zis, așa cum visasem, și știam prea bine cât de norocoasă sunt, dar în unele privințe creierul meu rămânea tot blocat în trecut. Aveam coșmaruri în fiecare noapte, mă trezeam dimineața cuprinsă de sentimente de groază și mă panicam în secret când eram în grupuri de oameni sau în spații aglomerate. Nimic din toate acestea nu se potrivea cu calmul și existența împlinită pe care începusem s-o am. Când m-am dus într-un târziu la un psihiatru în toamna aceea, ca să primesc un diagnostic oficial de pe lista bolilor mintale de care eram atât de sigură că sufăr, verdictul de stres posttraumatic mi s-a părut aproape dezamăgitor. Secta hasidică în care crescusem era o comunitate ce trăia cu o moștenire obștească de traumă reziduală. Deși mi se reamintea acest lucru de fiecare dată când mă gândeam să mă simt înciudată sau privată de ceva, am ieșit din copilărie cu conștiința faptului că nimic nu va fi vreodată chiar atât de rău pe cât ar putea să fie. Am învățat că, și dacă ajungeam în cel mai de jos punct al meu, tot puteam să am, de fapt, foarte multe. În chiar miezul caracterului meu, sub îndoiala de sine care a venit mai târziu, se află moștenirea primită de la oamenii care m-au crescut. Știu sigur, ca și cum ar fi săpat în piatră, că sunt o supraviețuitoare. Aceasta este identitatea primară pe care am moștenit-o de la bunicii mei distruși de război, de la strămoșii mei care au supraviețuit secolelor de persecuție în Europa, de la poporul meu care a rătăcit în exil timp de milenii. Așa mă percep eu, în primul rând și mai presus de orice. Dar cum să dobândesc accesul la această rezervă de tărie? Cum să fiu mai mult decât o simplă supraviețuitoare și să învăț cum să trăiesc cu adevărat? Îmi doream cu disperare să intru în etapa următoare, în spațiul de dincolo de supraviețuire, dar mă simțeam țintuită pe loc, de parcă supraviețuirea era unicul mod în care eram capabilă să funcționez.

Faptul că nu reușeam să-mi găsesc mulțumirea în acel moment al vieții îmi provoca rușine și anxietate. M-am gândit într-o noapte, când stăteam trează din nou în pat la ora 3 dimineața, că dintotdeauna simțisem spaima aceea chinuitoare că nașterea mea a fost o greșeală, ca o eroare de computer care m-a lăsat definitiv deconectată, fără nicio posibilitate de a forma conexiuni reale și de durată. Sistemul pe care îl foloseau toți ceilalți îmi păruse mereu de neatins, dar poate că, în loc să mă aducă mai aproape, plecarea din comunitate făcuse ca acel sistem să rămână pe veci intangibil.

Mi-am adus aminte de unul dintre articolele pe care le publicase New York Post despre mine când izbucnise scandalul în jurul cărții și pentru care jurnaliștii discutaseră cu membri ai familiei mele. Unchiul meu, același care îmi trimitea periodic amenințări cu moartea și insulte cu greșeli de ortografie, i-a spus reporterului că, în esență, asta fusese dintotdeauna problema mea, pentru că pur și simplu „îmi lipsea fericirea“. Și asta, în ciuda a tot ce făcuse familia pentru mine, a spus el. Familia îmi aranjase căsătoria cu un bărbat de toată isprava, zicea, și cheltuise mii de dolari pe nuntă. Era clar că eram anormală, dacă și după toate acestea eu tot nu eram fericită. Cu siguranță acest atac era mai puțin ticălos decât cele pe care le lansa în așa-zisă intimitate. Epitetele de genul „față de cal“ ar fi trebuit să usture mai tare, dar comentariul cu „lipsa de fericire“ a fost cel care m-a dus în final la primul psihoterapeut adevărat; atinsese acel punct sensibil aflat undeva în adâncul sufletului meu, care palpitase mereu de teama că, într-un mod de netăgăduit, fusesem de la bun început însemnată ca să fiu nefericită.

Măcar de-aș fi putut să înțeleg de ce! Deși trăiam într-o casă drăguță, înconjurată de frumusețile naturii, iar Isaac era mai fericit la noua lui școală decât mi-aș fi putut eu imagina, și aveam, în sfârșit, securitate financiară, tremuram încă de aceeași spaimă ca înainte, de parcă în orice clipă toate acestea s-ar putea dovedi a fi doar un vis. Zilele mele au devenit eforturi de a-mi distrage atenția.

Primul meu prieten, cât am locuit în Noua Anglie, a fost Richard. Când l-am cunoscut, în toamna lui 2012, tocmai se mutase în noul lui studio. Înalt și subțire, cu părul roșcat și pielea pistruiată, avea o frunte înaltă, purta pantaloni de in, ochelari de soare model aviator și pălării de paie cu borul lat. Era pictor figurativ contemporan, mi-a spus el; tablourile care atârnau pe pereții atelierului lui păreau să fi fost transportate dintr-un castel misterios și magic. Un bărbat răstignit, un bebeluș suspendat într-un șemineu stins, o femeie care se îneca într-o cadă de baie, fum ridicându-se din niște lumânări care tocmai fuseseră stinse.

Richard și cu mine aveam ceva în comun: amândoi lăsaserăm în urmă ceva, căci el crescuse sărac lipit, într-un parc de rulote din Georgia, și se reinventase de-a lungul anilor, devenind acest pictor elegant și cult, cu lecturi solide, învăluit în mistica unei întoarceri recente din Europa. Și el își hrănise sufletul, la fel ca mine, căutând să se ridice în sferele poeziei și literaturii. Dar chiar și acum, în această nouă încarnare, cu CV-ul lui remarcabil, simțea că face notă discordantă când își compara lucrările cu valorile general acceptate ale lumii artistice. Îl citisem de curând pe Émile Durkheim și, când Richard mi-a povestit toate astea, mi-a venit imediat în minte cuvântul „anomie“. Probabil că l-am impresionat cu aceste cunoștințe ale mele, cu recent dobândita mea capacitate de a lăsa să-mi scape asemenea cuvinte, căci a fost începutul unei prietenii strânse și neobișnuite. Amândoi ne rupseserăm în mod ireparabil de ceva și eram în căutarea unui sine veritabil, dar în loc de asta, amândoi ne simțeam mai departe ca niciodată de țelul urmărit. Ne aduceam alinare unul celuilalt în starea noastră comună de exil și înstrăinare, care devenea palpabilă pentru că, deși amândoi ajunseserăm, în sfârșit, să fim artiști independenți financiar, niciunul dintre noi nu-și putea compara stilul de viață cu opulența extravagantă care domnea în jurul nostru, în această zonă exclusivistă unde vecinii noștri erau Kevin Bacon și Meryl Streep.

Cu adevărat minunat în perioada aceea, o distragere binevenită, a fost ocazia să învăț mai multe despre lumea artelor, care îmi trezea o curiozitate nepotolită. Richard a fost evadarea mea particulară atunci; un neevreu pe care îl stânjenea doar un trecut înecat în sărăcie, care se cățărase cu greu pe scara socială și obținuse accesul la cele mai înalte trepte, despre care eu știam deja că nu sunt neapărat definite de dimensiunile contului bancar, ci de un soi de acces la niște bogății mai profunde și mai valoroase, pentru care e nevoie de o viață întreagă ca să le aduni. Eu nu puteam să mă reinventez așa cum o făcuse el, căci, și dacă mi-aș fi schimbat felul cum vorbeam sau felul cum mă îmbrăcam, nu aveam trăsăturile genetice de bază necesare pentru a transmite genul de excentricitate sofisticată și acidă pe care o degaja el. Întotdeauna voi fi văzută ca o evreică străduindu-se să se camufleze.

Deși exista această linie despărțitoare între noi și eram amândoi conștienți de ea, fiecare în felul lui, ceea ce aveam în comun părea să o depășească și, în timp, am ajuns să-l văd ca pe un frate, dacă nu de sânge, atunci în spirit. Petreceam ceasuri întregi așezată pe podeaua încălzită de soare din atelierul lui, răsfoind paginile groase și lucioase ale multelor lui albume de pictură și minunându-mă de calitatea reproducerilor, în timp ce el stătea la șevalet și adăuga lumină pe pânze întunecate. Mi-a făcut cunoștință cu întreaga operă a unor Rembrandt, Vermeer și Hannershøi, dar și cu nume de care nu mai auzisem până atunci, ca: Eugène Carrière, Gabriël Metsu, Andrew Wyeth și Caspar David Friedrich. Lucrând cu o mână exersată la câte o schiță, îmi povestea despre Klimt și Schiele, despre Rodin și metresa lui, Camille Claudel, despre Renoir și muzele lui. Aflase tot ce se putea ști despre istoria artei, iar eu mă îmbibam în toată ființa cu știința adunată de el. Mi-a povestit despre perioada de studii de la Academia de Artă New York, unde avusese o bursă, și imediat am recunoscut fenomenul pe care îl descria — când era privit de sus, ca student sărac și needucat, tolerat doar în aparență, pentru a păstra imaginea de arte accesibile tuturor. Tentativele lui de a crea ceva în afara acelui cadru admisibil erau în cel mai bun caz ridiculizate și refuzate fără drept de apel în cel mai rău caz. După o perioadă de frustrare, Richard îi trimisese o scrisoare unui pictor norvegian controversat, pe nume Odd Nerdrum, cunoscut pentru felul în care se opunea cu încăpățânare valorilor artistice contemporane, și-l întrebase dacă ar putea studia cu el. Spre surprinderea lui Richard, Odd îl acceptase ca ucenic.

Richard mi-a arătat atunci lucrări de-ale lui Odd și am fost surprinsă să văd că tehnicile despre care tocmai aflasem amănunte, caracteristice pentru Epoca de Aur Neerlandeză și barocul flamand, puteau fi încă folosite de un artist în viață fără să pară copiate sau reciclate. Imaginile din aceste tablouri, în ciuda modului cum fuseseră create, cu straturi luxuriante de vopsea în ulei, mie îmi păreau în același timp futuriste și primitive. Era de parcă un om al cavernelor ar fi colaborat cu un pictor dintr-o eră necunoscută, care încă urma să vină. Am ascultat cu un grăunte de gelozie aventurile lui Richard la școala lui Odd, dar chiar și așa, era minunat să le pot trăi prin intermediul lui. Își folosea memoria fotografică fără egal și darul reproducerii vizuale nu numai în tablouri, ci și în modul cum povestea, descriind elocvent oameni și lucruri într-un stil pe care mă obișnuisem să-l descopăr numai în literatura secolului al XIX-lea.

Mi-a povestit despre drumul făcut ca să ajungă la Odd și cum, fiind prima dată când ieșea din țară, la început se simțise cât se poate de copleșit și de ignorant. Dar odată instalat în imensa casă a lui Odd din Franța, cu șemineele ei fabuloase și ușile de sticlă până la tavan — detalii pe care puteam efectiv să le văd cu ochii minții, căci le integrase în multele lui tablouri —, realizase că acolo există deja o întreagă comunitate de oameni care se simțeau exact la fel, în sensul că idealurile lor estetice nu se potriveau cu cele admise în societate. Odd îi spunea „curentul Kitsch“; se presupunea că ar fi un fel de protest împotriva filosofiei artei postmoderne, prin aceea că întruchipa o poziție umanistă din punct de vedere estetic în ceea ce Odd considera că este o societate tehnologizată și antiumanistă. Artiștii cu o sensibilitate acută la această experiență erau atrași de Odd și ideile lui, găsind acolo un cămin printre oameni care se identificau și ei drept paria în lumea artelor plastice.

Uitându-mă la diversele lucrări realizate de Richard și colegii lui, am recunoscut ca tematici puternic reliefate experiența marginalizării și a alienării și am fost mișcată cum nu mai fusesem niciodată când vizitam muzee de artă contemporană. Acest nou gen de artă veche mi-a adus aminte de încăpățânarea cu care îmi umpleam rafturile bibliotecii cu literatură scrisă de autori morți de mult, în timp ce fiecare nou anotimp aducea cu el o abundență de titluri contemporane, pe care de multe ori nu le puteam deosebi între ele, fiindcă toate păreau să se reflecte unele pe altele și ca stil, și ca abordare. În multe privințe mi-era dor de un trecut de care mă simțeam încă ancorată, un trecut în care vocile individuale ale artiștilor erau mai distincte și nu atât de asemănătoare între ele, mai curajoase în căutarea adevărului și mai limpezi în descrierea lui.

Până la urmă, Richard a devenit unul dintre cei mai buni și renumiți studenți ai lui Odd. Lucrările pe care le-a produs sub tutela lui au ajuns să capteze atenția internațională și l-au catapultat într-o lume unde colecționarii și criticii de artă se înghesuiau să-l aduleze, iar galeriile se întreceau să-i expună operele. Era un contrast izbitor cu primirea lipsită de entuziasm de care avusese parte în perioada timpurie, când ideile lui erau ignorate fiindcă îi lipsea credibilitatea educației și a filiației. Mă identificam întru totul cu această reinventare, așa cum o vedeam eu. Amândoi trecuserăm printr-o transformare bruscă și completă în viață; și eu dădusem buzna pe scena literară complet nepregătită și nu prea știam ce să fac cu succesul meu.

Richard stătuse cu Odd o perioadă neobișnuit de lungă, însoțindu-l în Norvegia și apoi revenind la Paris, iar între ei se înfiripase încet-încet o relație intensă maestru–discipol. Odd își lăsase timp de trei ani proprietatea din Franța pe mâna lui Richard, timp în care acesta pictase cu frenezie. Când l-am cunoscut eu, pregătea febril câteva expoziții, toate planificate să aibă loc într-o perioadă de trei luni. Richard m-a invitat să merg cu el la expoziția care urma să se deschidă la Paris. Nu mă gândisem niciodată serios la o călătorie în Europa. Întotdeauna mi se păruse ca un fel de loc de basm, un tărâm de legendă. Dar n-am ezitat să accept invitația.

După ce l-am lăsat pe Isaac la tatăl lui pentru vacanța de Pesah, am urcat în avion cu Richard. Mi-am amintit de momentul când l-am cunoscut pe Eli, cu aproape șapte ani în urmă, în ziua în care ne-am logodit; el îmi povestise cum fusese în Europa cu tatăl și numeroșii lui frați, cum străbătuseră continentul într-un microbuz, oprindu-se doar ca să viziteze mormintele de rabini presărate prin toată Europa, unde puneau câteva pietricele pe lespedea mormântului33, aprindeau lumânări și se rugau. Mă îngrozise să aud că într-o asemenea călătorie nu văzuse altceva decât morminte. Discutaserăm dacă să mergem și împreună, dar ideea nu se materializase niciodată. Presupusesem în mod eronat că și el îmi împărtășea dorința de a vedea lumea, dar până la urmă se dovedise că nu-l interesa și, de fapt, asta îl împiedicase să facă orice incursiune în afara cimitirelor — nu pentru că nu i-ar fi dat voie tatăl lui.

Dar tot atât de adevărat era că Eli n-a înțeles niciodată obsesia mea pentru acel loc de origine îndepărtat, de unde se trăgeau toate familiile din comunitatea noastră. Cei care îl crescuseră pe Eli se născuseră în America și nu vorbeau despre acel loc, dar eu fusesem crescută de cineva din prima generație emigrată, cineva care mai ținea minte Lumea Veche și cum fuseseră lucrurile înainte să se schimbe totul. Și, cu toate că bunica mea fusese întotdeauna convinsă că n-ar mai avea la ce să se întoarcă, eu știam că trebuie să mă duc și să văd cu ochii mei.

Când am ieșit pentru prima oară în lumina aurie a Parisului, nu știam că va fi doar prima dintr-un lung șir de călătorii și că voi căpăta o inexplicabilă dependență de acest întreg continent, care mă va consuma până când mă voi supune cu totul chemării lui. Pe-atunci, încă mai consideram că este un flirt de scurtă durată, o relație romantică pe care s-o ai și de care să te desprinzi când s-a terminat, doar cu câteva amintiri fericite care mai zăbovesc o vreme. Chiar și atunci, priveam orașul cu ochi flămânzi, ca și cum n-aveam să-l mai văd niciodată.

Orice american care vine la Paris se simte mic și neînsemnat, sunt sigură de asta. Am fost învățați că francezii fac totul mai bine decât noi și, cu oricâtă atenție mi-am ales garderoba pentru călătorie și am studiat genul substantivelor din limba franceză, știam că se vede că sunt americancă și mă simțeam inferioară. Îl invidiam pe Richard pentru ușurința cu care vorbea franceza, felul în care cuvintele clipoceau vesel când i se rostogoleau de pe limbă, felul în care părea să se fi adaptat chiar și la limbajul corporal și manierismele faciale ale parizienilor. Îmi imaginam că era integrat perfect în mediul local. După mulți ani, când locuiam deja la Berlin de cinci ani, aveam să ne reîntâlnim într-o cafenea din Paris. Mi-am dat seama atunci că franceza lui era aproape de neînțeles din cauza accentului american tărăgănat și m-am minunat de cât de bine stăpâneam eu elementele de bază, asimilate parcă prin osmoză. Dar până atunci aveam să devin deja europeancă. Acum mă simțeam copleșită de greutatea acestui continent, unde totul era teribil de straniu, dar, cumva, exact cum trebuia să fie.

Ne-am plimbat agale pe bulevardele largi, Richard ridicându-și fața spre soare, cu mâinile vârâte neglijent în buzunarele adânci ale pantalonilor de in, și dând lumii întregi impresia că se simte acasă, în timp ce capul meu ricoșa dintr-o parte în cealaltă, în timp ce încercam să nu scap niciun detaliu. Parte din ființa mea simțea cea mai simplă și copilărească încântare când mă gândeam la mine când eram mică și mă imaginam spunându-i fetiței de atunci că va hoinări într-o zi pe Champs Élysées. Doamne, fetița aceea n-ar fi fost în stare nici măcar să pronunțe numele străzii!

Curând am coborât în tunelurile răcoroase ale stației RER, unde am luat trenul de navetă care ne ducea la Maisons-Laffitte. Când am ieșit la suprafață, în zona centrală a acestei suburbii faimoase pentru cursele de cai, mi-am adus aminte că aici povestea Hemingway, în cartea lui de memorii Sărbătoarea continuă, că venea să parieze. Orășelul acesta nu arăta foarte diferit de felul cum îl descrisese Hemingway. Aici nu vedeai trotuare, doar pământ neasfaltat; potcoavele cailor lăsau urme adânci în iarbă. Coțofene sprintene țopăiau fără frică pe întinderea verde, și pe marginile curților împrejmuite creșteau păpădii.

Proprietatea lui Odd era pe o stradă largă și frumoasă, de unde puteai vedea, dincolo de Sena, până la dealurile de pe malul celălalt. Doar autoportretul lui, suprapus peste o placă de ceramică, indica adresa — nu era niciun nume pe sonerie. Porțile s-au deschis încet în fața noastră și am mers pe o potecă mărginită de copaci cu frunziș des până într-o poieniță de unde se vedea, în sfârșit, casa: un château elegant, cu tufe de arbuști și copaci care creșteau, cu abandon pasional, peste tot în jur.

Înăuntru, casa fusese golită de mobilier. În fiecare încăpere opulentă, cu tavan înalt, fuseseră agățate lucrări de-ale lui Odd; un tur complet îți aducea în față o viață întreagă de realizări. Deși Odd era în atelierul lui de la Berlin pe toată durata expoziției și nu urma să se întoarcă decât a doua zi, ca să organizeze transportul tablourilor la închiderea evenimentului, cei patru copii ai lui — doi băieți și două fete — se învârteau peste tot, oferindu-le oaspeților informații sau un pahar cu șampanie. Toți erau adolescenți, cu pielea strălucind de sănătate, osatură scandinavă și ochi de un albastru nepământean.

M-am plimbat dintr-o încăpere într-alta, tocurile mele înalte stârnind ecouri pe pardoseala din piatră. Picturile lui Odd te hipnotizau; văzute de aproape, puterea lor de transformare făcea de rușine toate albumele pe care le răsfoisem. La momentul acela, devenisem și eu fascinată de opera lui. În viața reală, el era practic exilat din țara natală, după ce fusese hărțuit cu acuzații de fraudă fiscală motivate politic. Comunitatea Kitsch era convinsă că era o conspirație pentru suprimarea unei voci critice. Uitându-mă la tablourile lui, îmi era clar că avea concepții despre lume cu totul diferite de orice altă persoană pe care o întâlnisem vreodată. Într-un tablou, un grup de oameni cu aspect primitiv stăteau așezați și mestecau din membrele unui cadavru uman ce zăcea alături, peisajul din spatele lor fiind un pustiu pietros pe fundalul unui cer ca de cenușă; implicația era a unei lumi prea barbare ca regulile etice sau punerea lor în practică să stea în picioare.

Curând, oaspeții au fost rugați să se adune în salonul principal, unde un compozitor din Avignon, pe nume Martin Romberg, pregătise un concert pentru această ocazie. Au început să cânte un violoncelist și un pianist, iar când au ajuns la notele înalte, am auzit ciripitul păsărilor care le răspundeau în amurg. Chiar atunci m-am uitat în jur la mulțimea adunată și mi-am dat seama, brusc, cu un fior în măruntaie, că toată casa era plină de arieni, de oameni cu trăsături prelungi și pielea deschisă la culoare, așa cum mi-i descrisese întotdeauna bunica mea. Norvegieni, suedezi, austrieci, nemți... firește, oamenii cei mai înclinați să se intereseze de opera lui Odd erau cei înrudiți etnic cu el. Inima a început să-mi bată cu putere. Oare eram singura evreică de acolo? m-am întrebat. Băgase de seamă cineva? Am dat buzna afară din casă, panicată, încercând să-mi încetinesc ritmul respirației în lumina slabă a terasei deschise. Ce era în neregulă cu mine? De ce nu puteam să fiu pur și simplu o persoană oarecare când mă aflam printre alți oameni? Era doar o simplă iluzie, care-mi fusese implantată, sau era ceva real? m-am întrebat. Și, mai important, cum puteam ști vreodată cu certitudine?

Am dormit în apartamentul unuia dintre clienții care îi cumpărau tablourile lui Richard, eu, pe o canapea îmbrăcată în catifea roșie, într-un studio cu lucrări de artă pe toți pereții, el, pe o saltea pneumatică în sufragerie. A doua zi, ne-am îndreptat din nou spre casa lui Odd, de data asta ca să-l întâmpinăm la întoarcerea de la Berlin. Cercul de intimi se adunase în bucătărie ca să pregătească masa. Kristoff, austriacul care prezenta lucrările lui Odd în galeria lui din Oslo, și Helene, soția lui; David, un pictor al comunității Kitsch din Veneția; și câțiva dintre discipolii mai cunoscuți ai lui Odd. Bork, fiul cel mai mare al lui Odd, se fâțâia printre noi, într-un costum care părea să fi costat mult. Nu prea aveam cu ce să fiu de folos în bucătăria supraaglomerată, așa că m-am dus în salonul de zi, o încăpere grandioasă unde era atârnat tabloul meu preferat dintre lucrările lui Odd: Voluntar în neant, o siluetă suspendată într-o galaxie de basm. Cum stăteam în echilibru precar pe marginea unui cufăr, contemplând tabloul uriaș, a intrat în cameră Aftur, singura fiică brunetă a lui Odd.

S-a apropiat de mine și, într-o engleză ezitantă, m-a întrebat:

— Este adevărat că ești evreică?

Am înghețat. M-am simțit în același timp acuzată și scoasă în evidență, dar și de parcă o păsăruică delicată s-ar fi așezat accidental pe degetul meu și trebuia să am grijă, nu cumva s-o sperii.

— Cum ți-ai dat seama?

— Ăăă, după nasul tău? a spus Aftur cu nevinovăție, întrebându-mă dacă înțelesese bine.

— Cine ți-a spus că evreii au nasul ca al meu?

— Tata. Frații mei tot timpul îmi ziceau „evreica“, pentru că am părul castaniu.

Aftur arăta ca Liesl din Sunetul muzicii, cu pomeți perfect reliefați, maxilarul delicat și ochi albaștri pătrunzători. Când zâmbea, dințișorii îi luceau ca două șiruri de perle perfect regulate și pe unul dintre obrajii netezi se deslușea o urmă de gropiță.

— Mie nu mi se pare deloc că arăți ca o evreică, am spus eu râzând. Deci poți să te consolezi cu opinia mea expertă.

— Tata este o optime evreu, m-a informat Bork, intervenind pe neașteptate în conversație.

Fremătând de entuziasm în timp ce vorbea, mi-a povestit că, pe vremea când era la școală, colegii îi ziceau tot timpul că este „un afurisit de evreu“. Mi-a spus-o de parcă voia să pună semnul egal între experiența lui și a mea, ca și cum era terenul nostru comun.

— Da, s-a băgat în vorbă și Øde, fratele lui mai mic, și pe urmă ne ziceau să ne ducem la gazare.

Vorbise mai degrabă prietenește, de parcă am fi trecut cu toții printr-un soi de ritual drăguț de inițiere, iar acum aparțineam aceluiași club special și exclusivist.

Myndin, fetița cea mai mică dintre ei, toată numai codițe de un blond platinat și un ten translucid, a intervenit și ea cu glăsciorul ei cristalin, întrebând:

— E adevărat că ai crescut la ortodocși?

— Da, am răspuns eu.

— Am văzut un film despre asta, s-a grăbit ea să-mi spună.

— Zău? Ce film?

— Martorul34, a răspuns ea și a zâmbit ca o pisicuță care așteaptă să fie dezmierdată.

Le-am explicat deosebirea dintre evrei și creștinii Amish, vorbind rar și pronunțând cuvintele apăsat în engleză, ca să poată și Myndin să înțeleagă. Situația a degenerat într-un tir de întrebări ale copiilor despre evreii hasidici. În toiul discuției, au sosit Odd și soția lui, Turid; i-am auzit pălăvrăgind în holul de la intrare. Curând, Turid stătea la marginea cercului nostru, ascultând și punând întrebări. Odd tropotea pe lângă noi, tot intrând și ieșind din cameră și ridicând praful de pe podea cu haina lungă și largă, ca robele vrăjitorilor din lumea lui Harry Potter.

— Aud că ești o adevărată rebelă, mi-a spus el, când ni s-a făcut cunoștință. Ești jidovul rătăcitor!

Și a ridicat pumnul, parcă vrând să sugereze o imagine emblematică, gen Statuia Libertății.

Mi-am adus aminte de familia de norvegieni pe care îi cunoscusem la galeria lui Richard. Fiica lor era pictoriță și studia cu Odd; bunica fusese odinioară o artistă plastică de foarte mare succes, independentă, mi-a spus ea, dar se retrăsese din activitate. Întinsese mâna să-mi mângâie fața, iar eu tresărisem brusc în fața gestului invaziv, deși nu m-am dat înapoi, poate pentru că fusesem învățată în copilărie să îndur nenumărate ciupituri de obraz din partea femeilor mai bătrâne.

— Ești evreică? mă întrebase ea atunci, cu o expresie aproape adoratoare.

Chicotisem stânjenită și mă retrăsesem din fața mâinii ei.

— După ce ți-ai dat seama? o întrebasem sarcastic.

— Ai o față evreiască atât de frumoasă! spusese ea. Când eram copil, aveam o prietenă evreică, dar a trebuit s-o trecem pe furiș peste graniță, după ce a început războiul, și n-am mai văzut-o niciodată.

Privirea i s-a aburit, de parcă își aducea aminte de ceva foarte îndepărtat și în același timp împovărător.

Aceste episoade vor fi primele din multele de care voi avea parte în timpul vizitelor mele în Europa. Atunci mi s-a părut bizar că fetișizarea originii mele evreiești nu mi se părea cu nimic diferită când era ostentativ pozitivă și când venea sub forma ignoranței și antisemitismului. Toți voiau să mă definească prin evreitatea mea, iar eu mă căzneam să mă definesc în afara ei. De fiecare dată când credeam că am ajuns la o concluzie, se găsea cineva care să vină cu un astfel de comentariu și eu îmi pierdeam echilibrul atât de atent construit. Identitatea pe care mi-o clădeam era, în cel mai bun caz, una precară.

A doua zi, ceva mai târziu, eram într-o cafenea de lângă Arcul de Triumf, căscând gura la șirurile de arbori paulownia uriași dinspre piața Charles de Gaulle, în toată splendoarea bobocilor rozalii dați în floare. Sorbind ultimele guri din ceașca de café sans lait, am simțit un nod în gât, amintindu-mi cât de încântată era bunica de copacii înfloriți în fiecare primăvară, spunându-le pe nume în timp ce treceam pe lângă ei și explicându-mi de ce anume e fiecare specie unică și specială. Cedrul era prețuit pentru lemnul lui parfumat, acacia, pentru frunzele delicate, dar puternice. Câte un tei apărut ici și colo îi aducea aminte de Europa. Cât de mult i-ar fi plăcut Parisul, mi-am zis în sinea mea. Ce păcat că n-a avut niciodată ocazia să-l viziteze!

În copilărie, mă uitam la ea cum aprinde lumânarea tradițională evreiască yahrzeit35 în fiecare dimineață, pe aceeași masă, unde ardea timp de douăzeci și patru de ore, până când era aprinsă următoarea. Era un obicei de doliu, dar, în acest caz, punerea lui în practică era subversivă. Nu era permis să jelești rude care muriseră cu atât de mult timp în urmă — legea evreiască limitează perioada de doliu la maximum un an. După un an, era considerat strict necesar ca doliul să se încheie; la urma urmei, trebuia să accepți voința Domnului. Dar bunica nu a încetat niciodată să aprindă acele lumânări și, cu toate că pretindea că ar fi pentru cutare sau cutare rudă, eu știam că flacăra aceea, una singură, reprezenta sufletele întregii ei familii, de la surioara ei de numai 2 ani și până la fratele ei de 17 ani, toți gazați la Auschwitz.

Am ridicat privirea spre copacii înfloriți, cu petalele strălucitoare în lumina soarelui, și m-am întrebat dacă bunica și-a dorit măcar vreodată să viziteze Parisul. Oricât de elocvent și de nostalgic vorbea despre Europa, n-am auzit-o nici măcar o dată exprimându-și dorința să se întoarcă acolo. Pentru ea era, oare, totul un decor ars, un pustiu al sufletelor ucise și al sângelui vărsat? Sau se simțea respinsă de Europa, în sensul că o scuipase afară și o expediase în America, refuzând să-i recunoască legitimitatea nașterii?

Oricum ar fi fost, eram aici și mă luptam cu o parte din ceea ce trebuie să fi înfruntat și ea, simțindu-mă în același timp înclinată să resping, respinsă și acasă. Era un cocteil emoțional care mă amețea și simțeam că se stârnise ceva în mine.

WURZELN. ןעלצראוו. Rădăcini

Patru luni mai târziu, mă aflam din nou la Paris, luând cina cu o tânără cântăreață de operă care purta la gât o stea a lui David din argint. O cunoscusem pe Milena printr-un grup de idișiști36 din New York. Evreică ea însăși — cu un tată marocan, a cărui familie fusese salvată de berberi în timpul războiului și o mamă poloneză așkenazi, de asemenea crescută de supraviețuitori —, avea conștiința trecutului fără niciun acces direct la el și studiase limba idiș ca modalitate de conectare la moștenirea ei culturală. Acum pregătea un spectacol cu vechi melodii idiș și avea nevoie de ajutor cu reconstituirea lor; auzind că voi fi la Paris, întrebase dacă am ceva împotrivă să le înregistrez pentru ea pe un reportofon.

A doua zi după ce am ajuns era prima de Roș Hașana, iar Milena m-a dus la o sinagogă masorti (masorti fiind echivalentul european al iudaismului conservator), pentru rugăciunile de seară. Rabinul era evreu alsacian, s-a simțit ea obligată să-mi explice, pentru că și el, și soția, și copiii lui aveau o claie de păr blond platinat și niște ochi de un albastru-pal cum nu-mi fusese dat niciodată să văd într-o comunitate evreiască. Arătau ca o familie de supermodele scandinave, nu ca niște evrei. În paralel, câțiva dintre participanții la slujbă erau de sorginte marocană, iar congregația alterna între obiceiul așkenazi de intonare ca la operă a rugăciunilor și trilurile melodioase care evocau Maghrebul.

Milena nu vorbea prea bine englezește, iar eu nu stăpâneam foarte bine nici măcar franceza de turist, deci comunicam mai mult în idiș. Era limba mea maternă, dar n-o mai vorbisem de când plecasem din comunitate; mi se părea aproape nefirească strădania s-o extrag iar din adâncurile memoriei, unde o îngropasem crezând că n-aveam s-o mai folosesc niciodată. Dar idiș era limba maternă a femeii care o crescuse, mi-a povestit Milena, și ea o studiase timp de trei ani, luând lecții în particular. Alți evrei își doreau să fie asimilați și cu nimic deosebiți de ceilalți parizieni, dar ea nu-și dorea să fie la fel ca toată lumea, a spus Milena. Ea voia să știe cine era cu adevărat; voia permisiunea să fie mândră de asta.

Când rabinul și-a început predica în limba franceză, Milena se tot apleca spre mine ca să-mi șoptească în idiș un rezumat. Ceilalți membri ai congregației ne aruncau priviri curioase. Puteam să jur că nu prea se vorbea idiș printre ei. Fusese odinioară limba lor, dar plecase pe același drum ca ghetourile și fusese ștearsă de pe harta Europei. Doar vreo duzină de oameni participau la slujba aceea de Roș Hașana, teoretic cea mai importantă sărbătoare iudaică din an. Până și cei mai puțin religioși evrei își fac apariția la templu în această zi sfântă, ca să-și prezinte omagiile. Presupuneam că Parisul pur și simplu nu mai avea prea mulți evrei și nici nu eram prea surprinsă, căci mă așteptasem dintotdeauna ca orașul să fie complet curățat de rămășițele evreiești — de fapt, era un lucru pe care îl anticipasem cu privire la întreaga Europă. Convingerea mea nu făcea decât să se confirme.

După ce s-a terminat slujba, am plecat în grabă cu Milena spre stația de metrou, ca să putem ajunge în timp util la cina de sărbătoare găzduită în apartamentul cu grădină al mătușii ei, în cartierul Belleville. Am intrat prin partea laterală a casei, printr-o ușă glisantă dublă care dădea către o curte retrasă și plină de verdeață. Înăuntru am nimerit într-o încăpere luminată și gălăgioasă, plină de lume. În total, erau douăzeci de oameni, prieteni și rude veniți din diverse colțuri ale lumii. Se vorbeau în același timp cel puțin șase limbi. Începuse deja să fie servită mâncarea și, deși am observat familiarele perișoare de pește gefite și semințele de rodie, erau și o mulțime de mâncăruri care păreau exotice și nefamiliare. Un invitat purta o bonetă multicoloră; alții aveau tichii albe tricotate, trase în jos de pe creștet până spre urechi. Milena stătea la masă în fața mea și mă prezenta tuturor în franceză, dar n-am găsit pe nimeni cu care să pot comunica. Alături de mine stăteau doi soți din Israel care nu vorbeau decât ebraică; bărbatul din dreapta mea era ungur și nu vorbea nici engleză, nici idiș. Într-un târziu, o femeie tânără care stătea de cealaltă parte a mesei s-a prezentat ca fiind nemțoaică și eu am încercat pentru prima dată să-mi „germanizez“ vocabularul în idiș, doar atât cât să poată fi înțeles.

Mă uitam în jurul meu la grupul de oameni veseli ce discutau însuflețiți și m-am minunat cum de am crezut, pornind de la ce mi se spusese în copilărie, că nu există decât un singur mod de a fi evreu, că toți ceilalți doar se prefăceau. Chiar și după ce îmi lărgisem cercul și inclusesem și populația generală de evrei americani așkenazi, m-am confruntat în continuare cu aceeași abordare omogenă a practicii iudaice. Nicicând nu-mi trecuse prin cap că peste Oceanul Atlantic se află o întreagă nouă lume de interpretări și tradiții.

A doua zi de dimineață, m-am hotărât să vizitez vechiul cartier evreiesc din Paris. Am pornit temătoare cu bicicleta peste Sena, încercând să nu mă trezesc aruncată de pe carosabil de mașinile din trafic. Nu mai mersesem niciodată cu bicicleta printr-un oraș mare, dar uite-mă acum, pedalând prin Paris! Mă simțeam ca o puștoaică dintr-o reclamă la un parfum franțuzesc.

Când am ajuns în inima cartierului Marais, bulevardele largi lăsaseră locul celor mai înguste străduțe peste care am dat vreodată la Paris: când ridicam privirea, acoperișurile păreau să se aplece unul spre celălalt, lăsând la vedere doar o fâșie de cer. Pe rue de Rosiers, o alee pietruită scurtă despre care se spunea că ar fi fost inițial strada principală a cartierului evreiesc, mirosea a falafel proaspăt. Peste tot pe unde mă întorceam, turiștii aveau în mână lipii înfășurate în folie de aluminiu, căznindu-se să nu stropească peste tot cu sos tahini. După o privire rapidă în jur însă, se părea că falafelul era cam singurul lucru cât de cât evreiesc pe care-l avea de oferit rue des Rosiers. M-am zbârlit toată: chiar dacă locanta avea pe copertina de la intrare o stea a lui David, nu însemna că falafelul devenea brusc evreiesc.

Ducând bicicleta de ghidon, am pornit spre mijlocul străzii, unde se întâlnea în unghi drept cu o alee mai lungă, care ducea către restul cartierului Marais. Am trecut pe lângă buticuri cu haine la modă și brutării pitorești care se lăudau că vând „specialități idiș“, cum ar fi knish37 și rugelach38. Nimeni din aceste brutării nu știa idiș, nu se putea lăuda cu vreo informație despre locul unde se preparau produsele lor și nici dacă rețetele acestora fuseseră transmise din moși-strămoși sau pur și simplu reinventate de niște patiseri francezi. Cu siguranță pâinea challah nu arăta nici pe departe ca pâinile pufoase împletite cu care crescusem eu; nu era decât cozonac sub altă denumire.

Dar în centrul străzii trona un mic automat care nu ieșea cu nimic în evidență, foarte asemănător celor de la care se cumpără bilete de metrou. Ecranul tactil a prins viață când l-am atins cu degetul. Puteam să aleg între o duzină de materiale video, în franceză cu subtitrare în engleză, cu mărturii culese de la oameni care trăiseră efectiv pe rue des Rosiers și care descriau cum arăta viața lor pe vremea când strada era inima ghetoului parizian.

Într-unul dintre filmulețe apărea un bătrân prezentat drept profesor universitar care locuia acum în Statele Unite și care rememora rușinea resimțită când trebuia să-și dezvăluie adresa din Paris. „Era ca și cum ai fi spus că n-ai fost în stare de nimic în viață. Rue des Rosiers era un loc al stagnării, unde nu puteai spera la ceva mai bun decât dacă îți dădeai toată silința, prin eforturi proprii, să te ridici de unul singur din mocirlă.“

Vorbește despre un ghetou, mi-am zis în sinea mea. Bineînțeles că știam de ghetourile de altădată ale Europei și în ce condiții se trăia acolo. Până și Lower East Side din Manhattan fusese cândva un ghetou stagnant și puturos pentru evrei și irlandezi — pentru orice imigrant sărac și oprimat, de fapt. Și atunci am avut revelația: Williamsburgul era un ghetou. Se prea poate ca eu să fi crescut într-unul dintre ultimele ghetouri care mai existau. Deși ghetourile inițiale fuseseră instituite cu forța de societate și autorități, iar Williamsburgul fusese un loc al izolării autoimpuse, rezultatul era același: o bulă, un zid invizibil care diviza efectiv viețile celor dinăuntru de viețile celor din afară.

Bărbatul din înregistrare părea să fie în același timp nostalgic și disprețuitor. În mod evident, nu avea nimic foarte frumos de spus despre rue des Rosiers ca loc unde să copilărești, dar, cu toate acestea, în vocea lui se simțea părerea de rău că locul unde se născuse dispăruse pentru totdeauna și nu se va mai întoarce niciodată. M-a făcut să mă întreb după ce anume, mai exact, mă jeluiam, venind aici și așteptându-mă la ceva, iar apoi enervându-mă să văd că dispăruse orice putea să fie cât de cât evreiesc. Voiam să readuc ghetoul la viață? Bineînțeles că nu! Dar ar fi fost spectaculos să descopăr o lume în care, măcar o dată, să pot găsi ceva familiar, să mă pot simți pe loc ca acasă. Rădăcinile erau lucrul pe care îl căutam, crezând că, dintre toate locurile posibile, ghetourile Europei ar fi fost cel mai probabil să-mi dea sentimentul că fac parte din mine și din trecutul meu. Ar fi fost reconfortant și să văd în locul lui vreun fel sau altul de viață evreiască modernă și înfloritoare, și nu această absență rece, această comemorare găunoasă.

Am mers mai departe, spre capătul străzii, unde zărisem o firmă pe care scria JUDAICA. Dar magazinul era închis și afișele înrămate din vitrină erau portrete grosolane și deloc măgulitoare ale unor evrei hasidici, ridicând asudați haltere, ca parte a unei colecții intitulate „Oyrobics“39. M-am înroșit de rușine în fața insultei, care mi se părea îndreptată împotriva mea, deși nimeni n-ar fi putut să facă legătura între mine și caricaturile înrămate.

După care, brusc, tocmai când mă pregăteam să urc pe bicicletă și să plec de acolo cu capsa pusă, am auzit cel mai incredibil sunet. Era sunetul unui șofar40, tare și susținut, venind de la etajele de sus ale unei clădiri din vecinătate. Am pornit în grabă spre locul de unde se auzea, înfiorată de emoție la gândul că voi avea parte de o slujbă adevărată, în direct, de Roș Hașana, acolo unde fusese altădată ghetoul evreiesc. Oare nu se putea să existe totuși o comunitate evreiască încă vie în Marais? Din păcate, n-am reușit să găsesc pe toată strada nicio intrare în vreo sinagogă. Trecătorii se uitau cu o curiozitate intrigată la mine cum trec în grabă de la o ușă la alta, cu mâinile în care țineau falafelul înțepenite brusc în fața gurii, de parcă așteptau să vadă ce se va întâmpla mai departe.

Atunci am văzut un bărbat tânăr, cu pielea măslinie și părul des și creț acoperit cu o kippa micuță și cu un rucsac apăsându-i greu pe umeri.

— Ești evreu! am exclamat eu triumfătoare. Nu știi de unde vine sunetul ăsta?

A părut uluit de tonul meu insistent. Într-o engleză stricată, mi-a răspuns:

— Asta încerc și eu să aflu. Așteaptă aici, mă duc să-l întreb pe omul care vinde falafel.

După câteva clipe, a ieșit din prăvălie spunându-mi că tot nu știe de unde se aude șofarul acela anume, dar, din câte se pare, există două sinagogi în apropiere. Două sinagogi? M-am trezit că îl urmez pe bărbatul cu pielea măslinie în josul unei alei slab luminate, întrebându-mă ce șanse sunt să se încheie cu bine o situație în care ajungi să te ții după un străin pe o alee. Dar o clipă mai târziu, iată-ne pe amândoi într-un intrând boltit care ducea spre două uși: una a sinagogii turcești, cealaltă a sinagogii algeriene. El a luat-o la dreapta, eu, la stânga și m-am trezit brusc în spatele unei perdele din catifea groasă, într-o altă lume.

Ar trebui să menționez aici că în dimineața aceea hotărâsem să-mi pun niște blugi roșii, ceea ce, mi-a trecut prin cap când intram, s-ar putea să nu fi fost cea mai înțeleaptă alegere vestimentară, date fiind circumstanțele. Dar odată ajunsă înăuntrul micuțului sanctuar, am răsuflat ușurată, văzând că toți cei ce participau la slujbă puteau fi ușor confundați cu o trupă de supermodele care-și luaseră pauză de la o ședință foto pentru revista Vogue. Femeile erau bronzate, zvelte și cu coame de păr lung și des; încheieturile mâinilor le erau împodobite cu brățări, la gât purtau eșarfe de mătase. Bărbații erau și ei tot atât de frumoși și bine îmbrăcați. După ce am apucat să diger toată scena, am mai observat ceva. Avea loc un serviciu religios veritabil, cu un rabin pe bimah41 în mijlocul sinagogii, înconjurat de bărbați cu șaluri de rugăciune, cântând cântece pe care nu le recunoșteam, cu versuri pe care nu știam de unde să le iau. Era clar că se cunoșteau între ei; eu eram singura străină. Cât crescusem eu într-o sectă Satmar din Williamsburg, acești evrei algerieni își practicaseră propriul iudaism, la fel de legitim și de autentic ca al egalilor lor hasidici, dacă nu chiar mai mult. Cum de nu realizasem niciodată că s-ar putea să existe comunități evreiești peste tot în lume, ale căror obiceiuri și perspective nu aveau nicio legătură cu ale comunității mele, fiind totuși la fel de conectate la moștenirea noastră comună ca oricare altele?

Când plecam de la sinagogă, am văzut o femeie bătrână și zbârcită, înfășurată într-un șal cu irizări metalice, cum aprinde discret lumânări într-o parte a sălii. În acel moment, uitându-mă lung la flăcăruile deasupra cărora se apleca ocrotitoare, am știut că găsisem o bucățică din noua mea identitate. Mă îndepărtasem suficient de evreitatea mea încât să capăt un fel de perspectivă globală, ca să-i înțeleg diversitatea și complexitatea inerente. Poate că voi reuși să fiu și eu un fel de evreu global, cineva care putea fi deschis la tot ce înseamnă să fii evreu, care putea să descopere întreaga întindere a spectrului vast și plin de culoare al evreității. Chiar așa, de ce m-aș limita vreodată la o singură versiune?

***

Când am revenit de data aceasta în Noua Anglie, cu gazonul ei spilcuit și gardurile vopsite în alb, cu buticurile de articole sportive și pensiunile dichisite, senzația familiară de disconfort mi-a părut mai acută decât oricând. Nu mă puteam recunoaște în America — sau poate că nu puteam recunoaște America în mine —, dar era surprinzător să compar reîntoarcerea în Statele Unite, și moartea clinică a sentimentelor mele care o însoțea, cu experiența pe care o avusesem de fiecare dată când ajunsesem în Europa: acea senzație bruscă și reverberantă că luam contact cu ceva vechi și aproape uitat, dar nu de tot. Ca să reduc impactul revenirii în Statele Unite în toamna lui 2013, mi-am spus că voi reveni curând în Europa, că și dacă voi fi nevoită să rămân blocată aici, într-un loc pe care-l simțeam impersonal și străin, îmi voi face obiceiul să călătoresc în străinătate. Presupuneam că pasiunea mea pentru continentul european va deveni pur și simplu o parte din identitatea mea, că mersul acolo va imprima ritmul care va defini viața mea viitoare de aici, că voi fi o „eurofilă“. Firește, o parte din mine credea că, dacă voi mai avea ocazia să trăiesc din nou acea senzație incredibilă, poate voi înțelege ce anume era și cum să-i prelungesc influența în viața mea, astfel încât să nu trebuiască mereu să vin acasă cu un devastator sentiment de pierdere, cu această ridicolă și incomprehensibilă stare de jale care nu poate fi descrisă decât ca dor de casă.

În cursul acelor luni în care rutina și îndatoririle m-au obligat să rămân pe loc, am încercat să găsesc metode prin care să-mi stăvilesc dorul chinuitor. Pe atunci eram convinsă că acest fenomen indica o deficiență de caracter de-ale mele, un neastâmpăr care nu putea fi niciodată potolit. Abia după mulți ani voi înțelege că duceam dorul unei case pe care nu o știam la nivel conștient, deși îmi era totuși cunoscută la un anumit nivel. Căci, când voi găsi, în sfârșit, un loc unde să stau, acest sentiment sâcâitor care mă însoțise toată viața avea să dispară pentru totdeauna și voi fi răzbunată față de cei ce făcuseră predicții spăimoase despre mine, căci cu adevărat nu există triumf mai mare în viața mea decât acela de a-mi fi găsit drumul spre casă. Acum însă nu aveam mângâierea acestei răzbunări și mă simțeam ca o femeie al cărei iubit a plecat la război și e nevoită să se consoleze cu mesaje ocazionale mâzgălite de pe front. Strategia mea a fost, așadar, să devorez întregul canon al literaturii europene, mai precis literatura celor care scriseseră despre Europa, recunoscând-o ca pe o entitate mai mare și magică, ale cărei atuuri desăvârșite erau egalate doar de propriile neajunsuri. Acum, pentru prima oară, am dat întâmplător peste scriitori de care nu mai auzisem niciodată, scriitori care nu dobândiseră niciun fel de notorietate în State, nu pe măsura autorilor pe care îi citisem în facultate, dar ale căror opere m-au spulberat și m-au lipit la loc prin limpezimea lor: Jean Améry, Gregor von Rezzori, Czesław Miłosz, Imre Kertész, Primo Levi, Joseph Roth, Mihail Sebastian, Salomon Maimon, Tadeusz Borowski, ca să-i numesc doar pe câțiva. Am început să remarc un tipar straniu: când îi citeam pe acești autori, mai ales cei din generația care supraviețuise războiului, aveam sentimentul foarte neobișnuit că intram în comuniune cu sufletele oamenilor care mă crescuseră, că prin aceste cărți parcă îmi vorbea chiar bunica mea, ca și cum străbunii mei din ambele părți întindeau mâinile prin timp și mă apucau de grumaz.

Cam pe atunci am dat peste un poem de Anna Margolin publicat într-o antologie de poezie idiș și, în timp ce-i murmuram versurile, urmărindu-le rând cu rând cu degetul, așa cum fusesem învățată să fac cu psalmii când eram mică, am simțit că nu era nicidecum un poem, ci o incantație.

Ei toți — tribul meu,

Sânge din sângele meu,

Flacără din flacăra mea,

Morții și viii, amestecați;

Triști, grotești, mari,

Tropăie prin mine ca printr-o casă întunecoasă,

Tropăie cu rugăciuni și blesteme, și vaiete,

Îmi scutură inima ca pe un clopot de aramă,

Cutremurându-mi limba.

Nu-mi recunosc propria voce —

Tribul meu vorbește.

— Fragment din „Tribul meu vorbește“, de Anna Margolin, tradus din idiș în engleză de Richard J. Fein

Am știut pe loc la ce fenomen se referea. Mi-am dat seama că și eu fusesem crescută să fiu un vas comunicant pentru alții, o ființă prin care puteau trăi din nou cei morți. Nu mă bucuram de privilegiul de a avea propria viață, propriul spirit; aveam o datorie față de cei care fuseseră înaintea mea, care se luptaseră să supraviețuiască pentru ca eu să pot exista. În povestea mea trebuia să păstrez vii poveștile lor.

De fiecare dată când mă pierdeam în lumea de mult dusă la care se refereau textele pe care le adunasem în vizitele mele prin anticariate, era tulburător să ies la suprafață pentru o gură de aer, să-mi văd de viața de zi cu zi în acest colț idilic și prosper de Americă, unde toți cei din jurul meu erau cu totul cufundați într-un prezent benign, în timp ce o parte din mine rămânea veșnic în acel timp uitat și drastic.

***

La începutul primăverii, l-am sărbătorit pe Isaac când a împlinit 7 ani. Era o săptămână neobișnuit de caldă; plănuiam să găzduiesc micul bairam la noi, ca să poată să se zbenguie copiii în aer liber. Mama, care la vremea aceea nu juca decât un rol marginal în viața mea — un rol care n-a făcut decât să se diminueze în timp —, a venit cu trenul de la New York, încărcată cu fleacuri de făcut cadou la petrecere și cu baloane pe care le găsise într-un magazin cu produse sub un dolar. Eu am cumpărat gustările și dulciurile.

Ziua de naștere a lui Isaac s-a nimerit în același timp cu „Ziua Bunicilor“ la școala lui, așa că i-am lăsat pe Isaac și pe mama la școală de dimineață, iar eu m-am întors acasă, ca să umflu baloanele și să fac restul pregătirilor. Când m-am dus să-i iau la prânz, făcuseră împreună o coroană aniversară, pe care Isaac o proiectase, iar mama se ocupase de pistolul cu lipici. Se înțelegeau bine, neavând nimic din bagajul pe care eu și mama crescuserăm luându-l ca de la sine înțeles când venea vorba despre familiile noastre. Pentru Isaac, ea era doar mama mea, o persoană care îl iubea și nu era nimic complicat aici.

Isaac știa că pe mine nu mă crescuse mama, dar nu întrebase niciodată de ce. Mi-ar fi plăcut să poată considera de la sine înțeles că o mamă este întotdeauna alături de copilul ei, dar îmi dădeam deja seama, după felul cum se agăța de mine, că nu mă considera persoana de neclintit care are grijă de el, așa cum își consideră majoritatea copiilor părinții. Simțea deja că veneam dintr-o lume criptică și instabilă, ceea ce făcea ca lumea lui să pară cumva mai puțin sigură.

În multe privințe, eram o repetare a vieții mamei mele. Poate că tocmai de aceea mă luptasem mereu cu simțăminte de anxietate și frică atunci când mă aflam în preajma ei. Eram, oare, sortită să retrăiesc pur și simplu experiența ei de viață și s-o transmit mai departe generației următoare, într-un ciclu de neoprit al nefericirii? Și căsătoria ei fusese aranjată, pe când era adolescentă. Și ea fusese forțată să facă un copil cu un bărbat pe care nu-l iubea. În timp ce pe mine mă creșteau în cea mai mare parte bunicii mei, ea făcea tot felul de munci necalificate ca să poată să meargă la facultate, ceea ce a determinat familia și comunitatea noastră s-o respingă definitiv. Până a reușit mama să obțină un divorț legal, tata trecuse prin divorțuri religioase cu alte trei soții.

Nici măcar acum nu puteam să stau de vorbă despre lucrurile acestea cu mama — îmi respingea toate eforturile, spunând că era prea dureros să vorbească despre trecut —, dar conversația noastră fără niciun risc era cea despre cărți, singurul lucru care ne lega pe una de cealaltă. Mama mi-a povestit cum și ea se furișa la biblioteca publică în copilărie, umplându-și ziua cu cărți de autori britanici, gen seria Malory Towers a lui Enid Blyton. Și ea era un copil al divorțului, un simbol al scandalului printre fetele de aceeași vârstă cu ea.

Nu aveam nicio îndoială că mama mea era fericită. Viața ei începuse la fel ca a mea, înaintase la fel ca a mea, dar uite-o unde era ea astăzi: realizată, educată și independentă. Dar eu tot mă întrebam când va avea, în sfârșit, destulă încredere în mine încât să discutăm sincer despre trecut, dându-mi astfel sentimentul de capitol închis, de care aveam nevoie ca să îngădui relației noastre să evolueze. Până atunci ne tratam una pe cealaltă ca pe niște simple cunoștințe; conexiunea noastră o simțeam superficială și firavă.

O întrebasem recent, după ce dezgropasem dosarul vechi despre trecutul familiei, ce știa despre strămoșii ei, gândindu-mă nu doar că ar putea suplimenta documentația cu multe goluri pe care reușisem s-o adun, ci și că poate fusese și ea stăpânită la un moment dat de același imbold imperios de a afla mai multe despre vremuri trecute, ca să-și poată sprijini mai temeinic propria evoluție. „Nu m-a interesat niciodată, nici cât negru sub unghie“, îmi răspunsese ea sarcastic. „De ce mi-ar păsa mie de oamenii ăia? Erau niște ignoranți traumatizați și mă bucur că am scăpat de ei.“

Da, întotdeauna mi-a arătat foarte limpede că trecutul nu are nicio valoare sau atracție pentru ea, că, într-adevăr, era ceva ce trebuie șters cu desăvârșire din evidența prezentului. Dar uita de contradicția inerentă în declarația pe care o făcea în fața mea, căci eu eram în cea mai mare măsură o parte din acel trecut și un produs al lui. Încercând să-l șteargă, era ca și cum m-ar fi anulat pe mine. Cum putea spera să aibă orice fel de relație semnificativă cu fiica ei, care apăruse tocmai din mlaștina pe care era hotărâtă s-o facă să dispară?

La petrecerea lui Isaac, se autodesemnase responsabilă cu fotografiile, simțindu-se mai în siguranță printre oaspeți atunci când stătea după un aparat fotografic și era ocupată cu o sarcină concretă. M-am uitat la ea cum se ascunde în spatele obiectivului, zăbovind permanent la marginea câmpului meu vizual. Cum se face, mă miram în sinea mea, că mie îmi este atât de clar că nu pot avea nicio nădejde de viitor fără să înțeleg trecutul, iar ea putea respinge în totalitate această noțiune? Ce anume mă făcuse să fiu atât de diferită de ea, din moment ce, la urma urmei, îi purtam moștenirea genetică? Era ca și cum, abandonându-mă pe mine când evadase, se amputase singură de pe arborele genealogic pe care-l desenasem în copilărie. Drept rezultat, nu exista nicio speranță să se înfiripe vreo relație între noi.

Mi-am întors din nou atenția spre Isaac. Petrecerea mergea înainte cu foarte mare succes. După-amiaza aceea de primăvară timpurie devenise foarte călduroasă, iar copiii și-au pus costumele de baie și au cerut gălăgios să fie lăsați să sară în lac. Le-am împărțit baloanele cu apă pe care le pregătisem și i-am provocat pe toți să nu se ude cât durează concursul de aruncat baloane. M-am uitat la Isaac cum aleargă vesel de colo până colo, cu gura mânjită cu glazură de prăjituri, părând extraordinar de fericit să se afle în centrul atenției. Știam cât de special era pentru el acest sentiment, să-i aibă alături pe toți prietenii lui de la școală ca să sărbătorească împreună. Noi nu fuseserăm niciodată adânc înrădăcinați într-un loc sau într-o comunitate; era pentru prima oară când putea să aibă un sentiment al apartenenței, chiar dacă eu nu-l aveam.

***

La vremea aceea, Isaac descoperise deja că era unul dintre foarte puținii elevi evrei din noua lui școală de pe dealurile vălurite ale Noii Anglii, dar eu îl încurajasem tot timpul să-și împărtășească pe cât posibil cultura și moștenirea cu colegii lui. De sărbătorile evreiești, ducea la școală preparate tradiționale de patiserie; la el se apela, în mod repetat, să le explice colegilor săi cultura evreiască; și niciunul dintre ei nu-l făcuse vreodată să se simtă altfel decât mândru de această însușire a lui. Eram recunoscătoare că putea măcar să fie încrezător că majoritatea oamenilor nu vor încerca să-l excludă sau să-l priveze de ceva din cauza sângelui pe care-l avea. Dar voiam și să înțeleagă că din istoria lui făcea parte o formă de respingere. Cum să-i explic așa ceva fără să-l sperii? N-aș fi încercat în niciun caz să discut cu el, la această vârstă, despre Holocaust sau despre oricare dintre celelalte mari epopei ale persecuției, cum ar fi Inchiziția Spaniolă, dar voiam să-i spun povestea etnică a diasporei evreiești, să-i povestesc cum strămoșii lui au trăit în cu totul alte condiții decât cele în care trăim noi acum. M-am decis să-i arăt filmul Scripcarul de pe acoperiș, ca să-i explic cam cum era viața evreilor altădată, fără excepție — că fusese nevoie de un mare război și de foarte multe schimbări ca să trăim așa cum trăim astăzi. Uitându-mă la el cum încearcă să înțeleagă acest lucru, mi-am dat seama cât de diferiți suntem, de fapt, noi doi: eu nu fusesem niciodată capabilă să mă văd în exteriorul acelei identități, pe când el avea dificultăți să se plaseze pe sine înăuntrul ei. Chiar reușiserăm cu adevărat să ne rupem de acel trecut? Oare îl eliberasem de o moștenire impusă, îngăduindu-i să se definească pe sine?

În vacanța lui de primăvară am decis să-l iau cu mine în Europa și ne-am dus în Andaluzia, renumitul loc de origine al gândirii evreiești de pe vechiul continent. Isaac învățase limba spaniolă la școală și pentru el era o ocazie bună să-și exerseze abilitățile lingvistice, în timp ce eu urma să cercetez atracția afectivă pe care o simțeam și care nu făcea decât să devină tot mai puternică în timp. Știam că Spania jucase un rol important nu numai pentru viața evreiască de pe continentul european, ci și pentru moștenirea mea culturală particulară. Credințele și tradițiile mistice ocrotite și consemnate de învățații sefarzi medievali fuseseră ulterior integrate și contopite în tradiția hasidică, iar eu fusesem expusă în copilărie la cutume și povești care își aveau izvorul în epoca aceea. Vizitând Andaluzia, adeveream faptul că rădăcinile moștenirii mele se întindeau în profunzime dincolo de Williamsburg, dincolo de Imperiul Habsburgic, dincolo de mijlocul secolului al XVIII-lea, când fusese întemeiată însăși mișcarea hasidismului. Era o recunoaștere a unui sistem de rădăcini întinse și adânc îngropate, o confirmare că trecutul meu nu era doar o simplă anomalie, ci și produsul unor vicisitudini globale. Voiam ca Isaac să fie în stare să înțeleagă acest lucru, să aibă acel confort psihic elementar pe care ți-l aduce conștiința că ai un loc al tău în istorie.

Între Sevilla și Granada am colindat prin orașe și orășele; era minunat să fiu pentru prima oară în străinătate cu băiatul meu, ca un vis pe care nu îndrăznisem să-l nutresc, dar care devenise totuși realitate. I-am arătat moscheile și catedralele grandioase presărate în peisajul andaluz; ne uitam fascinați la dansatorii de flamenco; întâlneam capre de munte pe țancuri stâncoase, cu tălăngile de la gât sunând neîncetat; dar n-am dat peste nimic care să fie măcar pe departe evreiesc. Aici fusese centrul vieții evreiești din Europa, îi spusesem eu lui Isaac. Din cauza Inchiziției și a consecințelor ei se împrăștiaseră evreii prin toate țările dinspre nord. Dar unde era dovada, omagiul minimal? Toate celelalte continuau să fie aici; rămâneau dovezile influenței maure și ale celei musulmane, în ciuda procesului de creștinare; numai urmele noastre fuseseră șterse cu totul, ceea ce era demoralizant.

Am hotărât să ne ducem la Cordoba cu trenul; știam că Maimonide studiase și scrisese acolo și citisem undeva că există o statuie ridicată în memoria lui, într-o piață publică din orașul roman antic unde trăise. Când am ajuns în piața cu pricina, se vedea clar că era acum centrul unui cartier șic și scump. La fel ca la Paris, când vizitasem cartierul Marais, și acesta fusese odinioară ghetoul evreiesc, iar acum era un cartier snob și presărat cu magazine unde totul era la prețuri exagerate. Totuși, statuia era încă acolo și când i-am arătat-o, Isaac a țopăit surescitat în jurul ei. Mai am și acum poza pe care am făcut-o atunci, imortalizând acest moment de preț. Nu se putea tăgădui bucuria simplă a clipei: noi doi și atât, explorând lumea și descoperind, în sfârșit, un lucru de care să ne simțim legați personal.

În ghidul meu turistic scria că sinagoga veche e ceva mai departe în josul străzii. Ajungând acolo, am pășit în cămăruța care constituia una dintre cele doar trei sinagogi restaurate din toată Spania. Era mai mică decât fusese primul meu apartament. Gravurile și imaginile săpate în peretele din piatră fuseseră recuperate, dar altfel nu era nimic de văzut, cu excepția unei menorah de alamă într-o vitrină de sticlă, pe podiumul din mijloc.

— De ce nu sunt niciun fel de lucruri? m-a întrebat Isaac.

Nu știam ce să-i spun. Fuseserăm în multe catedrale restaurate cu dragoste, toate mari și grandioase, și toate etalând o mulțime de obiecte și opere de artă frumoase. Avea dreptate.

— Nu știu sigur, am spus eu. Poate pentru că totul a fost distrus și n-au putut să mai găsească nimic.

Nu-ți lua mai mult de trei minute ca să dai ocol sinagogii, atât de mică era. În drum spre ieșire, era o cutie în care ți se cerea să lași o donație de 50 de cenți. Mi-am adus aminte de taxa piperată de intrare în clopotnița La Giralda din Sevilla și comparația mi-a produs un sentiment de iritare. La Casa Sefarad de peste drum, se plătea o taxă tot atât de modestă și, la fel ca sinagoga, muzeul evreiesc era incredibil de mic, cu o ofertă la fel de sărăcăcioasă.

L-am întrebat pe angajatul de la ghișeu dacă el sau cineva dintre cei care lucrau acolo era evreu.

— Din păcate, nu, doamnă, s-a scuzat el într-o engleză cu accent puternic, dar pentru toți cei de-aici este foarte importantă istoria prezenței evreilor în Spania și ne dăm toată silința să o păstrăm.

— Mai există evrei în Cordoba?

— Foarte puțini. Cândva, aveam unsprezece, dar pe urmă băiatul rabinului a plecat la studii în Anglia și acum avem zece.

Nu-mi puteam închipui nici în ruptul capului cum reușeau zece oameni să se țină de ideea de comunitate. Nu dădusem peste nicio altă informație despre prezența evreilor în această regiune. Poate că, pur și simplu, nu pricepeam eu cum să abordez procesul de documentare. După câțiva ani aveam să revin în Spania la invitația comunității evreiești din Barcelona și, cu această ocazie, aveam să aflu cu exactitate de ce mi se păruse că dovezile vieții evreiești ar fi atât de greu de detectat. Dar până la vremea aceea, felul în care înțelegeam eu Europa avea să se fi transformat grație anilor petrecuți trăind în străinătate, iar reflecțiile mele despre aceste vizite timpurii vor purta amprenta unei stinghereli frizând neîncrederea.

A fi evreu în Spania, îmi vor explica ei, este sinonim cu a fi discret și a trece neobservat. Lângă soneria sinagogii nu era nicio plăcuță care s-o identifice ca atare și era amplasată într-un apartament dintr-o clădire ca multe altele, dar nu pentru că ar fi avut nevoie s-o ascundă; era pentru că a te ascunde devenise parte din punerea rituală în act a identității evreiești în Spania. Impactul modului de trai marrano (cripto-evreiesc)42 își făcea simțite ecourile peste generații; avusese loc asimilarea lui deplină în tradiții. Doar pentru că acele tradiții nu mai erau obligatorii, nu însemna că ei ar vrea să se debaraseze de ele. La urma urmei, tradițiile sunt valoroase nu pentru semnificația lor actuală, ci, mai degrabă, pentru cea din vechime.

Isaac nu s-a lăsat descurajat de ce avea de spus omul acela. Era foarte nerăbdător să exploreze muzeul și a luat-o la goană înainte, strigându-mă atunci când vedea ceva ce voia să-mi arate. Dar eu eram foarte gânditoare, în timp ce mă preumblam prin căsuța muzeului.

Mi-am coborât privirea spre foia de hârtie ce ținea loc de ghid al muzeului, pe care mi-o dăduse bărbatul de la ghișeu și care vorbea despre istoria evreilor din Cordoba. Ne aflam acum în ceea ce purta mai departe numele de „cartier evreiesc“, dar, conform documentului, casele ocupate odinioară de evrei fuseseră distruse în timpul răzmerițelor din secolele al XIV-lea și al XV-lea.

Înainte să plecăm, i-am arătat omului de la ghișeu textul cu pricina.

— Dacă așa-numitul cartier evreiesc a fost complet ras de pe fața pământului după ce evreii fuseseră deja izgoniți, de ce să mai fie numit „cartier evreiesc“? Nici măcar pământul pe care călcăm nu este evreiesc! Este locuit de creștini de secole în șir.

Probabil că s-a simțit pus la colț. Sunt sigură că nimeni nu-i mai pusese atâtea întrebări și îmi dădeam seama că era o impolitețe din partea mea, dar mă simțeam frustrată și nu mă puteam abține.

— Este numit cartier evreiesc în memoria oamenilor care au trăit aici înainte, doamnă, mi-a spus el, răbdător.

— Dar uită-te în jur! Acum este cartierul vostru de fițe! Soho al vostru sau un West Village, cum avem noi în Manhattan. Ai măcar idee cât de insultător este să vezi cum cartierul cel mai la modă, cel mai scump, evocă memoria oamenilor care au fost oprimați și torturați aici? Spania n-a făcut niciun efort să întindă o mână comunității evreiești sau s-o primească înapoi. Cel mai corect ar fi să li se redea evreilor acest cartier. Nici nu-i de mirare că n-au mai rămas decât zece evrei.

N-aș accepta să trăiesc aici nici într-un milion de ani, m-am gândit în sinea mea. Mi s-ar face rău. Am ieșit din muzeu simțindu-mă anihilată.

— Ești supărată pentru că nu mai sunt deloc evrei aici, nu-i așa, mami? m-a întrebat Isaac.

— Probabil că da. Dar am crezut și că vor fi mai multe de văzut. Asta a fost cea mai mare comunitate evreiască din Spania. Am vizitat moschei și biserici peste tot… astea n-au fost distruse. De ce nu puteau să lase în urma lor măcar ceva, cât de mic, pentru noi?

Știam că n-ar fi trebuit s-o iau atât de personal, dar uite că nu mă puteam abține, fiindcă venea să confirme cumva ceea ce îmi spuseseră mereu bunicii mei, cu titlul de adevăr cert: că există un soi de imbold ancestral de eradicare a existenței evreilor — și în practică, și în amintire —, iar acum simțeam și eu amenințarea ștergerii de pe fața pământului, pentru că, fără un trecut care să-mi oglindească prezentul, eram împinsă în această stare de plutire, fără rădăcini, pe care o detestam cu toată ființa. Nu voiam nimic mai mult decât să forțez fizic societatea din jurul meu să admită adevărul, să admită că făceam și eu parte integrantă din istoria ei.

Eram gata de plecare, dar în drumul spre ieșirea din cartier, acum înțesat cu femei și bărbați îmbrăcați elegant care sorbeau cappuccino, am trecut pe lângă un mic magazin de bijuterii. În vitrină se vedeau expuse stele evreiești lucrate manual. Bijutierul era un bătrân care nu vorbea engleză, dar eu i-am arătat-o cu degetul pe cea pe care o voiam și el mi-a spus un preț. Am pus banii pe masă, el a deschis caseta de sticlă și a ridicat cu grijă lănțișorul dinăuntru. S-a uitat spre mine și a mimat gestul de a-l pune la gât, cu o expresie întrebătoare pe față.

— Da, vreau să-l port, am spus eu.

Mi-am dat părul într-o parte și l-am lăsat să-mi închidă lănțișorul la ceafă. Când am văzut steaua lăsându-se pe puloverul meu, a fost de parcă m-aș fi tatuat cu ea.

Am ieșit din magazinul acela cu steaua atârnând în adâncitura dintre clavicule, nu ascunsă sub pulover. M-am gândit la Milena de la Paris, mi-am îndreptat mândră capul și am pășit mai departe pe stradă cu Isaac de mână, asigurându-mă că îi privesc pe toți în ochi. Era ca și cum aș fi simțit că fac un fel de anunț în fața lumii despre cine sunt, o proclamație. Sunt evreică, mi-am zis în sinea mea, privind drept înainte. Indiferent cum arăta viața mea, și rădăcinile mele au fost aici, în urmă cu o mie de ani probabil, dar tot atât de legitime ca ale lor. La urma urmei, în biblioteca de texte ebraice a bunicului meu se aflaseră și tomurile marilor cărturari sefarzi: Bartenura, Abulafia, Caro, Maimonide, Luria, Vital. Metoda de gândire pe care o împărtășeau aceste texte, cu natura ei circulară și alegorică, se întipărise în viețile și atitudinile noastre. Continua și acum să joace un rol însemnat în modul cum abordam rezolvarea problemelor și cel mai probabil așa o să fie până la sfârșitul vieții mele. Aici fuseseră consemnate poveștile pe care le auzisem în copilărie, miturile și basmele care îmi umpluseră imaginația, iar firele lor se strecurau prin solul afânat al timpului ca să mă ancoreze, prin mii de ani, de un pământ străin. Relația mea cu Europa era amplă și cu multe fațete, o moștenire pe care puteam s-o revendicăm și eu, și fiul meu.

Când am aterizat la New York a doua zi, m-am gândit la vasul gol, cel de care se temea atât de grozav bunica mea și a cărui prezență o simțisem chiar de la prima mea revenire la New York, în urmă cu doi ani, și mi-am imaginat că, undeva pe fundul acelui vas, fusese astupată o gaură. Învățații din trecutul meu spuseseră că un vas nu poate fi umplut decât cu spiritualitate și credință, dar știam, acum, că într-al meu fusese pus ceva, și nu ce spuneau ei. Steaua pe care o purtam acum la gât nu era un gest de credință sau un ritual religios; era ceva mai profund și mai simplu, un simbol al cunoașterii de sine, al faptului că te știai o ființă întreagă. Bunica spusese că orice vas, cât timp avea ceva în el, indiferent ce, merita să i se deschidă o ușă și undeva departe puteam să disting o ușă care se deschisese, chiar dacă abia crăpată. Puteam să simt o întreagă lume dincolo de ea, atrăgându-mă cu o forță magnetică.

***

Este important să explic că, deși această atracție pe care o simțeam către Europa era foarte puternică, nu-mi era ușor pe atunci s-o definesc ca fiind pozitivă sau negativă. Deși când eram în State tânjeam să fiu în străinătate și, inițial, să pun piciorul pe continentul european a fost o alinare, n-am putut să nu observ că, după ce petreceam câteva zile acolo, aveam parte inevitabil de o riguroasă neliniște sufletească, aproape o agitație. Bineînțeles, era ușor de explicat la un anumit nivel; deși Europa reprezenta căminul străbunilor mei și Atlantida pierdută care servea drept unic punct de referință pentru Weltanschauung-ul bunicii mele, era și locul unde se petrecuse marea catastrofă, apocalipsa care aproape ne anihilase pe toți, iar existența mea se baza pe faptul că bunica reușise să supraviețuiască, scăpând ca prin urechile acului. Întoarcerea într-un asemenea loc însemna, de fapt, să-ți riști simultan renașterea și nimicirea.

Unii vorbesc despre sentimentul moștenit de vinovăție pentru Holocaust. Citisem undeva că urmașii supraviețuitorilor își reprimă simțămintele și își înăbușă propriile visuri. Eu purtasem toată viața cu mine doliul. Petrecusem nopți întregi trează în pat, imaginându-mi chipurile tuturor copiilor morți, chinuită de ideea existenței lor încheiate. Chiar eram aici numai ca să completez familia, așa cum spusese bunicul meu? Depindea de mine să le aduc în lume sufletele, ca să poată trăi din nou? Sau era destul să le refac pașii, să le parcurg din nou drumul, astfel încât să poată fi văzuți, astfel încât amintirea lor să poată trăi pe vecie în spiritul meu?

În copilărie visasem deseori că sunt într-un lagăr de concentrare împreună cu bunica. Întotdeauna mă trezeam cu certitudinea că murisem sau că eram cât pe ce să mor și că acest lucru era cumva o dovadă că încă nu aveam destulă tărie sau nu eram îndeajuns de specială ca să supraviețuiesc tuturor ororilor îndurate de bunica. În comparație cu ea, eram o prizărită plângăcioasă. Stăteam în fața oglinzii cu ramă aurită și pete oxidate din dormitorul bunicii, când ea nu era acasă, și mă holbam la mine ceasuri întregi, încercând să-mi imaginez cum aș fi arătat în pragul morții, cu pielea întinsă pe oase și ochii adânciți în orbite. Ce avea ea atât de diferit, încât să poată să iasă din hăul de deznădejde umană care pe mine cu siguranță m-ar fi înghițit?

Credea, oare, în dreptul ei alienabil la viață, într-un fel la care eu nu puteam spera să ajung vreodată?

Uneori, când casa era goală și tăcută, scotoceam prin sertarele bunicii, în căutare de indicii. Era greu să afli ceva despre ea altfel. Îi puneam multe întrebări, dar bunica rareori avea chef să vorbească așa cum o făceau femeile din comunitatea mea, care pălăvrăgeau la nesfârșit între ele despre tot felul de fleacuri. Răspunsurile ei erau notabile prin concizie. În schimb, am adunat obsesiv documente cu marginile ferfenițite și fotografii vechi, în sepia, furișându-mă în biroul bunicului meu ca să folosesc copiatorul color, înainte să pun la loc în ascunzișurile lor comorile descoperite. Țineam sub saltea un dosar ticsit cu copii după cărți poștale, scrisori și documente. Nu știam de ce mă simt atât de motivată să colorez contururile vagi ale trecutului familiei noastre, cu o râvnă care depășea de departe cerințele acelei monumentale teme primite de la școală, dar țin minte că dosarul a fost unul dintre puținele lucruri pe care le-am luat cu mine când am părăsit în cele din urmă comunitatea. Am lăsat în urmă ani de jurnale și însemnări, și fotografii personale, dar nu știu de ce am salvat dosarul din subsolul igrasios unde zăcuse neatins ani de zile. Documentele acelea erau singura conexiune cu rădăcinile mele, nu cele superficiale care fuseseră plantate la New York, ci niște rădăcini care se afundau adânc în pământ, de partea cealaltă a Oceanului. Când plecasem, nu știusem că dosarul se va dovedi piesa centrală în demersul de a-mi reconstrui sentimentul de sine; n-aș fi putut încă să-mi închipui că, pentru a avea un viitor, va trebui să ajung foarte departe în epoci trecute ca să-l consolidez.

Acum deschideam dosarul acela pentru prima dată după mulți ani, răsfoind prin hârtii scrise în diverse limbi și încercând să pun cap la cap povestea pe care o spuneau. Am deschis un plic vechi, maroniu, zdrențuit la colțuri și întărit cu bandă adezivă cafenie, pe care îl găsisem îndesat între plăpumioarele de puf ungurești pe care bunica le clădea în vechiul pătuț de lemn aflat încă în colțul dormitorului, deși mezinul ei sărise deja de 30 de ani. Era un pașaport vechi, cu o fotografie a bunicii de când era doar o fetișcană, cu o coamă deasă de păr castaniu fluturând de parcă o sufla vântul, prinsă cu o agrafă într-o parte, unde era părul cel mai des. Avea un zâmbet obosit pe față, de parcă tocmai terminase de îndeplinit o misiune herculeană, o lungă drumeție pe jos sau o cursă de înot. Data era 1947, deci misiunea cu pricina trebuie să fi fost recuperarea anevoioasă după tifos. Va fi trebuit să-și recâștige kilogramele pierdute în lagărul de concentrare, să-și lase părul să crească la loc, să se împace cu pierderea a tot și toate.

Pașaportul bunicii nu avea coperta lucioasă și tare, așa cum are al meu acum. Era o simplă bucată de carton îndoită în două. Era un document temporar. Pe el scria cu litere negre îngroșate APATRIDĂ. Era pașaportul care îi fusese emis după război de Comisia Suedeză pentru Străini, când Ungaria nu a mai vrut s-o recunoască drept cetățean și nicio altă țară nu a vrut să se ofere să-i ia locul. Până la naturalizarea ei în America, bunica a folosit declarația aceea categorică de lipsă a unei patrii în chip de bilet de trecere peste granițe și oceane. A fost, mulți ani, o persoană strămutată care se baza pe generozitatea sporadică a țărilor-gazdă și a organizațiilor internaționale de ajutorare.

În povestea evreilor, îmi fusese dat să aflu că practic suntem cu toții persoane strămutate. Ultima dată când avuseserăm o patrie, proclamaseră învățații din copilăria mea, a fost înainte să fie distrus Al Doilea Templu, în anul 70 d.Hr. Atunci Dumnezeu ne-a pedepsit trimițându-ne în exil, în galuth43, cum îi spunem noi, și așa a luat naștere diaspora. Am fost blestemați să rătăcim prin lume; ne-am mutat dintr-o regiune într-alta, dintr-o țară într-alta. De fiecare dată când ne instalam într-o rutină confortabilă, venea câte ceva care să ne zguduie pământul de sub picioare. Cruciați, cazaci, tătari, naziști. Pământul s-a zguduit în 1944, iar câțiva ani mai târziu, bunica a venit cu pașaportul ei de apatridă în America.

În plicul maroniu era toată corespondența dintre ea și agenția administrativă guvernamentală însărcinată cu naturalizarea ei. Era desemnată prin codul DP3159057. Îmi povestise că la vremea aceea lucra ca secretară în Williamsburg. N-a precizat pentru ce companie lucra sau ce anume făcea, mai exact, ca secretară, dar a pomenit totuși că stătea împreună cu alte femei într-un apartament de pe Hooper Street și că noaptea o trezeau țipetele scoase de colegele ei de apartament, în coșmarurile lor. Toți cei din jurul ei erau bântuiți în același fel. Așa că i-a dat unei pețitoare datele ei.

„Sunt gata să încep o nouă viață“, spusese ea. Voia să aibă mulți copii. Tocmai avusese prima menstruație din viața ei, la vârsta de 24 de ani, și se simțea ușurată. Pierduse zece frați și surori în război. În final, avea să nască unsprezece copii. Nu i-a crescut cu aceleași tradiții cu care fusese crescută ea. Copiii ei erau o generație postbelică, iar dacă nu renunțaseși cu totul la Dumnezeu, te îndreptai spre celălalt capăt al spectrului religios. Bunica se măritase cu un adept înfocat a ceea ce începea să fie o mișcare extremistă. Bunicul, deși educat și având succes încă de foarte tânăr, a fost singurul bărbat întâlnit de ea care se încăpățâna să păstreze și în Lumea Nouă barba tradițională. Mai târziu, fiii și fiicele lor aveau să crească într-un ghetou autoimpus, condus de rabini care încercau să găsească un sens în Holocaust și să-l îmbuneze pe Dumnezeul mânios care nimicise populația evreiască europeană.

De-a lungul anilor, bunica nu luase în seamă tendințele de fanatism care dădeau târcoale în jurul casei ei. Câteodată, când comunitatea era prinsă în vârtejul lor și bunicul aducea vestea înăspririi restricțiilor în casa lui, bunica dădea din mână a lehamite și fredona un cântecel, în timp ce glazura cu grijă un tort cu alune. Îmi amintesc că lucrurile mici o făceau foarte fericită. Pregătea mâncăruri atât de arătoase și de gustoase, feluri de mâncare pe care nu le redescoperisem decât recent, în restaurante din Paris și Madrid, mâncare pe care o voi recunoaște peste tot în jurul meu mai târziu, când trăiam în Europa, și fiecare ieșire la un restaurant îmi oferea o călătorie neașteptată în trecut, ascunsă în felurile din meniu. Mâncarea cu care am crescut era regească și clasică, așa cum numai rareori se mai gătește azi în Statele Unite, și, pentru că mâncarea reprezenta un element atât de însemnat în lumea noastră, se înțelege de la sine că atașamentul meu față de ea nu a slăbit deloc, nici chiar după ce plecasem. O voi căuta peste tot, ca poartă de intrare către un teren comun cu istoria și cultura unui întreg continent.

Persoana bunicii era asociată în mintea mea cu o eleganță inefabilă, chiar și pe atunci. În viața hasidică nu exista eleganță, dar exista eleganță în bunica mea, în originile ei, în povestea ei și în priceperea ei culinară inimitabilă. Bunica era europeană și, deși pe când eram copil nu puteam înțelege în totalitate ce voia să însemne asta, îmi închipuiam că trebuie să fie ceva minunat și nepământean. Priveam cu adorație fotografiile ei din tinerețe, în care purta rochii superbe, cusute de mână, din mătase și dantelă. Îmi plăcea la nebunie cât de zvelte păreau gleznele ei în pantofi delicați cu tocuri înalte. Era ceva spectaculos în drăgălășenia și în ținuta ei dreaptă, pe care nu le pierduse nici la bătrânețe — un fel de a fi care contrasta izbitor cu altă fotografie pe care o găsisem în sertarul ei, cea în care Crucea Roșie Britanică o scotea pe targă din lagărul Berger-Belsen. Să întruchipezi frumusețea după ce ai îndurat cel mai urât dintre atacuri mi se părea ceva magic. Presupuneam că trebuie să existe un miez foarte tare în spiritul bunicii mele.

În pașaportul bunicii mele scria că o cheamă Irenka — versiunea maghiară a numelui Irene. Nu auzisem pe nimeni să-i spună așa, dar nici mie nu-mi spunea nimeni după numele de pe certificatul de naștere. Obiceiul era să avem un nume secular, ca să le fie mai ușor celor din exterior să relaționeze cu noi. Mai bine așa decât să se enerveze că îi facem să-și scrântească limba cu numele noastre evreiești. Numele religios al bunicii era Pearl, un nume foarte frumos, pe care credeam că mi-ar plăcea să i-l dau într-o zi fiicei mele, atâta doar că, mă gândeam eu atunci, voi deveni prea devreme mama unei fete. Noi nu le puneam copiilor numele unor oameni încă în viață, cum făceau evreii sefarzi. Va trebui să fie abia numele nepoatei mele, când voi fi la rândul meu bunică.

Dintre toate femeile pasive și supuse din Biblie ale căror nume aș fi putut să le port, pe certificatul meu de naștere ajunsese până la urmă Deborah. Nimeni din familie nu mai purtase vreodată acest nume, iar evreii așkenazi nu le dau niciodată copiilor lor nume la întâmplare. Datina era să-i pui întotdeauna unui copil numele unei rude moarte. Într-adevăr, mie mi se dăduseră două nume la ceremonia de kiddush44, echivalentul evreiesc al botezului pentru fete: Sarah și Deborah. Copil fiind, mi se spunea Sarah. În familia mea erau din belșug moarte pe care le chemase Sarah. Numele Deborah era ca o adăugire și era rareori menționat. N-am auzit niciodată vreo istorisire despre vreo strămoașă cu numele meu. Când am cercetat de-a fir a păr arborele genealogic pe care reușisem să-l alcătuiesc prin investigații detectivistice, nu și-a făcut apariția nimeni cu acest nume, nici chiar când m-am dus în urmă cu șapte generații. De ce tocmai Deborah?

În Cartea Judecătorilor, pe care am căutat-o acum în traducerea engleză, Deborah este prezentată drept eshes lapidus45. Știam că era ceva normal ca oamenii care apar în textele biblice să fie etichetați așa, cu descrieri care urmează numelui. „Soața lui“, „fiul lui“ — așa erau identificați în acele vremuri. Chestia ciudată era că, dacă eshes lapidus, adică „femeia lui Lapidus“, vrea să însemne că Deborah este nevasta cuiva, de ce Lapidus nu este nicăieri identificat separat în scriptură?

Lapidus este un cuvânt ebraic pentru torță sau foc. Nu este termenul comun — aparținând vocabularului cotidian —, ci un cuvânt literar, un termen cu conotații elevate. Este neverosimil ca nume de persoană. Învățații deduc de aici că descrierea lui Deborah se traduce, așadar, ca „femeie purtătoare a torței“ sau ca „femeie înflăcărată“, nicidecum nevasta cuiva.

Femeie de foc, mi-am zis și am zâmbit în sinea mea.

Nimic n-ar fi putut s-o împiedice pe Deborah să-și atingă țelurile. Neîndoios că a fost cea mai realizată femeie din istoria evreilor. Era judecător, căpetenie, strateg militar și comandant, prorociță și o figură emblematică. Mai târziu, grecii aveau să-i pună efigia pe o monedă. Era venerată pentru frumusețea ei, pentru înțelepciunea ei și, mai presus de orice, pentru tăria ei. Au fost bărbați care au încercat s-o ia de nevastă — presupun rabinii de azi —, dar ea i-a refuzat. Așadar, i-a fost aplicată o asociere ambiguă: eshes lapidus.

Când am făcut prima cerere de admitere la colegiu, având nevoie de un nume de familie și de un prenume care să fie recunoscute juridic, descoperisem că pe certificatul meu de naștere nu era trecut decât prenumele Deborah, iar din clipa aceea am renunțat la Sarah. Pentru mine, Sarah era vechiul meu nume, un nume pentru o fetișcană pasivă. Deborah va fi viitorul meu.

Deborah, femeia torței.

După secole de la domnia lui Deborah, evreii încă vorbeau despre ea, dar nu neapărat cu politețe. Grupul de rabini — care s-au așezat în jurul mesei dintr-o sinagogă și s-au certat între ei pe seama fiecărui cuvânt din Biblie și care au transcris procesele-verbale ale întâlnirilor lor sub forma unei culegeri de texte și interpretări care va deveni Talmudul — a avut o deosebită grijă să minimalizeze, cu răutăcioasă îndârjire, rolul puținelor femei care reușiseră să pătrundă în istoria biblică. Rabinii n-au făcut deloc economie de vitriol în privința lui Deborah, căci, din puțin numerosul grup de femei care s-au bucurat de menționări pozitive în scriptură, ea este cu adevărat singura care să reprezinte vreo amenințare. Nu doar o femeie sfântă, nici mamă, nici nevastă, Deborah a încălcat toate regulile scrise, ocupând o poziție care fusese deținută dintotdeauna numai și numai de bărbați și nu va mai fi nicicând deținută de o femeie. Deborah a murit neîmblânzită, deși au existat cu siguranță unii care și-ar fi dorit s-o vadă retrasă într-o căsnicie convenabilă, îngropată în anonimat, în spatele numelui unui soț.

Există un pasaj memorabil în Talmud, care relatează o conversație purtată de rabinii ce se întrec care mai de care să ia în râs numele profeteselor. Întâmplarea a făcut ca unele dintre prorocițe să aibă nume ale unor vietăți, menite să denote hărnicia — o calitate extrem de apreciată la o evreică. Deborah este termenul ebraic pentru „albină“, o ființă care muncește din greu. Rabinii o iau peste picior pe Deborah, spunând despre numele ei că ar fi vulgar și lipsit de rafinament. Dar limba ebraică funcționează, din punct de vedere lingvistic, într-un mod deosebit de interesant. Cuvintele se compun din rădăcini de trei litere, al căror înțeles se modifică prin atașarea unor sufixe, prefixe și vocale vârâte între ele. Rădăcina cuvântului Deborah constă din echivalentele ebraice ale literelor D, B și R. Acesta este cuvântul-rădăcină pentru pronunție. Versiunea ebraică a literei H, lipită la sfârșitul unui cuvânt care exprimă o acțiune, denotă de regulă genul feminin. Prin urmare, DeBoRaH s-ar putea deconstrui la propriu ca „ea vorbește“.

Genul acesta de gimnastică lingvistică este un sport foarte drag rabinilor creatori ai Talmudului. Ei umplu nenumărate pagini desfătându-se cu un joc numit gematrie, folosind un cod care atribuie valori numerice literelor ebraice, ca să stabilească legături între cuvinte diferite arătând că au aceeași sumă a valorilor literelor din care se compun. Acrobațiile necesare pentru stabilirea acestor concluzii complexe se impun pentru că sunt prea adesea citate drept singură dovadă în sprijinul afirmației vreunui rabin.

Ebraica este fără îndoială o limbă care-l atrage pe spărgătorul de coduri. Este foarte stratificată, punând una peste alta semnificație după semnificație. Cuvintele au de multe ori două sau trei sensuri. Natura poetică a scripturii ebraice a permis veacuri de conjectură și deconstrucție, nu foarte deosebite de cele pe care le-am întâlnit la cursul de poetică din facultate. Bunicul înțelegea ideea. Deseori îmi atrăgea atenția că, deși ne trăim viețile în conformitate cu o interpretare rabinică strictă a Torei, există posibilitatea reală să fi priceput greșit multe lucruri. El a fost primul care mi-a explicat noțiunea de metaforă. Asta-i problema cu limba ebraică, spunea el. Nu știi niciodată dacă ai prins sensul corect. Ar putea fi la propriu sau la figurativ. Exprimarea ar putea fi deliberat obscură, menită să ascundă un sens la care nu are acces decât cineva care posedă codul potrivit. Iar codurile pot să nu se potrivească. Se prea poate să folosești cheia greșită ca să-l dezlegi și vei obține un rezultat complet alandala.

Dar chiar și așa bunicul avea încredere în rabinul lui. Îmi aducea aminte că garanția noastră că nu greșim este credința în cei drepți. Dacă aveam control asupra bunelor intenții, aceasta era asigurarea că Dumnezeu își va modifica dorințele pentru a fi în concordanță cu cele ale sfinților care ne conduceau. Atât de mult respect li se arăta acolo, în ceruri, sfinților noștri rabini! Aceiași sfinți rabini care o luaseră în derâdere pe Deborah, care fuseseră aleși de Dumnezeu să conducă națiunea evreiască spre o victorie extraordinară, care fuseseră binecuvântați cu o domnie de pace și prosperitate fără precedent și, mai important decât orice, pe care supușii națiunii îi iubiseră nespus și își aduceau cu drag aminte de ei.

Autorul cărții Deborei avea, în mod evident, o cu totul altă părere decât grupul de cusurgii care își consemnaseră opiniile extrem de subiective în Talmud. Căci degetul meu aluneca acum peste această frază: „Până m-am sculat eu, Debora, până m-am ridicat eu, mamă în Israel“.

Odată cu povestea Deborei și-a făcut apariția și prima mea ocazie de a găsi o reflexie pozitivă în oglinda iudaică. În acei primi ani de după plecare, oriunde m-aș fi dus, cineva sau ceva voia să-mi arate o percepție dobândită asupra culturii evreiești. Un stereotip, o glumă, o aluzie la Woody Allen, nenumărate asemenea exemple de identitate proiectată de care eu nu fusesem nicicând conștientă sau, oricum, nu atât de conștientă pe cât eram de existența mea în interiorul cadrului de referință evreiesc în care crescusem. Nimeni nu-mi pomenise despre Deborah decât, cel mult, în treacăt. Poveștile lui Moise, David și Solomon erau spuse și răsspuse cu fală, dar femeile alunecau cumva din memoria colectivă, rămânând doar umbrele lor.

Voiam să păstrez la înălțime, într-un fel care să nu poată fi ignorat, amintirea acestei femei trecute cu vederea.

E greu de explicat de ce, în anii de după ce o văzusem pentru ultima oară, am început să mă simt mai apropiată de bunica mea decât în orice moment din perioada petrecută împreună în copilăria mea. Stătusem altădată lângă ea în bucătărie, amestecând în castroanele cu aluat și albuș de ou, și vorbiserăm despre una și despre alta, dar chiar și atunci tânjeam să cunosc persoana care fusese ea odată. Când am apărut eu pe lume, viața bunicii mele fusese cumplit împuținată. N-am cunoscut-o în vremurile ei de glorie, când creștea cu aplomb o familie de unsprezece copii, cosându-le de mână hainele după cele mai recente modele pe care le vedea pe furiș în vitrină la Saks și Bloomingdale’s. Se uita la o rochie și știa pe loc cum s-o facă; nici măcar n-avea nevoie de tipare de croitorie. Vecinele șopteau că soțul ei cel bogat îi lăsa mână liberă, dar nu știau că lucrurile stăteau exact pe dos. În ciuda reușitelor lui financiare, bunicul nu credea în cheltuitul banilor pe lucruri materiale. Ca urmare, bunica trudea ca o roabă și așa se păstrau aparențele.

Bunica a fost aproape ca o fantomă pentru mine. Poate tocmai de aceea spiritul ei a părut să mă însoțească atunci când am plecat. Nu am simțit atât de acut despărțirea, tocmai pentru că dintotdeauna fusesem atașată de amintirea ei, iar aceasta nu avea să se estompeze niciodată, oricât de departe m-aș fi dus. Dimpotrivă, eliberându-mă din chingile impuse de comunitatea hasidică asupra relației noastre, am putut, în sfârșit, să cercetez persoana care fusese bunica mea altădată. Am deschis dosarul plin până la refuz cu poze și documente și am început să pun lucrurile cap la cap, atât cât m-am priceput, alcătuind o cronologie de date, locuri și oameni. Totuși, erau multe elemente lipsă și știam că trebuie s-o iau de la început dacă vreau să aflu vreodată toată povestea.

Bunica a fost pentru mine modelul suprem al dezrădăcinării. Povestea exilului și a peregrinărilor ei îmi părea mai importantă decât povestea instalării în noua ei viață americană, singura viață pe care i-o cunoscusem eu. Dat fiind că și eu aveam parte acum de exilul meu, rătăcind la propriu prin lume în căutarea unei noi identități, nu puteam simți mai aproape pe nimeni altcineva decât amintirea fetișcanei care fusese bunica mea, traversând râuri și oceane în căutarea unui loc pe care să-l poată numi „acasă“. În sfârșit, aveam permisiunea să-i dezgrop trecutul.

***

Aceasta însemna să călătoresc în nord-estul Ungariei, unde se născuse și crescuse bunica, așa că în vara anului 2013, în toiul unui neobișnuit val de căldură, am ieșit din clădirea aeroportului și am dat piept cu canicula umedă a Budapestei. Capitala regiunii nord-estice a Ungariei era Nyíregyháza și o cunoștință de-ale mele din Noua Anglie îmi făcuse legătura cu rectorul singurei universități din oraș, care sosise acum într-un Mercedes cu șofer ca să mă conducă acolo. Romancier și poet maghiar, pe lângă rector universitar, Zoltán începuse să studieze limba engleză doar cu un an în urmă, așa că am comunicat în germana lui stricată și demodată și în idișul meu. Mi-a spus atunci că-l doare sufletul că, având o minte de romancier și dorința de a împărtăși totul cât mai frumos, nu poate comunica eficient cu mine. Deși ne-am înțeles destul de bine unul pe celălalt, îi simțeam frustrarea. Și pentru mine va fi întotdeauna chinuitor să mă văd handicapată de un vocabular prea limitat, dar într-un anumit sens aceasta era și soarta mea, fiindcă nu voi mai putea niciodată să vorbesc în limba mea maternă cu cineva capabil să mă înțeleagă și niciuna dintre limbile pe care le-am adoptat, indiferent cât am trudit să le stăpânesc, nu mă va sluji niciodată cu aceeași credință. Din fericire, Zoltán crescuse pe lângă vorbitori de idiș, deci bizareriile mele sintactice și gramatica arhaică nu l-au intimidat.

— A doua limbă vorbită în Ungaria era pe vremuri germana, a spus el, dar acum e mai mult limba rusă. Engleza nici măcar nu intră în discuție. Nu te aștepta să poți să comunici cu nimeni direct, m-a avertizat el.

Îmi găsise un interpret, cineva care lucrase la universitate, dar care studiase în America timp de un an. Am răsuflat ușurată.

Am făcut un scurt tur pe jos al orașului. Malurile Dunării erau inaccesibile atunci, din cauza inundațiilor — peste tot în Europa Centrală, căile ferate se aflau sub apă și regiunile mai joase se transformaseră în bălți stătute. Clădirea Parlamentului ungar, în mod normal mândria capitalei, era acoperită de schele; în mijlocul șantierului de renovare nu se vedeau decât turnurile albe impozante. Ne-am retras de lângă camioanele și echipele de muncitori zgomotoase și am pornit la pas pe bulevardul Andrássy, spre faimoasa Piață a Eroilor. Zoltán avea câte o poveste pentru orice; știa totul despre fiecare sculptură și statuie. Le spunea numele și mă întreba dacă am auzit vreodată de cutare sau cutare persoană, dar mie toate numele îmi sunau la fel de străine. Un celebru poet maghiar, îmi arăta el cu mâna; un faimos pictor maghiar; un rege faimos; un general faimos; un scriitor faimos. M-am întrebat în sinea mea dacă era vreunul faimos și în afara Ungariei.

Prima mea impresie despre Budapesta — atât de diferită de celelalte capitale europene prin faptul că îi lipsește atât eleganța contemporană, cât și grandoarea poleită a gloriei apuse — a fost șocantă. Mi-am dat seama imediat cât de mult fusese influențat mediul copilăriei mele de estetica Lumii Vechi pe care o vedeam acum în jurul meu. Blocurile de apartamente imense, cu fațadele crăpate și înnegrite de vreme, îmi aminteau de sinagogile impozante care răsăreau între casele de închiriat din Williamsburg; am remarcat îndeosebi diversele afișe lipite la nivelul privirii, unele noi, altele mâncate de timp și intemperii până ajunseseră petice și zdrențe. Și Williamsburgul era acoperit cu asemenea afișe, numite pashkevillin; pentru că nu aveam nici radio, nici televizor, recurgeam la mijloace mai demodate pentru comunicare și publicitate.

Ne-am așezat la o cafenea în aer liber, pe o căldură toridă, și am băut vin de Tokai la gheață. Zoltán m-a învățat cum să dau noroc în maghiară. Egészségedr, a pronunțat el rar — care înseamnă „În sănătatea ta!“ Mai târziu aveam să-l tot rog să repete cuvântul, pentru că invariabil inversam silabele sau stâlceam pronunția. Se pare că se lipiseră de mine prea puțin din cuvintele ungurești pe care le auzisem în copilărie. Paprikajancs, îmi spunea bunicul uneori, când mă arătam peste măsură de neastâmpărată. Deși se traduce literal drept „ardeiaș“, a spus Zoltán, era, de fapt, numele unui personaj clasic din teatrul de marionete, similar lui Polichinelle. Niciunul dintre bunicii mei nu dorise ca vreunul dintre noi, nepoții, să le învețe limba maternă. Maghiara nu era folosită decât atunci când trebuiau păstrate secrete sau când se purtau discuții aprinse în spatele ușilor închise. Era limba trecutului, la care nouă nu ni se permitea accesul. Noi eram viitorul, iar viitorul nu vorbea decât idiș.

Aveam în fața noastră un drum de trei ore cu mașina, spre marea câmpie nordică, străjuită la est de România și la nord de Ucraina și Slovacia, unde Nyíregyháza nu era decât un orășel dintr-o îndepărtată regiune rurală. Traficul auto s-a rărit mult după ce am intrat în zona Szatmár-Bereg, care făcuse odinioară parte din Transilvania și era o zonă rurală săracă. Până am ajuns în Nyíregyháza, dispăruse orice urmă de răcoare adusă de ploaie. Nu mai rămăseseră decât câteva pete umede pe structurile din beton și din asfalt ieșea abur. Odinioară, pe aceste bulevarde ordonate se ridicau case cochete și bloculețe de apartamente adunate roată în jurul unei curți comune, dar nu se mai vedea nici urmă din fosta eleganță descrisă de bunica mea. Nyíregyháza părea să fie în depresiune economică, revenindu-și cu greu după urgia regimului comunist care se prăbușise cu peste douăzeci de ani în urmă. Nu avusese loc nicio revoluție aici, nicio renaștere — orașul părea să se fi mulțumit cu câteva straturi de zugrăveală nouă, lucru evident la blocurile de locuințe dărăpănate vopsite în culori vesele și luminoase, mediteraneene, de parcă s-ar fi răzvrătit. Am trecut în viteză prin centrul orașului, cu o brumă de clădiri îmbrăcate în stuc și cu acoperișuri de țiglă presărate printre blocuri.

Cu toată căldura, am dormit buștean. M-a trezit o turturea care uguia la fereastra mea. Preț de o clipă, înainte să deschid ochii, m-am crezut înapoi în Brooklyn. Mi-am amintit cum mă trezeam devreme în diminețile de iulie, în casa bunicilor mei, în același sunet al turturelelor uguind pe crengile copacului din dreptul geamului meu, cu ultima adiere înviorătoare a nopții intrând în cameră. După care am mijit ochii spre lumina strălucitoare a zorilor, amintindu-mi unde sunt. M-am ridicat imediat din pat și m-am dus spre fereastra deschisă, ca să arunc o privire la lumea străină în care sosisem și să-mi confirm că era reală.

Afară, doi arbori gingko străvechi flancau intrarea în clădire. Văzute de aproape, frunzele lor tremurau înfiorat sub picăturile de rouă cât monedele. Când și când, o ramură se legăna în adierea vântului, iar stropii de rouă se scuturau și alunecau pe frunze, care se îndreptau la loc după ce adierea se stingea. De-a lungul potecilor tăiate printre grădinile și peluzele luxuriante erau acaciile despre care îmi vorbise cu atâta afecțiune bunica, frunzele lor gingașe, ca de ferigă, filtrând cu blândețe razele soarelui și desenând modele dantelate pe iarba de sub copaci.

Aici erau toate plantele din copilăria bunicii, iar pe unele dintre ele încercase să le cultive în mica noastră grădină din spatele casei; dând roată prin campus, am început să recunosc cu bucurie mai mulți arbuști și câteva flori. Acestea nu erau grădini englezești de campus universitar. Erau genul de grădini despre care ți-ai putea închipui că au crescut sălbatice și n-au fost decât puțin domesticite în ultimul moment. Tufele și plantele creșteau în voie unele pe teritoriul altora, iar iarba dintre ele era de două ori mai înaltă decât era de obicei lăsată să crească în America. Sălcii și plopi se băteau pentru spațiu, tufe dolofane de levănțică tiveau potecile și cârcei de ficus târâtor se încolăceau în jurul lor. Am auzit un porumbel gâjâind gutural pe ramura de deasupra capului meu. Aerul era încărcat și înmiresmat; simțeam deja căldura soarelui pe piele; am închis ochii și am tras adânc aer în piept, încercând să conserv momentul ca pe o amintire ambalată individual, completă, cu toate detaliile senzoriale. Pare ciudat cum nu deținem, de fapt, niciodată controlul asupra momentelor care ies în evidență mai târziu, cu mirosurile și sunetele lor atât de prezente și evocatoare! Mai târziu, nu voi mai fi în stare să mi-l reamintesc pe acesta la comandă; dimpotrivă, alte frânturi fulgerătoare se vor întoarce din amintire, ochii întunecați și suspicioși zăriți în treacăt pe fața unei țigănci înfășurate într-un șal de un roșu-aprins; nuci verzi, mari și burtoase, atârnând într-un pom înfrunzit; doi bărbați vârstnici jucând tenis de câmp pe un teren plin de crăpături, în timp ce neveste cu peste patruzeci de ani mai tinere decât ei se uită de pe margine.

În fine, acum eram acolo, în lumea din care venise bunica mea. Acestea erau mirosurile și sunetele copilăriei ei. Acești copaci fuseseră martori și acest soare o încălzise în zile de vară ca aceasta. Nu mă gândisem ce voi simți pășind pe pământul pe unde poate a pășit și ea altădată, sub un cer atât de clar diferit de cel ce părea atât de îndepărtat, în Brooklynul prăfos și strident, dominat de claxoane. Am lăcrimat când mi-am dat seama, iar vederea mi s-a încețoșat și n-am mai văzut decât pete verzi și aurii. Undeva a început să pârâie o mașină de tuns iarba și zgomotul ei m-a făcut să tresar. Am încercat să-mi focalizez iar privirea pe lumea din jur, uitându-mă la o coțofană care pășea țanțoș, la un graur care ciugulea în crăpătura dintre două dale de pavaj și, încet-încet, strat după strat, împrejurimile s-au impus înapoi în conștiința mea, aidoma foilor de aluat sfărâmicios, infinit de delicate, pe care bunica le clădea dibaci una peste alta ca să-și creeze faimosul ei tort Napoleon.

Pe drum spre Kántorjánosi — un sat atât de mic, încât riscai să nu-l vezi dacă închideai o clipă ochii în fuga mașinii —, aflat la 40 de kilometri de Nyíregyháza, n-am scos aproape niciun cuvânt, în timp ce Angelika, interpreta voluntară, și Zoltán stăteau de vorbă. Țineam în mână o fotografie veche cu casa unde copilărise bunica, făcută de unul dintre unchii mei în timpul unei vizite din 1998. O dibuisem cu ocazia vânătorii de comori din copilăria mea. Bineînțeles, nu știam adresa exactă, deci planul meu era să trecem cu mașina prin sat și să vedem dacă vreuna dintre case se potrivea cu poza făcută în urmă cu douăzeci și cinci de ani.

În timp ce treceam pe lângă lanuri de porumb, livezi de meri și vii atent îngrijite, mi-am dat seama că nu era cel mai solid plan cu putință. Terenul era foarte plat și se întindea pe mulți kilometri în jurul nostru. Câmpurile erau încărcate cu grâne înalte și sănătoase, aparent imune la căldura neiertătoare a verii. Oare fusesem nebună să-mi închipui că puteam să-mi fac apariția cu câteva fotografii, iar trecutul bunicii mele se va materializa ca prin farmec în fața mea? Acum, că ajunsesem aici, ceva ce nu crezusem niciodată cu adevărat că se va întâmpla, mi se părea o prostie și mă temeam că nu voi reuși, după ce bătusem atâta drum! Vrusesem să realizez ceva anume cu această călătorie. Mă gândisem că, dacă aș putea pune cap la cap călătoria făcută de bunica mea înainte să aterizeze în poala hasizilor Satmar, atunci poate că voi reuși să-mi pun în context propria călătorie în lumea mai largă căreia îi aparținuse și ea cândva. Într-un anumit sens, puteam să-mi clarific propria dezrădăcinare numai în contextul dezrădăcinării ei. Suntem uneori reduși pur și simplu la locul de unde venim — dacă nu în sensul cel mai direct, atunci în cel ancestral. Eram convinsă că angoasa existențială care îmi curgea prin vene nu era doar rezultatul copilăriei mele, ci făcea parte și dintr-o moștenire compozită mai vastă, în care eu nu reprezentam decât un mic fragment, și, ca s-o pot domoli, trebuia să găsesc vechile fracturi și să le repar.

Satul Kántorjánosi avea o stradă principală, care se despărțea în două străzi mai mici după piața primăriei, și câteva drumeaguri care se înfundau. Am trecut cu mașina prin el atât de repede, crezând că e mai mare, încât a trebuit să facem stânga-împrejur și să ne întoarcem după ce ne-am dat seama că ieșiserăm din sat. Am cercetat rapid cu privirea fiecare casă, uitându-mă mai ales după lucrătura deosebită în fier forjat a porții din fotografia mea, dar toate casele arătau la fel, cu ziduri tencuite și vopsite în diverse nuanțe de bej și acoperișuri din țiglă. Toate erau împrejmuite și fiecare avea propria grădină.

— Eu n-o văd! Voi o vedeți?

Le-am arătat poza. Începeam să mă panichez că bătusem degeaba tot drumul până aici, că nu vom reuși niciodată să identificăm casa exactă, că deja nu mai exista de mult.

— Nu e asta? a întrebat Angelika, arătând cu degetul în timp ce treceam pe lângă o casă veche și dărăpănată, cu poarta ruginită și strâmbă.

M-am întors să mă uit, încercând s-o compar cu cea din poză.

— Toate arată la fel! am spus eu. Cum aș putea să fiu sigură?

— Nu contează, a răspuns Zoltán. Hai să mergem și să vorbim cu primarul și să vedem ce a reușit să afle el.

Sunase dinainte ca să anunțe vizita noastră și scopul ei și l-am privit plină de recunoștință. Ce motive avea acest om ca să fie atât de săritor? Nu ne cunoșteam deloc, nu auziserăm niciodată unul de celălalt și era prea puțin probabil să ne mai întâlnim vreodată după acest pelerinaj. Ce câștig pe lumea asta ar putea el să aibă de aici? m-am întrebat în sinea mea.

Biroul primarului se afla într-o clădire modestă, dar nouă, ridicată într-o latură a pieței satului. Înăuntru erau câțiva oameni, care stăteau la coadă pe coridor. Păreau să aștepte ceva asistență sau ajutoare sociale.

— Țigani, a spus Angelika, traducând vechiul termen maghiar folosit pentru etnicii romi și sinti.

Secretara primarului a părut oarecum agasată de sosirea noastră. Îmi puteam imagina cât de puțină plăcere îi făcea ideea că eram o americancă arogantă, care avea pretenția ca oamenii de aici să lase totul baltă ca să-i sară în ajutor. Ne-a poftit să intrăm în biroul primarului și să îl așteptăm acolo. Înăuntru, ne-am așezat la o măsuță acoperită cu o față de masă croșetată, cum erau și cele pe care le punea bunica pe masa noastră din sufragerie. Îmi povestise despre femei care începeau să-și pregătească trusoul de zestre încă de la o vârstă fragedă, tricotând și cosându-și propriile albituri. M-am întrebat cine o fi croșetat fața aceasta de masă.

Primarul era un om cu vorba domoală, care părea nițel cam intrigat de toată această agitație. Îmi era ușor să-mi dau seama că în satul lui nu vin prea des vizitatori. Găsise casa bunicii mele, ne-a spus el — acum locuia acolo o bătrână, care, spunea tot el, era foarte cunoscută în sat. Stătea pe o bancă în fața porții, în fiecare zi, și vorbea cu oricine trecea pe acolo. Pretindea că își amintește de familia mea, cu toate că avea peste 90 de ani.

— Și-o amintește pe bunica mea? am rugat-o eu pe Angelika să-l întrebe pe primar.

— Posibil, a răspuns primarul. Are mintea nițel cam încețoșată, dar zice că își aduce aminte de unele lucruri. Nu vreți să mergem la ea?

Am luat-o cu toții la pas pe strada principală, botezată după poetul ungur János Arany, unul lângă altul în grup, iar vecinii se uitau la noi din spatele porților, cu ochii mijiți bănuitor în fața procesiunii noastre ostentative.

— Oamenii din satul nostru au avut întotdeauna relații bune cu evreii, a spus primarul cu înțeles către Zoltán, cerându-i să traducă. Ungurii în general nu sunt antisemiți.

I-a povestit apoi lui Zoltán ce planuri avea el pentru dezvoltarea satului, fiind clar fericit să aibă pe cineva oficial drept oaspete în mica lui localitate, iar Angelika îmi traducea pe șoptite în timp ce mergeam în urma lor. Economia locală se bazează pe agricultura micilor fermieri, a spus primarul, dar populația romă reușea, cumva, să adune destui bani ca să-și mobileze casele într-un lux exagerat — și până și eu puteam să sesizez sarcasmul din vocea lui. Primarul estima că regiunea avea acum cel puțin 50 la sută populație romă. Dar cândva fusese cel puțin în aceeași proporție evreiască, mi-am zis în sinea mea, și m-am întrebat dacă primarul și-ar fi exprimat la fel nemulțumirea față de acest fapt. Bănuiam că nu prea ai de ce să-ți bați capul cu antisemitismul, când nu mai rămăseseră evrei pe care să-i urăști.

O femeie oacheșă, cu nări largi și părul vopsit într-un portocaliu-aprins, a traversat strada în fața noastră, împingând un cărucior de copil încărcat cu saci de plastic negri. S-a oprit pe partea cealaltă a străzii și ne-a aruncat o privire goală. Nu după mult timp am ajuns în fața casei dărăpănate pe care ne-o arătase Angelika mai devreme. M-am uitat din nou la poza din mâna mea și am văzut că da, într-adevăr, aceasta era casa, dar era foarte neîngrijită. De fapt, casa se compunea din două clădiri: una de locuit în față și o bucătărie separată în spate. Clădirea din față avea un acoperiș de tablă ruginit de tot, iar țiglele bucătăriei din spate fuseseră acoperite de licheni. Ambele acoperișuri păreau că stau din clipă în clipă gata să alunece și să cadă, de amândouă părțile.

Pe banca din fața porții stătea o femeie ce părea mai bătrână decât veacul, cu un singur dinte vizibil în gură și cu brațul sprijinit într-un baston. Purta o rochie largă și înflorată, cu nasturi în față de sus până jos, iar pielea care se vedea era tăbăcită și arsă de soare.

Nu eram prima care venea s-o viziteze, i-a spus ea Angelikăi, de îndată ce am ajuns destul de aproape încât să ne auzim. Își aducea aminte de un bărbat tânăr și înalt, care venise cu mulți ani în urmă și-i pusese niște întrebări.

— Era unchiul meu, am spus. El a făcut poza asta.

I-am arătat fotografia și ea s-a scuzat pentru halul în care ajunsese casa, explicând că nu avusese posibilitatea să facă reparațiile necesare. Dar grădina din spatele ei era o adevărată sărbătoare de culori, și asta am și remarcat, cu voce tare. Erau o mulțime de tufe de trandafiri, grijuliu curățate, și flori de liliac ițindu-se printre înfloriturile ruginite ale porții de fier. Mi-a atras atenția în special o băncuță pe care stăteau aliniate ghivece cu mușcate.

— Spune-i că și bunica mea obișnuia să facă așa, i-am zis Angelikăi. După ce tăia lăstarii, îi planta din nou.

Angelika a transmis informația, iar bătrâna a zâmbit și a răspuns cu însuflețire.

— Altădată creștea mult mai multe, a spus Angelika. Dar acum e prea bătrână.

Angelika s-a aplecat mai aproape de bătrână și a început o conversație cu ea în maghiară. M-am uitat peste capetele lor la casă. Nu-mi venea să cred că aici își petrecuse bunica mea copilăria, în satul acesta mititel. Femeia bine îmbrăcată și cosmopolită pe care o cunoșteam eu n-avea cum să fi venit dintr-un asemenea loc, aflat atât de departe de civilizație, cu adunătura lui de sălașuri sărăcăcioase.

— Așa, deci își aduce aminte de o femeie mai în vârstă care locuia aici, care era moașă, a spus Angelika, întrerupându-mă din visare. A avut cinci copii, iar pe una dintre fete o chema Laura.

— Asta a fost străbunica mea, Leah, am spus. O mai ține minte pe fata cea mai mare a lui Leah, pe Irenka?

Angelika a întrebat-o și apoi mi-a spus:

— Nu prea e sigură.

— Își aduce aminte că scoteau apă din puț și făceau sifon, pe care-l vindeau?

— Da. Zice că aveau un mic magazin cu mărfuri generale, în încăperea din față a casei.

Angelika s-a întors să asculte ceva ce spunea bătrâna.

— Da, și mai spune că ea a cumpărat casa după război, de la un om pe care îl chema Schwartz.

— Ăsta trebuie să fie tatăl Laurei, am spus eu, dar nu se poate! Nu a scăpat cu viață din război. Nimeni din familia bunicii mele nu a supraviețuit.

I-am făcut semn Angelikăi să nu traducă și asta. Simțeam o stranie părere de rău pentru bătrâna aceea, știind că i se păruse necesar să inventeze o asemenea poveste, pentru a-și justifica viața petrecută în această casă.

— Vrea să știe dacă ai dori să intri și s-o vezi pe dinăuntru. N-a schimbat nimic de când a cumpărat-o, zice ea.

— N-ar deranja-o? am întrebat eu, nevenindu-mi să cred.

— Nu, deloc. Poți să te duci.

Am pornit cu sfială pe alee spre ușa laterală a clădirii principale. Odată ajunsă înăuntru însă mi-am regretat pe loc decizia. Casa era extrem de murdară și puțea a dejecții umane. Nu mi-o puteam închipui într-o asemenea casă pe bunica mea cea scrupulos de ordonată. Am ieșit după câteva clipe, încercând să mă agăț de detaliile mai drăguțe. În partea din față era o încăpere mare, spațioasă, și încă una în spate. Tavanele erau înalte și susținute cu grinzi; candelabre vechi și greoaie atârnau dintre căpriorii nu prea înalți, cristalele lor prăfuite reflectând razele palide de soare care luminau slab interiorul întunecos. Îmi imaginez că dormeau într-o singură cameră cu toții, părinții și cei zece copii. Nici nu-i de mirare că bunica fusese trimisă să stea la Nyíregyháza în adolescență. Aici nu era spațiu pentru ea.

Tocmai de aceea nu fusese gazată, mi-a spus odată bunica. Pentru că fusese deportată separat de familia ei și nu avea cu ea vreun frate sau vreo soră mai mică atunci când apăruse în fața doctorului Mengele, la triaj. Cine avea în brațe un copil era automat trimis la moarte. Toată familia ei fusese ucisă în aceeași zi. Ea a fost singura care a trecut de triaj și a fost considerată aptă de muncă. Dar nu mi-a mai povestit niciodată nimic altceva, decât că fusese eliberată din lagărul de la Bergen-Belsen. Perioada dintre sosirea ei la Auschwitz și eliberarea de la Bergen-Belsen era un semn de întrebare în mintea mea. Cum aș putea să pătrund vreodată secretul curajului și dârzeniei ei, dacă nu știam ce anume o ajutase să îndure totul, în perioada aceea despre care nu știam nimic? Dar mi-am spus că, la urma urmei, nu eram decât la începutul călătoriei, iar răspunsurile, dacă vor veni, mi se vor arăta la momentul potrivit, cu condiția să fiu îndeajuns de curajoasă încât să rezist până atunci.

Primarul a întrebat dacă aș vrea să cunosc și singura familie de evrei care încă mai trăia în sat și am traversat piața către o casă de aceeași mărime. Primarul i-a spus femeii rome care muncea în curte că o căutăm pe Orsi-néni46. Zoltán mi-a șoptit că primarul și Orsi erau foarte apropiați și aveau o relație excelentă. Părea că încearcă să spună că diferențele de rasă nu erau o problemă aici, și mai ales nu acum.

— Este una dintre persoanele cele mai simpatizate din sat, s-a grăbit să spună primarul, făcându-i semn Angelikăi să traducă.

Orsi-néni și-a făcut apariția din casă, o bătrână mică și subțire, cu niște ochi foarte rotunzi și o față cu riduri adânci. Glasul îi suna ca o șoaptă răgușită. Am întrebat-o dacă vorbește ceva idiș. A clătinat din cap, explicându-mi că tatăl ei știa idiș, dar pe ea n-a învățat-o niciodată. Nu și-o amintea pe bunica mea, a spus, dar probabil pentru că ea era prea mică în timpul războiului.

— Cum se face că ați putut să vă întoarceți? am între-bat.

— S-au ascuns în Levelek, mi-a spus Zoltán, referindu-se la o comună mai mare, aflată la distanță de vreo cincisprezece minute de mers cu mașina spre nord. Toți oamenii din comună le-au sărit în ajutor și au refuzat să-i predea naziștilor.

— Bunica spunea că ea s-a născut la Levelek. Acolo este un spital sau ceva?

Angelika i-a tradus primarului întrebarea mea, dar el a clătinat din cap.

— Eu nu am cunoștință să fie acolo vreun spital.

N-ar fi putut spune sigur de ce bunica se poate să se fi născut acolo și nu la Kántorjánosi, unde crescuse.

— Următoarea noastră oprire va fi la Levelek, a spus Zoltán. Îl știu pe registratorul de acolo.

Înainte să plecăm, am întrebat dacă Orsi-néni încă mai aprinde lumânări în seara de vineri și coace pâine împletită challah.

— Bineînțeles! a fost răspunsul ei.

— Dar și copiii ei fac la fel? am întrebat.

— Nu, doar ea, a spus Angelika. Când va muri ea, nu va mai continua nimeni tradiția. Nici ea nu prea înțelege de ce o face… Ține minte doar că, înainte să fie deportată, așa i-a zis tatăl ei să facă, iar ea îi respectă dorințele pe cât de bine poate să și le mai amintească. Dar nu-i poate obliga și pe copiii ei să facă la fel. La urma urmei, au crescut și ei mari, la fel ca toți ceilalți din jurul lor. Nu mai au nicio legătură cu acest lucru.

Ce ciudat era să găsesc aici o asemenea evreică, o femeie care crescuse în aceleași împrejurări ca bunica mea, dar care, printr-o întorsătură în sens invers a sorții, nu-și părăsise niciodată căminul și, în ciuda acestui fapt, pierduse complet legătura cu moștenirea ei culturală. Mi-am amintit gândurile mele de mai devreme, din dimineața aceea — cât de ușor s-ar fi putut să fiu eu în locul ei; ar fi însemnat asta, oare, că și eu aș fi putut să devin la fel ca nepoții sau copiii acestei femei? Cum să califici așa ceva? Cu siguranță drept o binecuvântare, dar cu un preț atât de mare!

Când să plecăm, femeia romă, cu sprâncenele unite pe fruntea oacheșă și brăzdată de riduri, m-a prins strâns de mână.

— Ce vrea? am întrebat-o în șoaptă pe Angelika.

— Zice că nu vrea decât să te țină de mână.

Mi-am întors mâna cu palma în sus, ca să văd dacă vrea să-mi ghicească. Femeia mi-a dat brusc drumul, de parcă devenise fierbinte, și obrajii i s-au înroșit.

— Zice că nu mai face așa ceva, a spus Angelika.

Am încercat să-mi cer scuze, jenată și eu de propriile prezumții. Îmi amintisem de niște femei rome care încercaseră să-i ghicească în palmă lui Isaac în fața moscheii din Cordoba — ceea ce era o dovadă de ignoranță din partea mea.

Primarul își continuase conversația cu Zoltán despre sat.

— Aici nu avem antisemitism, continua el să repete. Evreii, țiganii și ungurii au trăit întotdeauna bine împreună aici.

Ca și cum voia să prezinte satul ca pe un model de toleranță.

— Noi n-am avut niciodată problema asta cu rasismul, a spus el cu mândrie.

Ne-am luat rămas-bun și i-am mulțumit din toată inima, iar el a rămas acolo, pe drumul de țară neasfaltat, continuând să ne facă semne cu mâna până când am luat curba care ducea afară din sat.

Am mers mai departe spre Levelek, unde primarul a părut să fie un pic mai sofisticat decât cel de care tocmai ne despărțiserăm. Era mai tânăr și bine îmbrăcat și avea ochi albaștri, luminoși. Ne-a spus că familia lui venise în Ungaria în timpul Revoluției Poloneze47.

— De-asta e bărbat așa arătos, a glumit Zoltán.

Pe masa primarului erau niște registre deschise și el m-a poftit să le cercetez. Am găsit certificatul de căsătorie al Laurei Schwartz din Levelek cu Jacob Fischer din Nyíregyháza, părinții bunicii mele. Numele, locul nașterii și ocupațiile erau toate menționate foarte clar. Jacob era un învățat care studia Talmudul, ceea ce mi-a confirmat convingerea că părinții lui fuseseră oameni înstăriți — numai bogătașii își puteau permite să nu muncească. Am văzut înregistrarea nașterii bunicii mele, în ziua de 8 ianuarie 1927, la câțiva ani după căsătoria părinților. Veniseră s-o declare după cinci zile, în ziua de 13 ianuarie — exact în ziua când se născuse și bunicul meu.

— Poate că au locuit aici, în Levelek, în primii câțiva ani, dacă de aici era Laura. Atunci e logic că primul lor copil s-a născut aici, înainte să plece și să-și deschidă un magazin în Kántorjánosi.

— Primarul zice că poate să ne ducă la cimitirul evreiesc, a spus Zoltán. Poate vei găsi acolo mai multe informații despre familia ta.

Ne-am dus la cimitir în mașina primarului. Era categoric mai jovial decât primarul din Kántorjánosi și părea foarte doritor și încântat să discute cu Zoltán și Angelika. Îmi dădea un sentiment vag suprarealist să știu că eu, o femeie de 20 și ceva de ani, care n-ar fi ieșit cu nimic în evidență într-o mulțime de anonimi din New York City, eram cauza forfotei pline de entuziasm dintr-un sătuc aflat la mii de kilometri depărtare.

La intrarea în cimitir ne-a întâmpinat un bărbat la bustul gol, cu sudoarea sclipind ca picăturile de rouă pe pieptul lipsit de păr. Angelika mi-a tradus ce spunea: casa lui se afla chiar alături și, cu zece ani în urmă, hotărâse, împreună cu soția lui, să se ocupe voluntar de cimitir. L-am urmat pe o alee de pământ până la un zid de cărămidă, care avea în mijloc o portiță, și l-am așteptat s-o descuie.

Speranțele mi s-au năruit de îndată ce am ajuns de cealaltă parte a zidului. Tot ce vedeam în fața ochilor era un câmp gol, cu aproape toată iarba îngălbenită. Pe urmă am observat bucăți din pietre de mormânt retezate, ițindu-se ici și colo din vegetația uscată.

— Majoritatea pietrelor au fost furate de țigani înainte să înceapă să se ocupe de cimitir, a spus Angelika, ascultând cu atenție explicațiile timide ale îngrijitorului. Sunt considerate foarte valoroase, dată fiind calitatea pietrei.

— Deci toate au dispărut? am întrebat.

— Aproape.

Băgasem de seamă două lespezi la capătul celălalt al cimitirului și una în colțul vestic îndepărtat. M-am dus spre cea singuratică mai întâi, dar am remarcat, cu cât mă apropiam, că tot scrisul de pe lespede se erodase. M-am întors cu coada între picioare, dezamăgită.

— Oricum nu pot să citesc ce scrie, am spus. Nu contează… probabil că nici nu sunt aici.

— Nu vrei să arunci o privire și la celelalte două, înainte să plecăm? a întrebat Zoltán.

— Bine, am acceptat eu și am pornit să-mi croiesc drum printre buruieni.

Undeva în apropierea lespezilor trebuie că m-am frecat de niște urzici vii. Nu mai întâlnisem niciodată înainte această plantă, nici nu știam cum arată, dar senzația usturătoare s-a împrăștiat cu repeziciune în jurul gleznelor mele și în sus pe gambe — parcă mă mușcau toate furnicile dintr-un mușuroi!

— Au!

Angelika a început să râdă.

— A călcat în niște csalán48! i-a spus ea lui Zoltán.

— Stai liniștită, Deborah, a spus el. O să-ți treacă în vreo zece minute.

Când m-am îndreptat de spate, am văzut că stăteam în fața pietrelor de mormânt. Poate că din cauza senzației de usturime din picioare n-am înțeles chiar din prima clipă la ce mă uit. Literele de pe cele două pietre erau perfect lizibile.

FEMEIE DE ISPRAVĂ, FAIGA LEAH, scria pe una dintre ele. FEMEIE SFÂNTĂ, FAIGA PESSEL, scria pe cealaltă. Singurele două pietre de mormânt lizibile din cimitir aparțineau străbunicii mele și stră-străbunicii mele.

— Doamne, Dumnezeule!

Ceilalți s-au întors spre mine, întrerupându-se câteva clipe din conversație. Angelika și-a ridicat privirea din telefon.

— Ele sunt! am strigat eu.

Ceilalți au dat fuga spre mine.

— Uite, ăsta e mormântul Laurei, am spus, arătând cu mâna. Dintre toate pietrele din cimitir, acestea sunt singurele care au mai rămas într-o stare decentă. Trebuie să existe o explicație, Angelika! Poți să-l întrebi dacă a venit cineva, vreodată, și a dat bani pentru întreținerea acestor morminte?

Îngrijitorul a insistat că nimeni nu vizitase niciodată acest cimitir și nici nu se amestecase în întreținerea lui.

— E doar o coincidență, a spus el. Pietrele astea erau singurele rămase când m-am apucat eu să îngrijesc locul.

Nu putea fi o coincidență, mi-am zis în sinea mea. Pe urmă am observat mesajul din partea de jos a pietrelor de mormânt: URMAȘE ALE SFÂNTULUI LEIBEL DIN OSHVARI. Reb Leibel, sfântul ascuns! Numele lui gravat pe piatră, ca și cum ar fi fost un talisman care s-o apere! Poveștile din copilărie despre acest strămoș misterios au dat năvală în memorie, ca sângele într-o rană deschisă. Nu, era prea mult! Nu se poate să fie atât de real, chiar aici, literalmente săpat în piatră!

M-am întrebat acum dacă, dat fiind ceea ce înțelegeam că ar fi un stereotip de superstiție atribuit romilor, se putea presupune că și ei se feriseră să atingă aceste pietre, la fel cum învățaseră și evreii să facă, de teama aceleiași legende care îmi fusese spusă mie când eram copilă, transmisă mai departe și în cei de același neam cu ei. Dar îngrijitorul susținea că nu are cunoștință de așa ceva, iar eu am știut atunci că va trebui să trăiesc mereu cu această incertitudine.

Pe drum spre ieșirea din cimitir, ne-am oprit să culegem vișine din niște pomi zvelți, cu frunzele de un verde-închis, care creșteau de-a valma în lungul aleii. M-am uitat cum Angelika le scuipa fără nicio greutate sâmburii, oprindu-se să-i îndese înapoi în pământ cu pantoful. Pentru fiecare vișină mâncată, ar putea crește o grămadă de altele. Extraordinar, mi-am zis în sinea mea, să ai lucruri de mâncat care cresc de capul lor, pe stradă… Am gustat o vișină și era perfect coaptă, ieșind din pielița subțire, încă delicată, într-o singură explozie acrișoară și zemoasă pe limba mea. Am închis ochii și mi-am amintit gustul supei reci de vișine pe care o făcea bunica și o servea în zilele fierbinți de vară ca aceasta. M-am întrebat dacă îi era dor să culeagă fructele direct din pom sau dacă se plângea de calitatea vișinelor cumpărate de la magazin ori conservate. Îi lipsise viața de aici? Sau fusese, într-un fel, recunoscătoare că și-a putut reclădi viața în America, într-un loc cu mult mai civilizat și mai dezvoltat decât acest sat prăfuit și ars de soare, unde singurele consolări erau vișinele și ghivecele cu mușcate?

Pe drumul de înapoiere ne-am oprit să luăm prânzul într-un sat pe nume Napkor. M-am repezit să dau iama în farfuria cu supă rece de pere, servită cu fâșii dulcege de palacsinta49, clătite ungurești, în chip de tăiței. Aromele erau imposibil de identificat: o urmă de ceva ce aducea a nucșoară, un fel de smântână care nu era nici acrișoară, nici dulce, ci vag înțepătoare la limbă, și un vag gust de coajă citrică, posibil de kumquat. Prea repede lingura mea n-a mai avut ce să culeagă din farfurie, dar dezamăgirea a fost curând dată uitării, după ce rața comandată a venit în bucăți clar identificabile: câte un copan cu pielița crocantă pentru mine și Angelika, un piept pentru Zoltán și o grămăjoară artistic aranjată de bucățele și organe pentru șoferul nostru. Rața era servită pe un pat din piure de cartofi de culoarea caramelului, totul presărat din belșug cu boia dulce și însoțit de o salată de varză și prune uscate vineții. Ne-am pus pe înfulecat și tăcerea a domnit la masă până când farfuriile au fost golite.

După aceea m-am minunat cum se poate să mănânc, într-un cadru atât de departe de civilizație și la prețuri atât de ridicol de mici, asemenea delicii care cu ușurință depășeau meniurile servite în cele mai fițoase restaurante din New York City, pe parcursul acelor luni când statutul meu de proaspătă celebritate îmi permisese un asemenea lux! Oare explicația era chiar atât de simplă: rețete perfecționate de-a lungul multor generații, apă scoasă din fântâni și izvoare de adâncime, un pământ fertil și neatins de mizerie, care hrănea recoltele și animalele? Bănuiesc că, în asemenea circumstanțe, până și un mare șef-bucătar cu multe stele Michelin ar deveni superfluu. Până în ziua de azi eu prefer mâncarea onestă și hrănitoare pe care mi-o gătea odinioară bunica mea, cu atâta dragoste, felurilor excesiv de ornamentale servite în restaurante, atât de fățiș snoabe, încât devin jignitoare prin nepotrivirea lor.

Era după-amiază târziu când am ajuns înapoi la Nyíre-gyháza, exact la timp cât să vizităm sinagoga înainte să se închidă. Evreii fuseseră strânși pentru deportare în fața sinagogii, și acolo îmi dorisem eu cel mai mult să vin și să stau, pe locul de unde începuse atât de oribil exilul bunicii mele. Piața era acum asfaltată, cu clădirile de locuit, dărăpănate, pe post de martori precauți în jurul pieței. Terasele lor părăginite, cu zugrăveala albastră jupuită în fâșii, semănau cu o mulțime de ochi semiînchiși din cauza oboselii. Acest Nyíregyháza nu era cel pe care îl văzuse bunica în ziua deportării, dar părea, cumva, să păstreze totuși amintirea acelui moment, în oasele lui obosite, iar piața pustie și cerul plumburiu păreau să fie de acord cu impresia mea.

Sinagoga era o clădire demnă și impunătoare, cu ferestre mici așezate la înălțime și o poartă solidă. Am încercat să-mi imaginez cum fuseseră adunați cu sila evreii aici, dar acestea erau evenimente dramatizate în filme pe care le văzusem sau plastic evocate în cărți pe care le citisem; n-aveau cum să se fi petrecut și într-un loc atât de liniștit și cu nimic ieșit din comun ca acesta. Realitatea ar trebui să se sfâșie în bucăți, pentru un moment, ca să îngăduie așa ceva. Viața, așa cum o înțelegeam eu, banala goană după mâncare, un salariu și divertisment, ar trebui să se năruie în totalitate; ar trebui să fie înlocuită cu ceva străin și de pe altă lume.

Sinagoga era zugrăvită în roz cu brâuri albe. Nu arăta nici pe departe ca shul50-urile în jurul cărora crescusem eu, ci mai degrabă ca templele reformate51 pe care le zărisem în Manhattan. Înăuntru, sinagoga avea o galerie joasă și fără paravane, iar într-o clădire atât de mică, femeile trebuie să fi fost perfect vizibile pentru bărbații așezați la parter. Sinagogile cu care crescusem eu aveau zone dedicate femeilor care erau complet separate de sala principală, datorită așezării la înălțime și paravanelor despărțitoare. Aceasta fusese o comunitate ortodoxă foarte modernă, care nu semăna deloc cu cea din care țineam eu minte că făcea parte bunica mea.

I-am pus o întrebare rabinului.

— Au existat evrei hasidici care să fi trăit aici înainte de război?

Angelika i-a tradus spusele mele. Rabinul a clătinat încet din cap.

— Nu, din câte știu eu. Din ce am auzit, a existat un grup puțin numeros în Satu Mare, care acum se află în România, și probabil încă o comunitate mică, mai la sud, dar pe aici nu existau deloc hasidici. În anii ’80 au venit la Budapesta niște Lubavici și au încercat să convertească pe toată lumea. Ba au încercat să mă convertească și pe mine. De parcă nu eram destul de bun evreu pentru ei!

Aici a făcut o grimasă ironică, subliniind ridicolul scenariului. Chiar așa, să convertești un rabin! Era o adevărată insultă, a exclamat el, când te gândești la lunga linie de rabini din care descindea el, ca Lubavicii, care făceau parte dintr-un curent marginal vechi de doar două sute de ani, să aibă îndrăzneala de a atenta la integritatea moștenirii lui!

În sinagogă era un vechi mikvah52, un loc de baie ritualică, pe care rabinii continuau să-l întrețină cu grijă, deși el, personal, nu îl folosea. Dar evreii Satmar, mi-a spus el, veneau destul de des ca să viziteze locurile de îngropăciune ale rabinilor lor, iar când o făceau, în multe cazuri foloseau și locul de baie, contra unei taxe care ajuta la întreținerea sinagogii. Rabinul s-a oferit să-mi arate bazinul. Era accesibil doar din pivniță, unde se cobora pe o scară de beton care pornea de undeva din partea din spate a clădirii. În pivniță, am pătruns într-un spațiu umed și igrasios, săpat în pământ, iar pe fundul lui se vedea o băltoacă de apă de ploaie stătută, adunată cu o pompă. Mirosul te copleșea.

— Chiar intră acolo?! am întrebat, nevenindu-mi să cred.

— Da, mi-a răspuns el, oarecum încurcat. Eu încerc să împrospătez apa înainte de venirea lor, dar… asta e și n-ai ce-i face, să știi. Și nici măcar nu există un duș în clădire, unde să se poată clăti după aia. Dar pentru ei e destul. Cât timp se respectă halaha, restul nu mai contează.

Am strâmbat din nas. Singura dată când mă băgasem și eu într-o mikvah a bărbaților, văzusem un gândac de apă uriaș plutind lângă mine, iar patruzeci și opt de ore mai târziu făcusem febră și mă îmbolnăvisem, diagnosticul fiind de zona zoster, despre care medicul a stabilit în mod cert că o luasem din apa aceea caldă în care mă îmbăiasem alături de nenumărați alți bărbați și femei. Ce s-o fi întâmplat cu toate acele povești care ni s-au spus, cum că evreii au fost cruțați de ciumă datorită ritualurilor lor de igienă?…

Rabinul și însoțitorul lui ne-au dus cu mașina la facultate, căci șoferul nostru își încheiase programul pe ziua aceea. I-am auzit pe amândoi conversând într-o maghiară exuberantă pe locurile din față și m-am dumirit cât de cât că discutau despre mine. I-am cerut Angelikăi să tragă cu urechea.

— El zice, a spus Angelika râzând, că nu înțelege cum poate cineva să vorbească atât de mult și să asculte atât de bine în același timp, cum îți merge așa de repede creierul. Dar zice că ești foarte dulce.

— Aha, îi traduci? a spus rabinul. Nu, să nu te simți jignită. Pur și simplu nu primim prea des oaspeți atât de pasionați… noi suntem obișnuiți cu un ritm mai lent pe-aici.

— E OK, am spus eu zâmbind. Nu e prima dată când aud asta.

Zoltán m-a condus spre camera mea după ce am ajuns înapoi în campus.

— Îmi pare atât de bine că am putut să facem asta, chiar mă emoționează! a spus el. Asta vreau eu să arăt, că ungurii pot să ajute! Aici nu există niciun fel de antisemitism. Nici n-a fost vreodată.

Când am plecat din Nyíregyháza după câteva zile, m-am uitat pe geam la lumea care părea să treacă pe lângă noi în goana mașinii, cugetând că această planetă este ca un glob decorativ transparent cu un peisaj de iarnă înăuntru pe care cineva îl scutură din când în când. Războiul fusese o zguduitură deosebit de viguroasă și, din cauza asta, bunica plutise ca fulgii de zăpadă până în cealaltă parte a lumii, în tot acel haos, schimbând pe vecie moștenirea familiei noastre. Iar acum iată-mă și pe mine, plutind înapoi, în căutarea unui loc în care să aterizez și întrebându-mă dacă un asemenea loc există măcar.

Voiam să vizităm și locul de baștină al bunicului meu. Újfehértó se numea, la doar douăzeci și cinci de minute de mers cu mașina de satul unde se născuse bunica. Funcționara care era plătită să elibereze cópii după certificate de naștere, certificate de deces și alte asemenea documente pentru solicitanții aflați exact în situația mea ne-a făcut să revenim trei zile la rând și de fiecare dată a avut altă scuză. Iată-ne în a treia zi, cu toate ștampilele oficiale obținute, toate taxele plătite, și ușa principală a primăriei încuiată deja pentru o oră întreagă de pauză, cu mine și cu Angelika încă înăuntru, dar în continuare aveam parte de țâțâituri sâcâite, de uși deschise și închise, din spatele cărora se întrezăreau ispititor registre cu aspect antic, și asistam la sinuoase discuții telefonice în maghiară, pe care eu nu puteam să le înțeleg, dar certificatele dorite nici acum nu fuseseră eliberate.

Translatoarea mea m-a informat că s-ar putea să fiu nevoită să aștept să primesc restul cu poșta. La Levelek, nu avuseserăm nicio problemă să obținem extrasul cu datele de naștere și de căsătorie pentru bunica, străbunica și stră-străbunica. De fapt, funcționarul de la primărie ni le înmânase cu un zâmbet vesel. Aici, la Újfehértó, am simțit că mă apucă plânsul și am ieșit repede din încăpere. Privirea îmi juca în lacrimi, în timp ce femeia de serviciu se moșmondea să scoată lacătul de pe ușile duble ca să pot ieși din clădire, iar afară întreaga scenă s-a năruit în tonuri de cafeniu și cenușiu când m-am prăbușit pe o bancă.

Zoltán a venit și s-a așezat lângă mine, întrebându-mă ce s-a întâmplat.

— Nu înțeleg, am oftat eu din rărunchi, dorindu-mi să mă pot opri din suspinat. De ce trebuie să se poarte așa?!

Translatoarea mi-a explicat pe scurt:

— Unii oameni așa sunt, așa e felul lor. E mare păcat, dar se întâmplă mai mereu. Nu toți sunt în stare să fie amabili.

Îmi pare atât de bine că am putut să facem asta, îmi spusese Zoltán după ce mă lăsase în campus. Ungurii pot să ajute! Aici nu există niciun fel de antisemitism. Bietul Zoltán! Eram sigură că nu are niciun strop de antisemitism în sufletul lui, așa cum nu exista urmă de antisemitism la grupul pe care-l adunase ca să mă ajute în cercetarea mea, dar știu că s-ar fi simțit groaznic dacă și-ar fi dat seama că în restul călătoriei mele voi afla ceva mult diferit de ceea ce dorea el să aflu.

Probabil că prima boare de amărăciune s-a instalat după ce m-am întors la Budapesta, când am cunoscut, pentru prima oară, un evreu care se temea. Aranjasem să mă întâlnesc cu o prietenă pe nume Ella, cu care intrasem mai întâi în legătură pe internet. M-a dus într-un tur al cartierului evreiesc, domeniu în care era expertă, cu toate că nu era evreică. Aici am văzut o comunitate evreiască vie, o măcelărie cușer, un israelian din secta hasidică Belz care se mutase înapoi în Ungaria cu copiii lui și putea să converseze cu mine în idiș, femei cu sheitel53 escortând băieți cu cârlionți lungi și încurcați la tâmple, scriere ebraică alături de cuvinte în maghiară, sinagogi și băi ritualice și toate celelalte lucruri familiare mie. Iahnia cholent54, un fel de bază în comunitățile evreiești din toată lumea largă, era prezentă în meniurile majorității localurilor.

După ce am făcut împreună turul sinagogii ortodoxe, Ella și cu mine am decis să ne oprim la librăria Judaica de peste drum. Acolo lucra un tânăr, așezat în spatele unei mese încărcate cu cărți. Avea părul castaniu cârlionțat și o față drăguță, cu un aer familiar, arătând foarte evreiască. Așa că l-am întrebat. N-am văzut-o pe Ella în spatele meu cum se albește. Peter — așa îl chema — s-a tras instinctiv în spate și cât mai departe de mine, cu umerii încovoiați într-o reacție de apărare.

— Este o chestiune foarte personală, a spus el.

O! De unde vin eu, nu e personală deloc. Un evreu aflat în călătorie, când întâlnește alt evreu, spune „Shalom“.

— Îmi cer scuze, am auzit-o pe Ella murmurând. E din America.

— A! a exclamat Peter, relaxându-se puțin.

— Poftim? În Ungaria nu poți să întrebi pe cineva dacă este evreu?

Ella a confirmat din cap.

— Aici este o întrebare foarte jignitoare, pe care n-o pune aproape niciodată cineva cu motive pozitive. Trebuie să fii foarte atent în acest mediu antisemit.

— Chiar așa de rău e?

Mi-am readus aminte cele câteva zile petrecute în estul Ungariei, unde văzusem nu puține orașe și sate și întâlnisem atât de mulți oameni, și pentru mine numai funcționara aceea îngrozitoare de la starea civilă ieșise în evidență ca putând să fie, poate, un pic antisemită. Dar la fel de bine se putea să fie o persoană prost-crescută în general și pe care n-o interesa să fie de ajutor, nu? Sau o funcționară publică extenuată și prost plătită. Sau o cucoană frustrată, profund deranjată că vine la ea în sat o americancă plină de ifose, târând după ea un alai întreg, cu șofer, translator și un foarte respectat profesor universitar.

— Am auzit despre partidul Jobbik și ideea lui Gÿongyösi să se facă o listă cu evrei care sunt considerați risc de securitate națională, dar au făcut haz de el în parlament și nu-l mai ia nimeni în serios, nu-i așa?

Ella era încruntată.

— Acum nu are decât 8 la sută, dar la alegerile de anul viitor va obține cel puțin 20 la sută.

— Dar ce s-a întâmplat? Au început toți să înnebunească dintr-odată? Antisemitismul devine admisibil din nou?

— Problema e că, în Ungaria, n-a dispărut niciodată, a spus Ella pe un ton sumbru.

Încă mai erau inundații, așa că Ella n-a putut să-mi arate pantofii sculptați de pe malul Dunării55. În schimb, m-a condus la sinagoga de pe strada Dohány, mult mai mare, cu o curte impresionantă devenită acum monument memorial, unde fuseseră siliți evreii din Budapesta să aștepte deportarea. În ultimele zile ale războiului, m-a informat ea — când naziștii se retrăseseră, anticipând înaintarea rusească —, ungurii își asumaseră sarcina de a-i târî pe ultimii evrei rămași până pe malul fluviului, unde i-au împușcat. Ca să economisească muniție, îi legaseră laolaltă în grupuri de câte cinci sau șase; după aceea, împușcat unul singur din grup, iar ceilalți cădeau în apă și se înecau toți.

Întâi îi obligaseră să se descalțe; pantofi mari și mici, vechi și noi, rămăseseră aliniați pe mal. Sculptorul recrease scena așezând replici din metal ale încălțărilor pe ambele maluri ale Dunării56. Ella mi-a spus că Dunărea fusese înroșită de sânge săptămâni în șir.

— Nu le dăduse nimeni ordin, a spus ea. Voiau doar să se descotorosească de evrei înainte ca lumea să-și vină în fire și să piardă ocazia.

Observațiile mele asupra vieții evreiești din Budapesta erau cu deosebire captivante, pentru că acum puteam nu doar să-mi închipui iudaismul antebelic, ci și să-l văd cu ochii mei, căci comunitatea care rămăsese se comporta mai departe de parcă timpul nici n-ar fi trecut. Voiam să văd acele străvechi case de locuit, adunate în jurul unor curți boltite și pline de ecouri, unde călăii fantomatici își mânau brutal victimele care plângeau și suspinau? Iată-le mai departe acolo, tot atât de sărăcăcioase și de părăginite ca și atunci, vocile copiilor răsunând prin curtea interioară ca ale unor fantome prinse în capcană. Puteam să vizualizez evreul arhetipal, cu capul plecat într-o atitudine de umilință, uitându-se în jos și stăpânindu-și orice mișcare, pentru a nu atrage decât minimum de atenție asupra lui? Iată-l, bărbatul care a ieșit dintr-un restaurant cușer și și-a vârât kippa în buzunar, aruncând o privire în jur să vadă dacă nu e observat. Ce știam eu despre viața aceasta, în care trebuia să-ți păstrezi identitatea secretă, în care trebuia să te uiți mereu peste umăr, după vreun urmăritor care să-ți vrea răul? Nu, eu nu cunoscusem nicicând asemenea privațiuni. Tânjisem să-mi scot de pe mine costumul hasidic, pentru a mă putea amesteca printre ceilalți și a fi normală, dar nu simțisem niciodată dorința de a face acest lucru din cauza fricii. Frica era cea care ne făcuse să rămânem atât de separați în Europa și care continua s-o facă într-un loc ca Budapesta, dar putea, oare, amenințarea aceea să mi se aplice și mie? Până și eu îmi dădusem seama, în cele din urmă, că poveștile acelea despre ură și persecuție, menite să mă învețe să păstrez distanța între mine și neevrei, nu mai erau valabile în Lumea Nouă, în creuzetul Brooklynului, unde crescusem eu. Întrebarea era dacă se adeverea și oriunde în altă parte. Se schimbase Europa cât de cât sau continua să fie același loc pe care îl descria bunica mea?

REISE. עזייר. Călătorie

Următoarea oprire în călătoria mea era Suedia, singurul loc despre care o auzisem pe bunica vorbind numai cu afecțiune. Cea mai mare parte a timpului o petrecuse cu prietena ei Edith, care fusese cu ea în lagăr. Nu mi se permisese niciodată să o cunosc și nici ea nu avea voie să vină la noi acasă, din cauza statutului ei de necredincioasă. Bunica păstrase secretul acelor vizite față de toată lumea în afară de mine; îmi încredințase povestea prieteniei lor, iar eu aflasem astfel că Edith era cealaltă femeie din fotografia în care apărea bunica la ieșirea din lagărul de la Bergen-Belsen pe o targă dusă de niște bărbați tineri și arătoși, blonzi și zâmbitori; în poză, femeia mijea ochii, timidă și nesigură, spre aparatul de fotografiat, căci ea insistase să-i convingă pe eliberatori că bunica încă trăia, deși trupul îi zăcea amestecat printre cadavrele cenușii și răsufla atât de neauzit, încât abia dacă îți dădeai seama. Edith o însoțise pe bunica atunci când fusese salvată de Crucea Roșie Britanică; obținuseră drept de transport pe aceeași navă spre Suedia, unde bunica fusese trimisă să se recupereze după tifos, în stațiuni de tratament care fuseseră reamenajate temporar ca tabere de refugiați. Acum îmi dădeam seama că pe atunci probabil nu contase că Edith era pe punctul de a renunța la credința ei, pe când bunica se pregătea să plonjeze cu capul înainte în ea. Mi se părea limpede că acea credință trebuie să fi fost irelevantă într-o lume răsturnată cu susul în jos de război; mai degrabă, era ceva cu care să te lupți după ce pământul se va fi liniștit sub picioarele tale.

Mai târziu, bunica avea să-mi explice că pentru ea nu existau decât două variante justificabile după Holocaust: să renunțe complet la Dumnezeu — pentru că Shoahul însuși servea drept dovadă fie a inexistenței, fie a irelevanței lui — sau să îmbrățișeze ideea că Dumnezeu era un ghem de furie și să încerce să-l împace, sacrificându-se pe altarul adorării rituale. Pentru ea, alegerea făcută de Edith era tot atât de întemeiată și de rațională ca a supraviețuitorilor care fondaseră comunitatea noastră; faptul că cele două alegeri erau atât de divergente ține pur și simplu de arbitrariul întâmplării.

În Suedia, voi avea șansa de a umple unele goluri din istoria bunicii mele. Am sosit acolo cu un avion până la Copenhaga și am traversat podul către Malmö cu trenul, știind că orașul acela fusese primul port de intrare pentru cele două femei, după cum o demonstrau ștampilele de pe hârtiile de călătorie ale bunicii mele. Am luat autobuzul spre suburbii, în căutarea sucursalei locale a arhivelor de stat, Riksarkivet, și, după ce am fost primită în audiență la femeia care se ocupa de arhive, am deschis cutia mică de pantofi pe care o foloseam ca să păstrez fotografiile și documentele relevante, răsturnându-le într-o grămăjoară dezordonată pe tejghea. Arhivista a ridicat cu gingășie o poză din grămadă; iat-o pe bunica mea, alături de Edith, în fața unei case maiestuoase, cu niște pini falnici în fundal.

— Pare să fie regiunea lacurilor, a spus ea gânditoare. Sunt mai multe stațiuni climaterice în zona centrală a țării.

Bunica mea, mi-a explicat ea apoi, fusese adusă în Suedia în cadrul Operațiunii Vita Bussarna („Autobuzele Albe“), inițiativa suedeză de ajutorare care salvase direct din lagăre sute de victime ale Holocaustului.

— Dar n-are cum să fi fost și cazul ei, am spus eu. Pe ea a salvat-o Crucea Roșie… uite fotografia de aici! Nu exista vreo altă cale prin care să fi putut sosi în Suedia?

— Au vopsit cruci cu roșu pe autobuzele albe, mi-a explicat ea. Doar așa au putut să treacă de paza militară.

— Dar de ce ea? De ce ar fi luat-o pe ea?

— Avea tifos, corect? La vremea aceea Suedia crease un program special pentru recuperarea victimelor tifosului și, pentru că suedezii erau special echipați ca să-i ajute pe suferinzi, iar Aliaților le era frică de o epidemie, majoritatea au fost carantinați în regiunea lacurilor.

Dar în arhivă nu se găseau înregistrări despre bunica mea. Funcționara a mai aruncat o privire pe copia pașaportului suedez de cetățean străin pe care i-o arătasem. Poate aici, mi-a spus ea, arătând cu degetul ștampila Comisiei Suedeze pentru Străini. Conform modelului suedez de organizare a arhivelor, mi-a explicat ea, fiecare oraș adăpostea o arhivă diferită. Nimic nu era digitalizat. Înregistrările Comisiei pentru Străini erau păstrate la arhivele de stat din Stockholm, a spus ea. Va trebui să iau trenul și să traversez toată țara.

A durat șase ore; trenul era vechi și zdrăngănea zgomotos pe șine, părând să înainteze chinuitor de lent printr-un peisaj neschimbat și, cu toate că vremea era moderată pentru anotimpul verii, soarele arzător încălzea vagoanele până dincolo de o temperatură confortabilă, iar ferestrele proptite să stea deschise nu erau de niciun ajutor. Am ajuns în capitala suedeză asudată toată și extenuată în urma călătoriei.

La Stockholm am găsit o pensiune ieftină unde să dorm, fiindcă hotelurile erau toate extrem de scumpe, nu numai în comparație cu Ungaria, ci și cu New Yorkul, și nu voiam să-mi depășesc bugetul de călătorie într-o singură săptămână. Am luat o cameră single cu baie comună; era atât de mică, încât nu încăpeau în ea decât un pat lat de nouăzeci de centimetri și o măsuță rabatabilă care se lăsa din perete, dar fereastra dădea spre Gamla Stan, orașul vechi din Stockholm, și puteam auzi dangătul clopotelor de biserică în depărtare.

După ce am făcut un duș, am ieșit în aerul serii senine de mijloc de vară, ca să găsesc un bar unde să beau ceva și să mănânc o cină frugală înainte de culcare și chiar lângă pensiune, într-o piață mare care se deschidea spre un canal, l-am întâlnit pe Erik. Mă uitam după o cafenea pe care o localizasem pe hartă, încercând să mă orientez după indicațiile de acolo. Probabil că arătam de la o poștă ca o turistă obosită care are mare nevoie de ajutor, iar el s-a oferit să mă ajute, pe drumul lui spre casă de la serviciu. Bănuiesc că americanca obișnuită din mine nu s-a dezmințit, în sensul că îi dădeam prea multe informații și ceream la rândul meu prea multe de la el, dar uite că n-a părut să-l deranjeze sau să-l sperie, așa cum mă obișnuisem să mă aștept de la europeni. Întâi s-a oferit să mă însoțească o parte din drum, pe urmă, tot drumul, iar când am ajuns la destinație, s-a întors spre mine și a spus timid:

— Știi ceva? Știu o cafenea mai bună unde am putea să luăm cina. Mi-ar plăcea foarte mult să te invit la masă, dacă nu te deranjează să ai companie…

Am fost surprinsă, dar foarte flatată. Erik era foarte suedez — înalt și zvelt, cu membre lungi, osatură fină și ochi foarte deschiși la culoare. Mi s-a părut un bărbat frumos, dar și străin, față de care simțeam ceva asemănător cu senzația avută când gustasem prima dată homar la Paris — atrasă, dar și temătoare și nesigură, neștiind la ce să mă aștept.

Puteam liniștită să mă scutesc de toată anxietatea. În Erik am descoperit un om profund cumsecade, blând și inteligent, un om care se smulsese prin propriile forțe, de la o vârstă fragedă, din provincia rurală mai săracă unde se născuse; la 26 de ani era deja asociat junior într-o prestigioasă firmă de avocatură și a roșit jenat când m-a informat că primise recent o bursă Wallenberg de studiu, ca să urmeze dreptul internațional la Stanford. Urma să se mute acolo în august și era foarte entuziasmat, dar și neliniștit. Nu cunoștea niciun american, deși îi plăcea ce vedea în filme și, mi-a spus el, eu îi confirmam toate fanteziile. Eram prietenoasă și deschisă, a spus, spre deosebire de suedezii pe care îi cunoștea; îi plăcea că eram așa de directă. Se părea că amândurora ne plăceau însușirile străine pe care le vedeam la celălalt și care ar fi fost considerate de la sine înțelese în țara natală a fiecăruia.

După ce am băut destul din vinul roze pe care îl comandase Erik, i-am mărturisit că îmi place cum arată, că e un bărbat bine, ceea ce a părut să-l surprindă atât de mult, încât m-a acuzat efectiv că glumesc pe socoteala lui.

Ne-am întors pe jos la pensiunea mea pe înserat, un fel de fază timpurie a amurgului, căci soarele de la miezul nopții își atinsese apogeul abia cu zece zile în urmă, și, văzând unde stăteam, Erik a șovăit câteva clipe, după care a spus:

— Probabil că o să pară ceva îngrozitor de nepotrivit, dar nu mă pot abține să nu-ți spun că am un apartament drăguț și foarte spațios, nu foarte departe de aici, și care ar fi mult, mult mai confortabil și categoric mai sigur decât ce ai găsit tu aici.

Am izbucnit în râs.

— Îmi ceri să merg acasă la tine?

— Nu! Ăăă, adică da. Dar nu asta am vrut să spun!

Și era atât de fermecător în bâlbâiala lui, încât nu m-am putut abține și a trebuit să-l sărut.

Nu era dragoste, ci altceva, ceva dulce și ușor și, mai presus de orice, paliativ după tensiunea psihică acumulată treptat de la începutul acestei călătorii. I-am povestit despre motivul real care mă aducea în Suedia, temându-mă, inițial, că seriozitatea scopului și menționarea Holocaustului îl vor descuraja. Dar s-a arătat plin de simpatie, curios să afle mai multe și dornic să ajute, și mi-a spus unde să mă duc luni dimineață la prima oră, ba chiar mi-a desenat un traseu pe hartă.

Luni dimineață, a plecat la serviciu și eu am luat autobuzul spre adresa pe care mi-o scrisese pe hârtie și unde era sediul central al arhivelor de stat. La biroul de informații mi s-a spus că secția pe care o căutam eu era izolată într-o încăpere specială, unde avea acces un singur expert, care trebuia chemat special. Am așteptat nerăbdătoare timp de un ceas până a ajuns. Un ins ciolănos, de vârstă mijlocie, cu părul cărunt și barbă și cu pielea de un alb sinistru, ca de cretă, expertul a luat fără o vorbă biletul care îmi fusese emis și a dispărut pentru douăzeci de minute.

S-a întors cu o cutie albă și subțire, pe care a deschis-o pe o masă în fața mea.

— Îmi pare rău, dar asta e tot ce am putut să găsesc, a spus el poticnit, într-o engleză cu accent pronunțat, și a scos din cutie un dosar gros, conținând teancuri de documente despre bunica mea, toate în suedeză.

Am rămas fără grai de bucurie în fața acestei comori neașteptate. În cel mai bun caz, sperasem la o singură pagină de date despre prezența ei temporară în această țară. M-am aplecat peste masă ca să-l îmbrățișez spontan pe arhivist, lucru care aproape că l-a făcut să sară de pe scaun, speriat.

— Nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine! am spus.

S-a tras înapoi, cu ochii măriți de alarmă.

— Cu plăcere, a spus, odată aflat la o distanță sigură de mine, și a continuat să meargă de-a-ndăratelea până când a ieșit din încăpere.

Mai târziu, Erik și cu mine am împrăștiat copiile documentelor pe masa din bucătăria lui și el m-a ajutat cu traducerea inițială. Erau pagini de mărturii despre ce i se întâmplase în timpul războiului, strânse de poliția internațională. Traducerea era în limbă de lemn, dar aproape că o puteam auzi pe bunica rostind cuvintele cu voce tare. Mărturia fusese făcută în limba germană, potrivit documentelor. Oare chiar vorbise într-o germană rudimentară sau se refereau, de fapt, la idiș? Eu n-o auzisem niciodată să spună vreo vorbă în germană. Cu siguranță nu vorbise limba aceea, limba acelor oameni. Nu, în niciun caz, trebuie să fi fost daytshmerish57, versiunea la patru ace a limbii idiș, de care noi făceam haz când eram copii și pe care Rezzori o numise yiddling în cartea lui, Memoriile unui antisemit58, aceeași de care mă folosisem și eu în Ungaria ca să comunic cu Zoltán.

Bunica fusese una dintre cele două sute de unguroaice selectate pentru capacitatea lor de a executa munci calificate, luate de la Auschwitz și duse în diverse fabrici de muniție de pe tot cuprinsul Germaniei, unde erau forțate să facă arme pentru soldații naziști. Trebuie să fi știut că ajutau efortul de război, am presupus eu. Ulterior, aveam să aflu, documentându-mă pe internet, că în orășelul german unde munciseră fusese ridicat un memorial pentru acele două sute de femei, pe locul fostei fabrici de muniții. Ridicaseră memorialul din respect față de acele femei, silite cu o cruzime ieșită din comun să participe la producerea mijloacelor pentru propria lor distrugere. Am încercat să mi-o închipui pe bunica fabricând puști, bombe și grenade. Bunica mea, care putea să bată albușul de ou cu atâta finețe, încât plutea peste castron! Degetele ei modelaseră metal rece? Fuseseră înnegrite cu praf de explozibil? Oricât mă căzneam, nu reușeam să mi-o imaginez astfel.

Era atât de ireal tot ce vedeam! Palpabil, pe hârtie, dovedit incontestabil, și totuși ireal. Nu puteam construi cu mintea puntea psihologică între tot ce trăisem în copilăria petrecută în casa bunicii mele și această poveste înfiorătoare de război. Oricât m-aș fi străduit, nu puteam vedea legătura dintre această istorie și povestea comunității noastre. Bunica arăta atât de modernă în poze, atât de independentă! Fusese atât de ingenioasă în Suedia, după ce își revenise! Fiind trimisă cu alte refugiate în sud, la cules de fructe contra unui salariu mizer, reușise să se separe repede de celelalte, găsindu-și la Göteborg o slujbă de croitoreasă — sömmerska era cuvântul în suedeză. M-am gândit la vară, când l-am citit, și părea nimerit59, fiindcă amintirile mele despre ea sunt ca un mănunchi pe un fundal cu trandafiri și raze de soare, și semințe pentru păsări.

Era o listă lungă de locuri și date în dosarul ei; scrise cu creionul pe hârtia îngălbenită, le descifram cu greu, dar cuprindeau un itinerar detaliat al timpului petrecut de ea în Suedia. L-am rugat pe Erik să-mi arate locurile acelea pe o hartă. Degetul lui s-a plimbat parcă la întâmplare dintr-o regiune într-alta, nord, sud, est, vest, înainte și înapoi, în timp ce parcurgea cu ochii lista în ordine cronologică.

— Cum se poate să se fi mutat așa de mult? am întrebat eu.

Erik se gândea că poate refugiații erau trimiși în funcție de cât spațiu disponibil exista pentru ei și unde.

Știam că nu am timp să ajung în toate locurile de pe listă. Unele se aflau la distanță de o zi de mers cu mașina. Dar a doua zi, fără multă discuție, Erik a anunțat la serviciu că își ia concediu medical și a închiriat un Volvo gri-metalizat, în care am pornit amândoi spre regiunea lacurilor din centrul Suediei, unde stațiunile climaterice și de odihnă frecventate în mod tradițional de suedezii din clasa superioară fuseseră transformate temporar în tabere de refugiați după război. Acestea erau locurile unde trebuie să se fi recuperat probabil bunica după boală. După aceea a muncit într-un orășel, pe urmă, într-un oraș mare, în casa unui designer de modă local. Acolo îi găsise pe prietenii care încercaseră s-o ajute să emigreze.

Regiunea lacurilor din Suedia constă în drumuri pustii de pământ și pietriș și un orizont nesfârșit de pini înalți și fusiformi, cu trunchiuri parcă jupuite, de culoarea pulberii de cacao. Am trecut pe lângă lacuri fără număr, toate sclipind albastre, reci și limpezi, sub un cer palid în comparație cu ele. Când am ajuns la Loka Brunn, o faimoasă stațiune cu tradiție, acum restaurată la fosta-i glorie arhitectonică, micuța așezare era cufundată într-o tăcere de mormânt. Ușile de acces spre grupul de case erau deschise, dar clădirile erau tăcute și nu se vedea nicio mișcare. Împreună, serveau drept un fel de muzeu, menit să explice rolul orășelului în timpul Primului Război Mondial și al celui de-al Doilea, dar, deși oficial erau deschise vizitatorilor, nu se vedea nici picior de vizitator, și nici de angajat, în niciuna dintre încăperile în care ne-am aruncat privirea.

La următoarea adresă am avut posibilitatea să ne plimbăm prin imensul castel vechi în care fuseseră adăpostiți refugiații — era casa maiestuoasă din poza cu bunica și Edith, cu veranda ei elegantă pe care se cățărase Edith în fotografie, cu mâna petrecută pe după grinda de susținere și restul corpului aplecat în afară, de parcă ar fi fost gata să-și facă vânt și să sară pe gazonul de dedesubt. Bunica stătuse acolo în picioare, cu spatele drept, capul ușurel aplecat într-o parte și zâmbind, în atitudinea de poză obligatorie pentru aparatul de fotografiat — o făcea să pară mult mai în vârstă decât știam că era atunci, mai în vârstă, de fapt, decât oricare alt om pe care-l cunoșteam, atât de în vârstă, încât un asemenea zâmbet ar arăta nelalocul lui pe fața oricărei ființe umane, căci era în întregime nepământesc în tristețea lui îndurerată.

Acum, casa în fața căreia stătuse și zâmbise pentru aparatul de fotografiat era închisă pentru reparații. Locuitorii orășelului erau cu toții vârstnici. Erik a abordat o femeie care stătea pe veranda din fața casei ei, într-un balansoar, și a încercat să-i arate pozele pe care le aveam; a întrebat-o în suedeză dacă știa ceva, orice, despre rolul pe care îl jucase orășelul ei după război.

Femeia era mai bătrână decât bunica mea, aparent senilă și aproape surdă, dar după câteva tentative anevoioase, a părut să-l înțeleagă pe Erik. Ea ne-a explicat, vorbind poticnit, de parcă avea dificultăți să-și amintească cuvintele, că era o fetișcană proaspăt căsătorită atunci când îi aduseseră pe refugiați aici și ne-a arătat cu mâna o poiană năpădită de vegetație sălbatică, crescută de-a valma, care începea în capătul străzii.

— I-au împrejmuit cu un gard. La început, ca să fie siguri că nu erau bolnavi. Era un gard de sârmă de jur împrejur. Îmi amintesc că îi vedeam pe după ochiurile de sârmă, dar n-am vorbit niciodată cu niciunul dintre ei, și nici ei nu vorbeau cu noi. După vreun an sau cam așa ceva, plecaseră toți, i-au dus în altă parte.

Deci și aici fusese închisă, mi-am dat seama în acel moment, și revelația a avut un impact fizic asupra mea, asupra corpului meu — parcă îmi căzuseră niște bolovani în stomac. Îmi venea să plâng, dar n-am vrut să mă vadă Erik și să se simtă stânjenit, așa că m-am întors și am pornit-o repede către poiana sălbăticită, ca și cum voiam s-o inspectez. La capătul străzii, îngropate sub tufe țepoase și cârcei groși de viță, erau rămășițele ruginite ale unui gard din sârmă, întrepătruns cu vegetația. Am atins unul dintre tentaculele de metal, răsucit de timp și vreme, și m-am gândit la acel moment din urmă cu mulți ani, când o altă bucățică de sârmă îmi sfâșiase pielea de pe mână, și pentru o clipă mi-am dorit să mi-o înfig pe aceasta între coaste, doar ca să simt, măcar o fracțiune de secundă, o durere mai puternică decât această jale covârșitoare.

A doua zi de dimineață, Erik s-a întors la serviciu și eu am cutreierat fără țintă prin cartierul lui, Södermalm. Am urcat pe Hornsgatan, plin de lume, oprindu-mă la vitrina cafenelei Giffi, după ce am observat acolo multe dintre dulciurile familiare mie încă din copilărie, aranjate frumos în galantarul cu pereți de sticlă. Făcea și bunica așa ceva, dar pe ea cine o învățase cum să le facă? În mod sigur nu erau dulciuri tradiționale ungurești și n-avea cum să le fi moștenit de la mama ei, așa cum pretinsese. Am intrat să comand o cafea și unul dintre fursecurile acelea mari, rotunde și dantelate de care-mi aduceam aminte. Aici erau numite toscaflam, mi-a explicat proprietarul cafenelei. Erau lipite două câte două cu cremă moale de patiserie, și nu glazurate cu ciocolată, așa cum le făcea bunica.

— Ești evreică? m-a întrebat chinezul bătrân și cărunt care era proprietarul cafenelei, când mi-a adus cafeaua.

M-a fulgerat gândul panicat că îl informase cineva cum că s-ar putea să vin aici, dar l-am alungat imediat, considerându-l ridicol.

— Da, am răspuns pe un ton precaut.

— Ești americancă? a întrebat el, cu și mai mult entuziasm de data asta.

— Da, am spus din nou.

— Știam eu! Arăți exact ca Woody Allen!

Arăt ca un moșneag arțăgos… ce drăguț — mi-am zis în sinea mea.

— Ar trebui să-l cunoști pe Leon, m-a îndemnat el. Cel mai bun client al meu. Vine în fiecare zi. Și el e evreu.

— Desigur, am spus eu, zicându-mi că evreii trebuie să fie lucru rar pe-aici, dacă el credea că ar trebui să ținem aproape unul de altul.

Leon s-a dovedit a fi un ins guraliv și cam porcos, un burlac bătrân fără copii, dar care continua să se poarte de parcă ar fi fost încă adolescent, fără să semene nici pe departe cu vârstnicii demni și veșnic solemni pe lângă care crescusem. Avea 86 de ani, exact ca bunica mea. Venise ca refugiat în Suedia de la Berlin, când avea 8 ani, înainte de război. Nu fusese însurat niciodată, a spus, dar acum regreta. Nu-i plăceau feministele, m-a informat el, parcă vrând să-mi dea un preaviz.

— Vă amintiți de supraviețuitori? l-am întrebat, încer-când să ghidez conversația departe de vederile lui politice depășite. Atunci când au venit aici, după război?

— Bineînțeles că mi-i amintesc! Era imposibil să-i ignori, chiar dacă nu se prea amestecau cu localnicii, deși cred că era mai ales din cauză că toată lumea era speriată de ei. Știi, aveau niște burți umflate…

— Din cauza șocului nutritiv, după ce primeau brusc mâncare suficientă?

— Bănuiesc că da. Mâncau foarte mult. Tot timpul le era foame. Toți încercau să se îngrașe, parcă erau obsedați.

Fotografia pe care o găsisem în dosarul bunicii mele de la Riksarkivet, făcută la doar câteva luni după eliberarea din lagăr, îmi provocase un șoc. Abia dacă puteam s-o recunosc pe bunica mea, cu fața umflată și expresia goală, nevăzând nimic.

— Păreau să fie triști? am întrebat.

— Triști? A, nu! a spus el, cu evidentă convingere. Nici pe departe, toți păreau foarte tari.

După asta am plecat de la cafenea, vrând ca această frază să-mi definească discuția cu el. Bineînțeles că bunica mea păruse tare. Nu depresivii supraviețuiseră ororilor războiului; stoicii și vitejii rezistaseră până la capăt. Bineînțeles că nu va fi pierdut mult timp lamentându-se, plângând după ce pierduse. S-a aruncat în muncă, a făcut planuri. Voia să înlocuiască familia pe care o pierduse, măritându-se și având mulți copii. Bănuiesc că era logic să-și aleagă drept soț pe cineva familiar, cineva care vorbea limba ei maternă și venea din aceeași regiune ca ea, după ce pierduse toate celelalte lucruri familiare din viața ei.

La urma urmei, eu eram cea care se lupta cu această emoție care-mi irosea forțele, cu această jale inutilă și împovărătoare, ca și cum, în refuzul ei de a i se lăsa pradă, bunica mi-o lăsase pur și simplu mie, iar eu purtam povara în cinstea ei. La fel cum ea aprindea lumânările pentru frații și surorile ei uciși în război, eu păstram vie amintirea suferinței ei. Mi-era teamă să slăbesc controlul fie și numai pentru o clipă.

Punând cap la cap informațiile, dedusesem din dosarul ei că guvernul maghiar n-a vrut să-i dea niciun document de identitate după război. Bunica apelase de mai multe ori la ambasada de la Stockholm. Abia după ce prietenii ei influenți din Göteborg interveniseră pentru ea, demersurile diplomatice sovietice îi asiguraseră obținerea unei bucăți de hârtie pe care scria că se născuse în Ungaria, dar care nu constituia recunoașterea cetățeniei. Ceea ce se dovedise suficient ca să ceară un pașaport de străin, care îi permisese ulterior să solicite cetățenie americană, iar cererea fusese în cele din urmă aprobată, după trei încercări.

Mă întărâta la culme să văd dovada chinurilor ei în această privință. Era de neînchipuit ca un om care scăpase din iad ca prin urechile acului să trebuiască să-și consume forțele trei ani de zile cu procesul exasperant de a cerși să fie primit în orice țară care ar fi primit-o. Bunica mea luase în considerare până și posibilitatea de a emigra în Cuba, cu condiția să nu desfășoare decât munci în agricultură. Era scris într-un acord pe care îl semnase cu guvernul cubanez. De asemenea, și-a declarat în repetate rânduri și intenția de a emigra în Palestina. Tocmai ea, care în cele din urmă intrase prin căsătorie într-o comunitate antisionistă ferventă!

„Toți erau sioniști pe atunci“, îmi spusese Leon.

Ce nu puteam înțelege era ce se întâmplase cu tăria pe care o afișase ea cu atât de mult curaj atunci, când era de una singură, într-o lume nebună care încă se clătina după haos. În toți anii în care trăisem sub acoperișul ei, n-am auzit-o niciodată spunându-și răspicat părerea sau cerând ceva pentru trebuințele ei. Dârzenia aceasta, pentru care aveam acum dovezi, fusese lăsată deoparte, în schimbul sacrificiului de sine total pe care-l cerea rabinul comunității Satmar. Carevasăzică, acesta să fie lucrul care te marchează în ultimă instanță ca supraviețuitor — imboldul de a-ți subsuma identitatea sub mantia mai grea a martiriului de dragul celor morți?

Odată, în timpul unei scurte vizite la New Orleans, cu ocazia turneului de promovare a cărții mele, un ins înalt, cu un tricou care îi proclama originea amerindiană, mă abordase pe o stradă din Cartierul Francez.

— Ai o mulțime de morți în jurul dumitale, îmi spusese el, cu o expresie serioasă și încruntată.

— Poftim?! exclamasem eu, crezând că glumește.

— Oameni morți. Peste tot. Te urmează. Probabil strămoșii dumitale. Asta îmi spun ei mie.

— Nu, nu, cred că te înșeli, i-am răspuns, cu un râs forțat. Nu se poate să fie strămoșii mei. Familia mea m-a repudiat. Am tăiat legăturile cu comunitatea mea. Mă îndoiesc că strămoșii mei nu sunt la curent.

— Dumneata te înșeli, nu eu, a spus el, aruncând fulgere din priviri și pe un ton iritat. Ei știu tot. Dar sunt tot acolo, și vor să știi și dumneata. Să nu-i neglijezi!

Atunci mă uitasem în jurul meu, pe strada tăcută, peste care deja se lăsa întunericul primelor ore ale serii. Care strămoși? Cum arătau? Și de ce și-ar bate capul cu cineva ca mine?

În Ungaria, îmi pusesem întrebarea cine aș putea spera să fiu, dacă nu știam mai întâi ce fel de persoană sperase bunica mea să devină. Oare de aceea povestea ei părea să fie cuibărită în propria mea conștiință de sine, de aceea mă simțeam iremediabil datoare să-i aflu visurile prin ale mele? Căutasem toată viața o magie care să fie numai a mea, un răspuns la esența indestructibilă a bunicii mele. Căutasem locul din care venea propria-mi voință neabătută, sursa tăriei mele. În mine însămi găsisem numai imperfecțiune și frică, dar îmi dădeam seama acum că moștenisem de la bunica mea conștiința faptului că „acasă“ este un spațiu interior, pe care îl poți purta în tine, care nu poate fi niciodată violat, nici dacă lumea ta toată era dată peste cap. Fără să vrea, bunica mă învățase că, dacă vrei să fii un om întreg, nu ai nevoie de certitudinea înrudirii de sânge sau a originilor confirmate; nu ai nevoie decât de convingerile tale. Iar acum, prin propria-i poveste de supraviețuire eroică, bunica îmi arăta că nu aveam nevoie de familie ca să supraviețuiesc. Chiar și atunci când urâțenia o înconjura din toate părțile și părea că toată ura din lume este dirijată spre ea, bunica mea demonstrase că integritatea sinelui nu poate fi niciodată compromisă.

***

Probabil că aș fi putut să mă întorc acasă chiar atunci, mulțumită de rezultatele demersului meu. Probabil că, dacă n-aș fi rezervat deja biletul de avion înapoi, cu plecarea din Berlin, aș fi putut hotărî să sar peste acel ultim pas din călătoria mea. Dar undeva în adâncul sufletului meu trebuie să fi știut că în acest proces de dezgropare a trecutului era inevitabil să pun piciorul și pe pământ german, și nu doar ca să merg pe urma lăsată de suferința bunicii mele, ci și ca să înfrunt gaura neagră din propria-mi conștiință, acel nod enorm de durere și frică, asociat cu toate lucrurile care emanau din termenul „german“.

Erik m-a însoțit la aeroport. Mai că n-a izbucnit în plâns când a trebuit să ne luăm rămas-bun și m-am simțit dintr-odată vinovată că profitasem de ospitalitatea lui. Nu băgasem de seamă că se atașase emoțional, într-un mod pe care eu, una, nu-l simțeam la fel. Deși probabil că asta spunea mai puține despre Erik și mai multe despre mine, căci nu-mi dădusem voie să mă atașez de nimeni, în niciun fel de situație romantică.

— Mă tem că nu te voi mai vedea niciodată, a murmurat Erik.

— Peste câteva luni vei fi la Stanford, unde toate fetele vor fi înnebunite după tine și după trăsăturile tale de scandinav arătos, i-am răspuns eu pe un ton glumeț. Crede-mă pe cuvânt, vei fi atât de distras de sortimentul variat care ți se va oferi, încât tu n-o să vrei să mă mai vezi vreodată!

A părut rănit de vorbele mele și m-am mustrat în sinea mea că nu i-am spus pur și simplu adevărul, și anume că nu puteam nici măcar să-mi închipui că aș merita să am un om atât de pur și curat ca el, un om fără niciun fel de bagaj afectiv sau traumă care să-l țină pe loc, un om căruia viitorul i se deschidea larg în față, dar pentru care eu n-aș fi reprezentat decât o povară nedreaptă. Aveam un copil și eram blocată în limitele razei stabilite prin sentința de divorț, iar a-l lăsa pe Erik să intre în viața mea ar fi însemnat să-l închid și pe el în interiorul închisorii mele fizice și psihice. Așa că, în schimb, l-am făcut să creadă că nu eram interesată de o relație pe termen lung cu el. Adevărul este că am spus-o cu convingere, dar acum, când mă uit înapoi, nu cred că aș fi putut să-mi dau seama ce simt, fiindcă de atât de mult timp îmi strângeam inima într-o menghină, încât se transformase într-o masă informă, sufocată și lipsită de sânge.

Pe atunci aventurile mele romantice se rezumaseră la flirturi în jocuri psihologice de-a cine e mai tare, dansuri în jurul barierelor și al tabuurilor, o explorare a întunericului, a interzisului, a rușinosului. Mi-am amintit, când avionul se ridica spre înalt, că doar cu vreun an în urmă ieșisem la o întâlnire cu un bărbat pe nume Otto, care lucra la casa de marcat a librăriei mele preferate. Era american de origine germană, foarte înalt și lat în umeri, cu un nas bine conturat și un maxilar care se lărgea imposibil de mult când zâmbea. Întâlnirea noastră s-a terminat la picioarele podului Williamsburg, cu noi prefăcându-ne că suntem în anul 1939, iar eu eram o fată evreică pe care el o găsise pe stradă.

După aceea am fost amândoi jenați de ceea ce făcuserăm — Otto pentru că se lăsase dus de val în asemenea hal, eu, pentru că mă simțisem de parcă ar fi fost de-adevăratelea.

Otto și cu mine nu ne-am mai revăzut niciodată. Am evitat să mai merg la librăria lui. Ce anume căutasem eu în seara aceea? Îmi vor trebui ani de zile ca să înțeleg.

Mi-am amintit că, în timpul studenției mele la Sarah Lawrence, cunoscusem o fată care lucra ca animatoare specializată în dominație într-un club de fantezii erotice din Manhattan; ea îmi mărturisise, cu titlu confidențial, că era vizitată în mod repetat de „rabini“ din comunitatea mea, care îi cereau să se îmbrace în ofițer nazist și să-i bată.

„Nu sunt toți rabini doar pentru că au barbă!“ am spus eu, dar relatarea ei mi-a rămas în cap și am tot rumegat-o o vreme. Chiar erau bărbați din Williamsburg, crescuți de supraviețuitoare și supraviețuitori ai Holocaustului, care căutau să dea un chip călăilor moșteniți și să retrăiască suferința pe care o înduraseră părinții și bunicii lor? Era doar sentimentul de vinovăție al supraviețuitorului? Sau exista ceva mai întunecat și mai erotic în acel impuls? Mai important: oare sufeream și eu de aceeași obsesie?

Niciodată nu-mi exprimasem nici măcar în gând vreo dorință de a simți durere, dar remarcasem atracția față de un sentiment de putere, atât la mine, cât și la alții. Ceva din mine cerea imperios să i se arate bățul și ocazia de a fi mai tare decât cel care-l mânuia. Bineînțeles, se prea poate să fi existat un răspuns foarte simplu — în copilărie fusesem supusă controlului și dominată de adulți care aveau putere asupra mea, iar acum mi se dădea ocazia să retrăiesc experiența aceea, dar cu un final diferit. Și totuși, mai era ceva, perspectiva foarte seducătoare de a renunța la puterea mea, doar ca să o recâștig, înzecită. Căci odată cu întoarcerea puterii mele venea și forța vitală a vrăjmașului care încercase să mi-o fure — prin simpla pierdere, el abdica de la toată puterea lui, în favoarea mea.

***

Am aterizat la Viena și am pornit direct spre Hauptbanhof, unde am cumpărat un bilet de tren cu date de călătorie flexibile pentru München. M-am urcat într-un tren care mergea în direcția aceea și m-am trezit așezată în fața unui tânăr arătos, pe nume Martin, blond cu ochi albaștri, care nu și-a dat seama că germana pe care o vorbeam eu era, de fapt, idiș. A presupus, când foloseam câte un cuvânt pe care nu-l înțelegea, că vorbesc cine știe de dialect ciudat de la munte. I-am explicat că sunt americancă, dar bunicii mei încă mai vorbesc acest vechi dialect și la un moment dat l-am întrebat, nevinovată și pe nepusă masă, dacă există antisemitism în Austria. Martin a făcut ochii mari, neîncrezător.

— Aici?! Bineînțeles că nu! Noi n-am avut niciodată antisemitism. Ne confunzi cu germanii.

Felul în care a spus-o, cu o convingere sinceră, făcea să fie clar că e o afirmație pe care o crede.

Martin locuia la Salzburg și, amintindu-mi brusc de poveștile pline de viață țesute în jurul acelui oraș de Gregor von Rezzori în formidabilul lui roman Memoriile unui antisemit, care avusese asupra mea efectul unei lovituri de măciucă în moalele capului, am decis că aș putea foarte bine să cobor la Salzburg și să petrec o noapte acolo. În seara cu pricina, orașul era o învălmășeală indistinctă de oameni beți și muzică live. Avea loc nu știu ce festival; traficul auto era întrerupt pe toate străzile și bărbați gălăgioși, în tradiționalii pantaloni trei-sferturi din piele, lederhosen, se înghesuiau în jurul unor mese așezate afară, în stradă, în timp ce chelnerițele îmbrăcate în clasicul sarafan dirndl trânteau tăvi după tăvi cu halbe de bere în fața lor. Oamenii păreau rumeni la față și plini de voioșie; dansau în piețele publice, hohotind zgomotos, și se băteau prietenește unii pe alții peste spate. Treceam ca o fantomă posacă prin mulțimea lor, simțind o inexplicabilă greutate în spate. Fericirea lor mă întrista.

Mi-am adus aminte glasul de neuitat al protagonistului lui Rezzori:

[…] Salzburgul era de nesuportat în vara lui 1937: invadat de evrei, dintre care cei mai nesuferiți erau cei refugiați din Germania. În ciuda […] Mercedesurilor încărcate, ei se comportau ca victime ale unei persecuții brutale, se simțeau îndreptățiți să-și petreacă toată ziua în grup la Cafe Mozart, […], criticând totul și așteptând să li se pună la dispoziție tot ce-și doreau, dar mai bine, mai repede, mai ieftin, dacă nu chiar gratis. […] Mai mult, vorbeau cu o aroganță berlineză […] care irita pe oricine fusese crescut în Austria. Auzul meu bine instruit percepea până și în cele mai tăioase fraze prusace tărăgăneala semită.…Îmi venea să-i omor pe toți.60

Bineînțeles că puteți să fiți fericiți acum, mi-am zis bosumflată, încercând să mă strecor printr-un grup de cheflii gălăgioși în lederhosen. Toți evreii s-au dus. Mă simțeam de parcă fiecare chip de pe stradă ar fi putut să fie un personaj din Memoriile unui antisemit, căci, dacă învățasem ceva din cartea aceea, era că antisemitismul este un parazit care pândește ascuns până și în cel mai desăvârșit dintre specimenele umane — întrebarea fiind întotdeauna nu dacă, ci până unde își săpase tunelurile de vierme, lăsând în urmă o dâră de putreziciune.

La un nivel conștient, știam că vocea din capul meu dramatiza lucrurile, încercând să se ia în piept nu cu lumea din jurul meu, ci cu lumea despre care își închipuia că există simultan pe un alt plan. Și totuși, oare cărțile acelea pe care le citisem recent mă convinseseră că acest plan era mai real, mai concret decât orice societate banală și palpabilă în care m-aș fi afundat?

În scurta mea vizită la Salzburg nu voi găsi nici măcar un singur memorial închinat comunității evreiești care înflorise odinioară aici. Salzburgul fusese primul oraș invadat de germani unde austriecii fuseseră mai mult decât încântați să-și deporteze evreii. Orașul este vestit pentru organizarea unui rug imens de ardere publică a cărților în piața principală. Și totuși, locul acela nu era acum decât o banală atracție turistică, cu o fântână ornamentală și trăsuri trase de cai care abia așteptau să-i plimbe pe vizitatori prin oraș. Vechea sinagogă, acum un hotel sclipicios, nu avea pe zid nici măcar o cât de mică plăcuță comemorativă. În căutările mele pe Google, descoperisem că motivația oferită de Austria pentru faptul că nu ridicase memoriale în amintirea Holocaustului era teama de represalii, prin vandalisme și atacuri antisemite. Răspunsul austriecilor la antisemitism părea să fie încercarea de a fi împăciuitori, în loc să-l smulgă din rădăcină.

Ceea ce rămânea în schimb, m-a informat Google, era ceva numit Stolpersteine — „pietre în care te împiedici“. Acestea sunt mici plăcuțe memoriale instalate pe trotuar, pe străzile din Salzburg și ale altor orașe, aparent la întâmplare61. Totuși, după un tur cuprinzător al micului oraș, nu dădusem nici măcar peste una. Când m-am oprit ca să întreb două fetișcane care făceau pe DJ-ii într-o piațetă publică și le-am rugat să mă ajute să le găsesc, s-au uitat la mine extrem de derutate și au spus că nu auziseră niciodată de așa ceva. Le-am explicat mai clar în germană ce voiam, insistând că pietrele trebuie să existe. Poate că m-ar putea îndruma unde să găsesc o hartă cu localizarea lor? Acum chiar că erau sâcâite. „Sunt aici, dar greu de găsit. Poate pe strada de acolo, mai sus și la dreapta. Dar noi nu știm.“

Nu era de găsit nicio piatră memorială pe stradă în sus și la dreapta, cu toate că am colindat aleea aceea îngustă de cel puțin cinci ori, cu ochii lipiți de pavaj. Într-o altă piațetă, tineri și tinere în haine albe executau un dans folcloric austriac și mulțimea se adunase să-i privească. M-am îndreptat spre hotelul meu ieftin de la marginea cartierului vechi ca să-mi iau valiza și, când am ajuns în intersecția triunghiulară peste care se lăsase o liniște supranaturală, m-am oprit brusc înainte să traversez strada spre hotel, fiindcă mă reținuse ceva care semăna a flashback.

Numai că nu era amintirea mea. Nu avea cum, pentru că imaginea pe care o aveam acum în cap, cu o fetiță într-un șorțuleț cu volănașe, pieptănată cu două cozi lungi, împletite și legate cu funde, târâtă de mână pe stradă de o femeie între două vârste, cu fuste lungi, o pălărie înclinată cochet într-o parte și cu talia de viespe sufocată într-un corset invizibil, pe drum să viziteze o bătrână care trăgea să moară — asta nu era nici măcar din vremea mea. Era de parcă îmi aminteam ceva de acum o sută de ani, dintr-un oraș pe care nu-l vizitasem niciodată, a cărui arhitectură n-o mai zărisem nicăieri până acum și văzând fețele unor rude pe care nu le recunoșteam. Am rămas țintuită la colțul străzii, ca hipnotizată, holbându-mă la clădirea aceea care îmi declanșase strania viziune — o casă de locuit zugrăvită în cea mai palidă nuanță de liliachiu, cu brâuri albe și ferestre întunecate în spatele cărora nu se vedea nicio mișcare. De ce mă asaltau tocmai acum aceste momente ciudate, nepământești, ale senzației de déjà-vu? Să fie o amintire pe care o moștenisem sau eu eram cea care o inventase, însăilând un amestec din istorisirile bunicii mele? Fermentaseră ele în mine toți acești ani? Se ridicau acum la suprafață, cerând parcă să fie curățate, așa cum o vedeam pe bunica îndepărtând spuma grasă de pe apa în care fiersese găina? M-am cutremurat acum, în ziua aceasta caldă de vară, ca de un fior pornit din străfunduri, și am zorit pe tot drumul până la gară, deși nu aveam nicio grabă, pentru că mă simțeam de parcă în orașul acesta erau spectre de care trebuia să mă scutur. Și o singură clipă dacă mai stau, mi-am zis în sinea mea, se vor lipi de mine ca niște dybukkim62.

M-am urcat într-un tren ÖBB spre vest, dar nu am putut să aflu dacă Münchenul era ultima oprire sau trenul mergea mai departe. Pentru că stațiile nu erau anunțate dinainte, trebuia să fiu gata să mă dau jos în orice moment, fiindcă ușile nu rămâneau deschise decât un minut sau două, până ce trenul se urnea mai departe. De cum intram într-o gară, verificam ecranul monitorului din vagon și mă uitam la inscripțiile de pe peron, ca să mă lămuresc unde eram. La un moment dat, ridicând privirea, am văzut cuvintele „München Hauptbahnhof“ pe monitor și m-am repezit spre ușă, înainte să se închidă. Conductorul, un bărbat slab și mai în vârstă, cu o mustață albă stufoasă care-i ascundea gura, tocmai se pregătea să încuie.

— München? am spus eu întrebător.

— Ja, München, a răspuns el și mi-a făcut semn să cobor prin ușa pe jumătate deschisă.

Abia după ce coborâsem mi-am dat seama că pe plăcuța de pe peron scria ROSENHEIM. Repede, am făcut stânga împrejur, încercând să urc înapoi în tren, exclamând spre conductor că era altă gară, dar el a dat doar din umeri, uitându-se în ochii mei, și mi-a trântit ușa trenului în față.

A fost de parcă fusesem martora unui gest de o inexprimabilă cruzime. Pieptul mi s-a contractat, plămânii parcă mi-au explodat; răsuflarea mi-a ieșit cu o răbufnire de lacrimi și m-am prăbușit pe grămăjoara mea de bagaje de pe peron. În depărtare puteam zări vag, prin ceața cenușie a lacrimilor, un șir de oameni la celălalt capăt al gării, care se uitau la mine tăcuți.

Când am ajuns, în sfârșit, la gara centrală din München, după ce găsisem un tren local din celălalt capăt al gării Rosenheim, afară ploua cu găleata, așa că m-am dus la barul gării și am comandat în germană o cafea. Barmanița m-a întrebat de unde sunt; a spus că accentul meu era süß, dulce. Și, pentru că eu abia începeam să mă descurc prin această limbă stranie, care îmi părea și mângâietor de familiară, și amenințător de distorsionată în același timp, și pentru că eu auzeam cuvântul german süß la fel ca pe ziß din idiș, n-am știut dacă ar trebui să iau întrebarea barmaniței ca pe un compliment sau ca pe o dovadă a aerului de superioritate, dar în cel mai rău caz eram măcar mulțumită să văd că originile mele nu sunt deloc clare.

— De ce nu încerci să ghicești? am întrebat-o.

— N-am nici cea mai vagă idee, a spus ea. De obicei pot să-mi dau seama pe loc, dar accentul tău e un amestec de mai multe locuri. Cehia? Polonia? Elveția? Eventual Olanda?

Am zâmbit cu nasul în ceașca mea de cafea. Se fixase pe felul cum pronunțam foarte șuierat sunetul ch din ich.

— Un amestec, am răspuns.

Doi bărbați foarte beți mi-au propus să mă mărit cu ei, în timp ce mâncam la ora 3 după-amiază. Stăteau în picioare, aproape de mine, cu berea plescăind în paharele pe care le țineau în mână.

Alții care asistau la spectacol mi-au spus să nu-mi fac probleme, așa e în cultura bavareză. „Noi suntem foarte prietenoși“, a spus un tip, apucându-mă strâns de mână. Mi-am extras mâna dintr-a lui și am încercat să mă scuz că trebuie să plec.

Markus a fost cel care m-a salvat atunci, vârându-se printre bețivani și instalându-se protector lângă mine pe scaunul înalt de la bar. Înalt, cu umeri lați, arătând foarte neamț în toate privințele, dar cu un nas ușor strâmb, care-l făcea mai prezentabil, și un veșnic semisurâs amuzat în colțul gurii, care îndulcea severitatea trăsăturilor lui ascuțite, s-a conturat brusc pe orizontul razei mele vizuale, nemailăsând să pătrundă nimic altceva și am avut senzația că-și trecuse cineva o mână răcoroasă peste fruntea mea încinsă — acum trebuia să mă concentrez doar pe acest punct focal aflat direct în fața mea, iar toate straturile străine și înfricoșătoare care stăteau în așteptare, în spatele lui, puteau să se piardă în irelevanță deocamdată. Am făcut schimb de amabilități și mi-a fost limpede că era un tip sobru și decent. Mi-a făcut un compliment la adresa ochelarilor cu rame groase și mi-a spus, pe un ton de parcă se minuna sincer, că arăt ca ieșită direct dintr-un film de-ale lui Woody Allen. L-am iertat pentru clișeu, de data asta, având în vedere circumstanțele, și conversația a migrat curând spre subiecte mai interesante. I-am povestit cum plănuisem să refac pașii bunicii mele prin Europa, Germania fiind inevitabil ultima oprire de pe traseul meu. Am așteptat să intre în defensivă sau să fie intimidat de subiect, dar el a reacționat cu o curiozitate senină. Mi-a spus, cu o expresie atât cât se putea de serioasă, în ciuda implacabilului surâs, că el era urmașul unor menoniți, pe o parte, dar și a unor naziști, pe partea cealaltă. Bunica lui chiar se lăudase că i-ar fi sărutat mâna lui Hitler, a spus el, de parcă mă provoca să mă arăt șocată.

Am tăcut, privindu-l cercetător. Simțeam momentul ca pe o ocazie promițătoare; prima conversație pe care o avusesem vreodată cu un vorbitor de germană care nu se retrăgea în tranșeele negării și nici nu vorbea despre bunicul care luptase în rezistență. Mi s-a părut că Markus se simte suficient de detașat de trecut, încât abordarea acestuia să nu-i producă nicio înțepătură dureroasă și pe loc mi s-a aprins scânteia curiozității — voiam să știu de ce.

— Nu e vorba atât despre ce au făcut bunicii tăi, i-am spus eu gânditoare, sau ce a făcut oricare dintre bunicii noștri, cât despre ce ai fi făcut tu însuți, dacă ai fi trăit atunci. Pot eu să fiu sigură că nu te-ai fi lăsat dus de valul nebuniei generale și n-ai fi omorât pe cineva ca mine?

— Poți fi sigură că nu m-ai fi omorât, dacă tu ai fi fost nemțoaica și eu evreul? Poți fi vreodată realmente sigur de cineva până nu-l vezi în situația respectivă?

— Eu nu sunt capabilă de genul ăsta de ură sau de violență.

— Dar dacă ai fi fost crescută de niște antisemiți convinși? Cine este, la urma urmei, cu adevărat stăpân în totalitate peste el însuși?

Ochii îi scânteiau. Era limpede că pentru el totul se petrecea într-un plan teoretic; îi făcea plăcere aspectul filosofic al discuției noastre. M-am minunat de detașarea lui.

— Știai că iudaismul crede în preceptul păcatelor tatălui pe care le plătește copilul? am răspuns. Eu am crescut știind că suferința noastră este o căință pentru Haskalah, iluminismul evreiesc63. Dar în egală măsură am fost învățată că germanii vor fi mereu judecați ca fiind răi, pentru ce au făcut străbunii lor. Ar trebui să-i urâm pe vecie.

— Dar tu nu mai ești felul în care ai fost crescută. Tu ești tu.

Surâsul lui era în continuare acolo, răbdător și netul-burat.

— Și dacă sunt și una, și alta? Dacă nu mă pot hotărî?

Niciuna dintre efemerele mele întâlniri romantice de până atunci nu se caracterizase prin această intimitate intensă și perfect naturală. Când Markus s-a oferit să mi se alăture pentru etapa următoare a călătoriei mele, a părut să fie cel mai firesc lucru din lume.

— Ești sigur că e o idee bună? l-am întrebat eu, dintr-un sentiment al datoriei. S-ar putea să ajungem să ne detestăm unul pe celălalt.

— O să-mi asum riscul, a spus el.

A ieșit în ploaie ca să-și aducă mașina și eu l-am așteptat la intrare. Dincolo de scări, un grup de adolescenți îmbrăcați în negru, cu tatuaje pe gât, fumau indiferenți, cu niște expresii disprețuitoare pe față. Chiar așa, cum faci ca să deosebești un nazist de un punkist? Și, de fapt, cum arată un neonazist „skinhead“? Toate fețele mi se păreau amenințătoare și mă simțeam tot mai nervoasă, stând ca pe ace, cu cât treceau minutele. O pereche de ochi imperturbabili i-a întâlnit pe ai mei, la întâmplare, și m-am strâns toată în mine, coborând privirea spre pământ. Un bărbat înalt fuma un pic cam prea aproape de mine și am simțit cum mi se accelerează bătăile inimii. Oare doar mi se părea sau rânjea la mine?

În sfârșit, mi-a vibrat telefonul. „Hai după colț“. SMS de la Markus. „Am parcat în față la Starbucks.“

Nu voiam să mă mai întorc prin mulțimea de oameni. „Poți să vii după mine la ieșire?“ am întrebat. „Mă simt puțin cam copleșită.“

A venit. M-am uitat și iată-l, masiv fără să fie amenințător, cu același surâs de drăcușor năzdrăvan care nu-i pierea deloc de pe față. Nici acum nu știu cum să explic sentimentul pe care l-am avut atunci și pe care nu-l mai trăisem niciodată, de a mă uita la un chip complet nou pentru mine, cu convingerea că îmi era, cumva, perfect familiar. L-am privit și am simțit instantaneu că parcă îl cunosc dintotdeauna.

Ne-am ciorovăit pe tema cine să-mi care valiza prin ploaie.

— Sunt feministă! Lasă-mă să mă descurc singură!

— Genau, a spus el. Exact. Fii o feministă cuminte și ține-ți gura.

Ne-am ciondănit așa până la mașina lui, pe drumul până la hotelul unde îmi rezervasem o cameră și în supermarketul unde am intrat ca să cumpărăm ceva de mâncare. Ne-am tachinat și ne-am contrazis, și am râs, oprindu-ne doar pentru conversațiile necesare cu casiera și cu recepționera de la hotel. Nu ne puteam dezlipi privirile unul de altul.

Am mâncat la repezeală în camera de la hotel, îndesându-ne în gură bucăți mari de pâine neagră, unse cu cremă de brânză de capră. Stătuserăm pe marginea patului cât am mâncat și inevitabil ne-am prăbușit în el după ce ne scuturaserăm și de ultima firimitură din poală. Țin minte că nu eram în stare să mă gândesc că aș putea face orice altceva. Mă simțeam de parcă aș fi invocat un fel de golem, un paratrăsnet pentru proiecțiile și complexele mele.

Povestea cu care crescusem eu, povestea pe care o crezusem vreme îndelungată, că există pe celălalt mal al Atlanticului o națiune întreagă de oameni care încă arde de ură împotriva mea pentru că sunt evreică… ei bine, iată un ac pentru acel balon! Căldura pielii lui pe pielea mea, zâmbetul din ochii lui, mișcările lui timide — toate acestea îl făceau uman într-un fel pe care n-aș fi putut niciodată să-l înțeleg cu mintea, în plan pur intelectual. În acele clipe, nu existau niciun fel de linii despărțitoare între noi, nici rasiale, nici culturale, nici emoționale.

Am avut senzația unei răni foarte vechi care începe să se închidă. Terminații nervoase care se înfiorau și prindeau viață, mușchi care zvâcneau și tremurau, și tot corpul meu, pulsând — era ca și cum două faleze înalte se luptau să se miște una către cealaltă, ca să îngroape hăul dintre ele, dar m-am temut că acel cutremur monumental nu va face altceva decât să aducă după el o avalanșă.

Planul meu inițial fusese să urmăresc traseul pe care mersese bunica mea din lagăr în lagăr, după ce fusese selectată la Auschwitz pentru muncă forțată — primul, imediat la nord de München, pe urmă, în Saxonia și Saxonia Inferioară, până ajunsese să fie azvârlită la Bergen-Belsen, când inamicul se apropia prea mult. Dar acum, în prezența acestui bărbat, un bărbat care mă făcea să-mi doresc să iau o cameră la hotel din care să nu mai ies vreo două săptămâni, mi-am dat seama că obosisem să fiu tristă și prizonieră în capcana trecutului, în timp ce tot restul lumii avea parte să trăiască în „aici și acum“, obosisem să port în spate această fidelitate apăsătoare, care îmi cerea și ultima fărâmă de energie psihică pe care o aveam, și că tot ce voiam era doar să fiu o ființă omenească, măcar pentru un timp, să fiu doar o persoană, separată de tot bagajul strămoșilor mei, pe care mă încăpățânam să-l car după mine. Poate că există o cale să-mi păstrez fidelitatea față de acest țel inițial doar aflându-mă aici, înfruntând nu ce fusese șters de pe fața pământului, ci ce continuase să existe. Așa că i-am spus lui Markus: „Hai să nu facem deocamdată nimic legat de Holocaust“, iar el mi-a zâmbit și a spus: „Zum Befehl!“64, în felul acela al lui, cu un ton ironic și o expresie gravă, de nu prea știam niciodată dacă glumește sau vorbește serios.

În dimineața următoare mi-am pus calabalâcul în portbagajul mașinii lui și, în loc s-o pornim spre nord, am luat-o spre centrul Bavariei Superioare. Cam la vreo oră de mers de München, s-au ivit în depărtare Alpii și am început să urcăm dealurile, în căutarea unui loc unde să stăm. Nu știam nimic despre regiune, doar că fusese leagănul curentului expresionist Der Blaue Reiter, despre care mă dăscălise Richard, și știam că voi găsi multe muzee dedicate acelei epoci pe care le voi putea explora. Ne-am decis să înnoptăm la o mică pensiune din sătucul adormit Murnau am Staffelsee, cuibărit chiar la poalele munților, cu o panoramă vastă în toate direcțiile.

Proprietarii pensiunii erau doi soți pe nume Gina și Frederic; ea era pictoriță, el, bucătar, și împreună creaseră ceva care semăna a refugiu neobișnuit, ca un omagiu adus istoriei acelei zone, un han înțesat de tablouri și sculpturi, care servea și feluri de mâncare somptuoase în sala de mese alăturată. Pensiunea avea numeroase cotloane și unghere în care să te ascunzi, cu o sumedenie de plante ornamentale, bazine cu arteziene clipocitoare, fotolii moi și hamace suspendate în variate unghiuri. Un motan dolofan British Shorthair se lăfăia la soare pe alee în timp ce noi târam valizele peste pietriș.

Markus s-a dus să-l mângâie, dezmierdând și cocolind cu un entuziasm de-a dreptul copilăresc motanul care acum torcea. Mă uitam amuzată la vlăjganul aplecat peste animăluț.

— Uite! a strigat Markus spre mine, care stăteam ceva mai departe, cu valiza lângă mine. Se lasă pe spate ca să-și arate burtica, uită-te la el ce fericit e! Nu-i așa că e cel mai drăgălaș?

— Ăla e Max, a strigat Gina din ușa casei. Stă cu noi aici. Hai să vă conduc în camera voastră. Sper să veniți diseară la cină, da?

Am dat din cap că da. Pe drum încoace, citisem recenzii excelente pe internet pentru mâncarea de aici.

— Abia așteptăm!

Camera noastră era un mic apartament cu baie proprie, la al doilea nivel al clădirii, cu un balcon care dădea spre vest, unde soarele deja apunea în spatele acoperișului de țiglă în pantă. O lumină ca de ambră desena dungi paralele peste pat și pe podea. Parcă găsiserăm un loc unde timpul se oprise ca să-și țină răsuflarea, doar atât cât să ne putem descoperi unul pe celălalt în acel spațiu sacru dintre inspir și expir, înainte să avem șansa de a ne gândi cum se vor termina lucrurile, după ce momentul va lua inevitabil sfârșit și vom reîncepe să respirăm.

Dar mai întâi am făcut o plimbare prin satul pitoresc. Lângă biserică am văzut un monument enorm, sculptat în granit, cu trandafiri și margarete proaspăt culese așezate pe soclu. Purta inscripția Unsern Helden — Eroilor noștri. Cuprindea numele localnicilor care muriseră luptând pentru Germania nazistă.

— Au voie să facă așa ceva? Acum pot să-i transforme în eroi? am spus eu.

— Nu toți au vrut să lupte în armată, a spus Markus. Mulți dintre ei au fost forțați.

— Nu crezi că ar fi fost mai potrivit un titlu gen „Victimelor noastre“ sau, eventual, „Martirilor noștri“? Eroi… nu-ți dai seama de implicație?

Markus a ridicat din umeri. Cu coada ochiului, am remarcat un adolescent cu un ciuf blond pe frunte care îmi arunca priviri pe furiș. Înțelesese ce spusesem? Era neonazist? I l-am arătat lui Markus.

— Nu mai vorbi atât de tare, OK?

— Dar tocmai asta-i problema! Adică să-mi fie frică să vorbesc despre asta tocmai aici, unde s-a întâmplat?! Unde se presupune că ar exista cea mai bună educație despre Holocaust din lume? Vezi aici vreun memorial pentru eroii evrei care au murit?

Dar nu era niciunul, nici în satul acela, nici în vreun altul dintre satele și orășelele bavareze pe care le-am vizitat în zonă. N-am mai abordat subiectul, dar am decis că lipsa amintirii e tot un soi de negare. A evita să pui în discuție problema însemna a pretinde că nu s-a întâmplat niciodată, iar din acest punct de vedere Bavaria era la fel ca Austria — devenise convenabil să uiți sau, mai degrabă, să revizuiești. Nu era corect să-i găsesc vină lui Markus pentru asta, dar, deși nu existau linii despărțitoare între noi când eram singuri într-o cameră, afară devenea mai ușor să-l văd ca fiind pe celălalt mal al unui golf imens.

La ora cinei am pornit-o agale spre sala de mese, o grotă drăgălașă, văruită în alb, săpată în partea estică a proprietății. Înăuntru era deja o atmosferă însuflețită de clinchetul halbelor de bere, zdrăngănitul farfuriilor și al tacâmurilor sortate în bucătăria din spate și pălăvrăgeala veselă a mesenilor. Toate mesele erau ocupate, fiindcă în local avea acces oricine, nu doar clienții pensiunii, dar Gina ne-a zărit. S-a apropiat de noi, arătând ca o regină exotică, într-o robă lungă până la pământ și cu părul strâns într-un turban din mătase.

— Haideți afară, a spus ea. Întotdeauna păstrez o masă specială pentru oaspeții noștri.

Am urmat-o prin ușa din spate într-o curte îngrădită și plină cu ferigi foșnitoare, iluminată doar cu luminițe colorate de Crăciun, înșirate între copaci. Sub o umbrelă mare era adăpostită o masă singuratică, având tăblia din stinghii de lemn acoperită cu o față de masă din dantelă albă. Într-un bol așezat în mijloc pluteau trandafiri roșii. Trei bărbați stăteau deja în jurul mesei, bând vin roșu din pahare fără picior.

— O masă pentru prieteni, a spus Gina, surâzând și făcând semn din cap spre ceilalți. La adăpost de gălăgie. Aici chiar putem să vorbim.

Bărbații s-au prezentat; nu toți erau localnici, dar păreau să fie prieteni buni de-ai Ginei. Un profesor universitar, un mecanic și un motociclist — era greu de înțeles ce anume îi unea într-un grup. După ce Frederic ne-a turnat din vinul acela roșu-închis și ne-a adus farfuriuțe cu crochete de caracatiță și de porc, în crustă crocantă, m-am relaxat un pic, și atunci trebuie să fi început să vorbesc în germană, fără să-mi dau seama.

— Deborah! Nu ne-ai spus că vorbești germana! a exclamat Gina. Ce păcat, aș fi vorbit cu tine în germană imediat ce ai sosit!

— A, nu, nu prea se poate spune că o vorbesc, am spus eu. Sau, mă rog, o vorbesc, dar foarte prost.

— Nicidecum, a spus Gina. O vorbești chiar bine. De fapt, ar trebui să vorbești în germană mai des. Ar fi păcat să n-o folosești.

— Bine, o să vezi, am spus eu. Nu e germană adevărată. Dacă vorbesc îndeajuns de mult, ai să înțelegi.

Motociclistul a zâmbit și și-a golit paharul.

— Țara asta are multe dialecte. Să mă auzi pe mine când vorbesc germana bavareză…

— Așa este, a dat din cap universitarul. Eu abia dacă reușesc să-l înțeleg.

— Tu ce dialect vorbești? m-a întrebat mecanicul.

Nu deschisese prea mult gura de când veniserăm noi și pritocea același pahar cu vin.

— E unul chiar foarte vechi, am spus eu, reticentă să explic; în schimb, am inventat: Familia mea are strămoși franco-germani, iar bunicii mei vorbeau acest dialect, pe care probabil că l-au moștenit de la părinții și bunicii lor. Nu cred că se mai vorbește deloc în Germania din ziua de azi.

Markus s-a întors atunci să se uite la mine, cu o expresie curioasă în ochi. Fusese ocupat până atunci să înfulece aperitivele cât timp eu discutasem cu ceilalți, în stilul lui caracteristic rezervat. Acum stătea cu brațele încrucișate peste piept și gura țuguiată a amuzament, fără să spună nimic.

— De ce nu le-ai spus că era idiș? m-a întrebat el mai târziu, după ce ne împleticiserăm spre camera noastră prin întuneric.

— Bănuiesc că mi-era teamă de reacțiile lor, am spus.

— Chiar mă întrebam dacă ăsta a fost motivul…

— Aici nu sunt deloc evrei, Markus. Nici măcar unul. Pot efectiv s-o simt, de parcă ar fi ceva în aer, ceva care lipsește. Și chestia asta mă sperie, nu știu de ce.

Apoi a plouat, trei zile la rând. În ziua a treia, am renunțat să mai încercăm să ieșim. Stăteam întinși în pat și aveam ferestrele deschise ca să intre aer, așa că puteam auzi picăturile cum se izbesc de burlanul din metal și ricoșează din țiglele acoperișului. Cădeau cu un plescăit pe ferigile și copacii cu frunze late, după care se împrăștiau în pământul noroios al aleii.

— Vreau să-ți cânt ceva, bine? i-am spus lui Markus, care stătea întins lângă mine cu ochii închiși. Să-mi spui dacă înțelegi cuvintele. E un cântec de leagăn din copilăria mea.

— Mmmm… a aprobat el, relaxat.

Am început să cânt în idiș.

Dormi, copile

Sufletul să-mi odihnești

Închide ochii

În brațele ei

O mamă te ține

Nu-ți fie frică

Să n-ai grijă

Că soarele apune

O nouă dimineață vine

Plină de bucurie și fericire.

— Sehr schön65, a spus el. Un cântecel foarte drăguț.

— Stai, am spus eu, că nu s-a terminat.

Am continuat:

Copile, ai avut o mamă

Abia ai cunoscut-o

În flăcări la Auschwitz

Au ars-o.

Un vânt rău a bătut atunci,

O ploaie rece și grea,

Când te-am găsit, copile,

În pădurea udă.

Amândoi am fugit

În căutarea unui loc sigur

Am dat peste niște partizani

și am stat cu ei…

Nu-ți fie teamă, copile,

dormi liniștit…

Într-o zi te vei întâlni cu Dumnezeu

Și atunci poți să-i ceri

să răzbune sângele mamei tale.

— Ăsta e cântecul meu de leagăn, am spus și m-am răsucit ca să mă uit la Markus. Asta le cântau copiilor în comu-nitatea mea.

Avea ochii deschiși acum și a ridicat din sprâncene.

— Ja, e foarte plin de emoție.

— Am senzația că acest cântec rezumă toată copilăria mea.

Era un fel de a mă scuza, dar, în același timp, era și un fel de avertisment. Voiam să înțeleagă că nu puteam să nu am toate aceste sentimente ce se ridicau vârtej la suprafață ca un taifun, care, mă temeam, avea să se năpustească asupra lui, pe măsură ce simțămintele ieșeau din adâncuri în toată furia lor imposibil de controlat. Poate că încercam să-i spun să se retragă, să se protejeze.

În sfârșit, a ieșit soarele! După ce am făcut ochi de dimineață, am sărit amândoi din pat și am înfulecat la iuțeală un mic dejun. Eram nerăbdători să profităm de vreme și să facem cât mai multe cu putință, fiindcă prog-noza anunța din nou ploaie spre sfârșitul săptămânii.

— Unde să mergem? a întrebat Markus după ce urcaserăm în mașină.

— Spre munți, firește!

Nu văzusem niciodată Alpii de aproape și niciun alt lanț muntos comparabil. Perspectiva îmi dădea fiori de plăcere. Peisajul era superb: pantele munților ca un zid neclintit în fața noastră, părând că nu se retrage și nu se micșorează cu cât ne apropiam de el, așa cum m-aș fi așteptat. Ne-am oprit la Mittenwald, ultimul oraș înainte de granița austriacă, fiindcă voiam să aruncăm o privire la râul Iser, un torent glaciar cu apa de culoarea înghețatei cu mentă, care curgea înspumat pe lângă pietre și bolovani în graba lui nebună de-a ajunge undeva. Ne-am oprit să facem poze pe mal, cu Alpii desenând un fundal splendid, dar încă depărtat. Apoi au venit versanții abrupți și serpentinele în ac de păr, peste graniță, și, în cele din urmă, cu un pic de rău de mașină, am ajuns la Innsbruck, în Austria. Ne-am plimbat prin orașul vechi, care era înțesat de turiști, și am cumpărat un prânz rece de la un supermarket. Apoi am pornit înapoi spre zona mai puțin populată, către un parc cu sălcii și mesteceni bătrâni, pe malurile râului Inn. Dincolo de șuvoiul lui verde scânteietor, căsuțele viu colorate ale localnicilor urcau pe coline, iar munții cu crestele înzăpezite se ridicau maiestuos deasupra lor, într-un peisaj care-ți tăia respirația cu splendoarea lui. Turle și cupole se ițeau jucăuș ici și colo printre ele. Ne-am terminat prânzul și am coborât pe niște trepte improvizate până pe malul râului. Markus și-a scos încălțările și ciorapii și s-a aventurat înăuntru, iar eu mi-am suflecat blugii și l-am imitat. Apa era rece ca gheața și năvălea cu furie pe lângă picioarele mele.

— Tu ai înota în apa asta? l-am întrebat pe Markus. Probabil că e periculos, din cauza curentului puternic.

— Mă tot uit la creanga aia mare din mijloc, uite cum se tot întoarce în cercuri. Ai zice că este un curent circular acolo sau doi curenți separați care merg în direcții opuse.

I-am urmărit privirea și, într-adevăr, o creangă mare se răsucea înainte și-napoi în mijlocul râului, părând să fie aruncată ca o minge între două forțe contrare. M-am uitat fix la ea, îndelung, întrebându-mă dacă nu cumva era un semn. Oare nu eram chiar eu creanga aceea, sortită să mă răsucesc pe vecie, înainte și înapoi, între forța instinctelor mele și credințele inculcate ale trecutului? Voi rămâne, în esența mea, prizoniera acelei stări pentru tot restul vieții mele?

— Bun, a spus Markus, după ce ne încălțaserăm amândoi la loc. Unde ar dori prințesa mea evreică să mergem în continuare?

Mă uitam pe hartă.

— Știai că suntem așa de aproape de Italia?

— Vrei să mai traversăm o graniță?

— Dacă tot suntem aici, ar fi mare păcat să n-o facem. Cine știe dacă mai ajung vreodată în partea asta a lumii!

— Cât de departe ar trebui să ne ducem?

— Cam o oră, o oră și zece minute, am născocit eu pe loc.

Știa, cel mai probabil, că mint, dar n-a zis nimic.

La Bolzano, am remarcat că indicatoarele erau scrise și în germană, și în italiană. Am parcat în fața unei biserici mari și am trecut pe cealaltă parte a străzii, unde Markus a comandat în germană niște pizza de la o tarabă. Ne-am dus la o masă înaltă, sub o umbrelă, ca să mâncăm stând în picioare. Vrăbiile au început să se îngrămădească în jurul nostru, în speranța unor firimituri. După ce și-a potolit foamea, Markus a început să le hrănească.

— Ia uite aici! a spus el, făcând vrăbiile să zboare spre mâna lui, ca să poată ciuguli fărâmițele de pâine pe care le ținea pe deget.

M-am uitat cum păsărelele se apropie de el ezitând, bătând repede din aripi în timp ce zburau prin preajma mâinii lui, încercând să înhațe din zbor câte o firimitură. Cea mai mare parte se împrăștia pe jos, iar ele rămâneau doar cu fărâmița din cioc.

Am aruncat și eu din blatul pizzei mele către vrăbiile așezate pe gardul viu de lângă noi.

— Nu face așa, m-a certat Markus. Fă-le pe ele să vină la tine!

— Mai bine nu. Mi se pare aiurea să le silesc să vină pentru distracția mea.

A râs zeflemitor. M-am uitat cum continuă să ademenească păsările cu mâna întinsă, zâmbind triumfător de fiecare dată când câte o vrăbiuță zbura stângaci în întâmpinarea mâinii lui. Îmi pomenise de multe ori cât iubește el animalele și îl văzusem cum se oprește la fiecare pisică și fiecare câine de pe stradă, dar chestia asta m-a frapat ca fiind un mod bizar de a-și exprima iubirea.

Am văzut un porumbel apropiindu-se și am aruncat spre el câteva firimituri, amintindu-mi cum bunica lăsa întotdeauna ceva de mâncare pentru păsări pe veranda casei.

— Ah, nu hrăni porumbeii! a spus Markus. Sunt niște păsări tare proaste.

— Și ce, asta înseamnă că merită mai puțin să mă-nânce?

Un stol de porumbei a descins atunci din înalt și scena s-a transformat rapid într-un haos. Markus avusese dreptate, într-un fel. M-am uitat la porumbei cum se învârt orbește și împiedicat în cercuri, părând să nu vadă mâncarea din fața lor. Pe urmă, o vrabie a zburat exact în mijlocul lor, atât de repede, încât aproape că nici n-am văzut-o. Apoi a țâșnit dintre ei și a plecat cu bucățica de pâine în cioc.

— Vezi? a jubilat Markus. Atât de proști sunt, că nici măcar nu mănâncă ce le arunci.

Ne-am plimbat un pic prin oraș, trecând pe la fiecare tarabă cu gelato și îndopându-ne prostește până am simțit că nu mai putem. Apoi ne-am pornit pe lungul drum de întoarcere, oprindu-ne la Hall, pentru un aperitiv, și apoi la Seefeld, tot în Tirol, pentru o cină foarte târzie. În drum spre casă, am adus în discuție subiectul, încercând să-mi maschez propria nesiguranță sub mantia umorului negru.

— Știi, poate că nu ți-ai dat seama, dar povestea asta cu păsările a fost un fel de metaforă pentru ideea de supraviețuire a celui mai bine adaptat, am spus eu. Tu ai selectat păsările inteligente ca fiind cele care merită să fie hrănite, după care le-ai făcut să țopăie pentru firimiturile lor. Se cam potrivește cu chestia asta a voastră despre Übermensch66, nu crezi?

Markus a clătinat din cap iritat.

— Deja ne-am înțeles pe partea asta, nu? De aceea și sunt cu tine, pentru un pic de Wiedergutmachung67, corect?

— Nici măcar nu mi se mai pare amuzant.

— Ar trebui să nu mai glumesc pe tema asta?

— Îmi amintesc că am citit despre Katrin Himmler, care s-a măritat cu un evreu israelian, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului, și spunea că totul era minunat, până când începeau să se certe, iar atunci ea devenea o nazistă, iar el, un evreu care nu putea să treacă peste asta.

Pe fața lui Markus nu se putea citi nimic. Ținea mâinile pe volan, în timp ce goneam pe șoseaua întunecată.

— Bineînțeles că eu nu te văd așa, ca pe un urmaș al lui Himmler. Știu că nu ești așa. Doar că, uneori, cam preia controlul vocea din capul meu care țipă Toți nemții sunt răi, vocea aceea cu care am crescut.

— Genau. E de înțeles.

M-am aplecat spre el și l-am sărutat, dezmierdându-i gâtul. Avea fața cea mai frumoasă! Cum puteam să fiu atât de îngrozită de relația mea cu el, în aceste momente răzlețe, întâmplătoare, când tot corpul meu părea să vibreze de emoție în prezența lui?

A doua zi m-am simțit cam fără chef. Ploua iarăși. Am decis să mai tragem un pui de somn după micul dejun. Am adormit vreo treizeci de minute și m-am trezit în ghearele ascuțite ale unui atac de panică. Niciodată nu mă mai trezisem într-o asemenea stare. Înainte măcar să deschid ochii, îmi simțeam inima zbătându-se nebunește și cutremurându-mi tot trupul cu forța bătăilor ei.

Am zăcut acolo paralizată de frică și șoc timp de câteva minute, până să fiu în stare să-l strig șoptit pe Markus, care stătea întins lângă mine și citea o carte. Nu observase că m-am trezit.

— Markus…

— Da, draga mea?

— Poți să-mi iei pulsul?

Nu voiam să pară că m-am țicnit. Presupuneam că la suprafață nu se vedea nimic ciudat, având în vedere că stăteam întinsă în pat. Bătăile nebunești ale inimii nu se văd.

— Ja, natürlich, a spus el și mi-a luat mâna într-a lui, uitându-se la ceas.

După un minut, și-a întors privirea spre mine.

— Cam accelerat, ja, mai ales că ești lungită în pat, nu?

— Markus, mă… mă… am început să mă bâlbâi. Mi-e foarte rău…

M-a privit îngrijorat și imediat anxietatea mea s-a dezlănțuit ca un cal de curse la zgomotul pistolului de start. Inima îmi bătea în piept încă și mai tare, iar acum puteam să simt cum îmi amorțesc mâinile și picioarele. Am început să hiperventilez.

Markus s-a ridicat și a venit în partea mea de pat.

— Mi-e frică, mi-e atât de frică! am strigat zbătându-mă sub cuvertură și încercând să mă scutur de senzația aceea.

— Liniștește-te, a spus el, ținându-mă de braț și privindu-mă în ochi. Ce simți?

— Sunt amorțită toată. Ce se întâmplă cu mine?

— Respiră regulat, a spus el.

M-am luat după respirația lui, trăgând adânc și lent aer în piept, cu toate că nu mi se părea că mă ajută. După vreo zece minute, am început să mă simt un pic mai aproape de forma mea normală, deși încă ușor amețită. M-am ridicat în capul oaselor.

— Ești OK?

— Da, cred că da. Am nevoie de puțin aer.

S-a întors pe partea lui de pat și și-a reluat lectura, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Afară, în curtea pensiunii, am reflectat în sinea mea că nimeni care se uitase la mine, când mă simțeam în culmea stării mele de nebunie, nu mă mai făcuse să mă simt atât de normală. Deși fusesem diagnosticată cu anxietate la puțin timp după căsătoria mea aranjată, când aveam 18 ani, acesta fusese primul meu atac de panică după ani de zile și avusese loc, de asemenea, pentru prima dată, în somn. Ce îmi spunea corpul meu? Că o trădez pe bunica, neglijând parcursul făcut de ea și înlocuindu-l cu această întâlnire amoroasă cu dușmanul?

Și ce anume mă speria atât de tare la acest loc? m-am întrebat. Nu știam decât că venise momentul să plec. Oricât de multe priveliști frumoase întâlnisem aici, tulburarea mea interioară era prea mare și nu mă lăsa să mă bucur cu adevărat de ele. Poate tocmai faptul că era totul atât de frumos mă incomoda, mă făcea să am rețineri — avea, oare, dreptul să fie o regiune atât de pitorească, parcă ieșită dintr-un basm, când fusese locul de naștere al uneia dintre cele mai cumplite orori din lume? Ca și cum priveam lucrurile prin prisma unei povești de Frații Grimm, voiam ca pădurile să devină întunecate, noduroase și strâmbe, cerul să se facă de un vinețiu mânios. Locul acesta, mi-am zis, ar trebui să oglindească exact ce s-a întâmplat. Să apară atât de inocent și de calm era o fărădelege din partea lui, o trădare de neiertat.

Am plecat de la pensiune a doua zi și am pornit spre Frankfurt, oprindu-ne doar pentru prânz într-un sat din Hessen. Trebuia să mă duc spre Berlin cât de curând, fiindcă de acolo aveam zborul de întoarcere acasă, dar am hotărât să mai stau o zi sau două la Frankfurt, pentru că Markus aranjase să mă întâlnesc cu mama lui. Eram curioasă s-o cunosc, pentru că fusese crescută de naziști veritabili. Deși Markus îmi spusese că mama lui avusese întotdeauna o relație foarte agitată cu familia ei și cu convingerile părinților, mă întrebam totuși dacă aș putea detecta vreo urmă a acestui mediu de origine întipărită în caracterul ei, la fel cum al meu era fără îndoială întipărit în personalitatea mea.

Ada rămăsese văduvă de curând și trăia acum în micul apartament pe care îl folosise în chip de sanctuar privat pe toată durata căsniciei. Avea o grădină drăgălașă în față și încă una în spate, cu o mică terasă, și acolo ne-am așezat. De balustrada terasei fuseseră prinși cu grijă vlăstari de trandafir roz; plantele din ghivecele frumoase de ceramică erau perfect îngrijite. Ada avea părul de un alb curat, ochi mari și albaștri și o piele foarte albă. Mi-am plimbat privirea peste grădină și, pentru o clipă, a fost ca și cum mă uitam la grădina din memoria mea, atât de asemănător fusese aceasta alcătuită; parcă aș fi venit în vizită la propria-mi bunică. Stând la taclale pe terasă, mi-am dat seama pentru prima oară cât de mult îmi lipsea prezența unei persoane mai în vârstă în viața mea, de care avusesem parte înainte.

— Voiam să te întreb despre părinții tăi, am spus în cele din urmă, după ce mâncaserăm un castron întreg de căpșune cu frișcă, lăsându-l curat la lacrima. Chiar sunt curioasă cum era să fii crescută de ei și cum de-ai ieșit tu atât de diferită și ai reușit să crești un fiu ca Markus.

— Părinții mei urau pe oricine nu era neamț, deci nu doar pe evrei. Nici chiar pe patul de moarte tata nu și-a exprimat niciun fel de remușcări. Mama nu se putea abține deloc să tot vorbească despre cum a fost când i-a sărutat ea mâna Führerului. Vino să-ți arăt o fotografie cu ei.

Ne-am dus în micul ei birou, unde se afla o fotografie veche, în culori sepia, lipită în partea laterală a unei vitrine vechi și elegante, înfățișând un cuplu, doi oameni surprinzător de mititei, plimbându-și ciobănescul german prin ploaie și surâzând de sub umbrela sub care se adăposteau împreună. Fața lui părea să dispară sub pălăria moale și ochelarii mari, cu rame groase, dar puteam să detectez un nas categoric proeminent. Arăta ca un bărbat evreu oarecare, de vârstă mijlocie, care-și cumpără un covrig în Upper West Side la New York. Nici ea nu arăta prea diferit, cu o frunte îngustă și sprâncene negre și groase.

— Arată mai evrei decât majoritatea evreilor pe care îi cunosc! am spus eu.

— Nu-i așa? a râs Ada. Și cu ciobănescul lor german, așa de mândri de ei! Nu semănau deloc cu germanii ideali pe care îi vedeau în fanteziile lor.

— Dar tu, da, mi-a scăpat mie fără să vreau. Ești atât de blondă și cu ochi albaștri… Markus nu seamănă deloc cu tine.

— Markus seamănă cu tatăl lui.

Într-adevăr, avea o frunte înaltă și lată, dar un nas mare și păr de culoare închisă. Ochii îi erau căprui spre verzi, dar mie mi se părea că are zâmbetul tipic german, cu buza de sus ușor petrecută peste cea de jos, ceea ce îi dădea un aer de perpetuă nedumerire încrezută.

— Generația mea a fost altfel. Pe atunci, toată lumea se revolta împotriva propriilor părinți, împotriva a ce făcuseră ei. Nu voiam să fim în niciun caz ca ei. Faptul că părinții mei au fost și brutali cu mine, pe deasupra, nu i-a ajutat deloc. Mama avea obiceiul să-mi bage degetul în priză, ca metodă de pedeapsă. Am încercat s-o acuz de acest lucru — după ce am devenit adultă —, dar nu voia nici măcar să discute cu mine despre asta. Numai cineva bolnav la cap ar face așa ceva și era clar că și ea își dă seama.

Mi-am adus aminte de toate acele fotografii ale lui Hitler hârjonindu-se cu copiii și cum citeam despre naziști că seara se duceau acasă și își îmbrățișau nevestele. Niciodată nu-mi trecuse prin cap că unii dintre ei arătau, probabil, aceeași cruzime și față de propria progenitură, nu doar față de victimele lor.

Markus m-a dus cu mașina într-un scurt tur al orașului Frankfurt. L-am întrebat dacă vreunul dintre frații lui devenise și el antisemit; eram curioasă dacă Ada avea dreptate când spunea că aceste tipare de comportament sunt genetice, sărind uneori peste câte o generație și apărând apoi scoase din context.

— Fratele meu mai mic a trecut printr-o fază, când era adolescent, dar cred că deja s-a lecuit aproape de tot.

— Ce înseamnă „aproape de tot“? Ce vrei să spui?

— Așa își consumă tinerii de aici revolta. Știi că ceva este împotriva legii și că este considerat incorect politic, deci bineînțeles că ăsta va fi lucrul pe care îl aleg tinerii, ca mod de a arăta că merg împotriva curentului. Îi face să se simtă cool. Dar e ceva abstract pentru ei… nu că ar cunoaște efectiv vreun evreu. Fratele meu nu este antisemit, pur și simplu mai spune din când în când câte o glumă jignitoare.

— Eu aș spune că este antisemit, Markus.

— Atunci toți adolescenții din Germania sunt antisemiți, pentru că asta fac adolescenții acum, ca să fie cool. Fac afirmații incorecte politic doar ca să arate că pe ei îi doare-n cot și, dat fiind că evreii sunt un subiect sensibil aici, le place să zgândăre rana.

— Fratele tău te-ar dezaproba, dacă ar ști că ești cu mine?

— Nu cred, a spus Markus. Dar oricum n-ar conta.

— Pentru mine ar conta, am spus.

În ultima noastră noapte am dormit împreună în patul lui îngust, fără să ne mișcăm din poziția în care adormiserăm, el cu brațele încolăcite în jurul meu, în aerul umed al nopții de vară care ne învăluia ca pe niște pui la rotisor. Îmi simțeam capul greu când m-am trezit. Markus trebuia să se întoarcă la serviciu, iar eu aveam de prins un tren spre Berlin, unde urma să-mi petrec săptămâna rămasă până la plecarea avionului de întoarcere. Markus m-a sărutat pe frunte. „Să mă suni după ce ajungi“, a spus. Am dat din cap și l-am privit, de pe scaunul meu de la geamul vagonului, cum se îndepărtează greoi pe peron, fără să se uite măcar o dată înapoi. Indiferent dacă vreunul dintre noi nutrea sau nu vreo intenție, va deveni curând foarte clar că relația noastră căpătase o viață a ei, independentă, și niciunul dintre noi doi nu se va dovedi capabil să-i stopeze cursul firesc.

***

Când am ajuns la Berlin, am avut pe loc senzația că îmi pierdusem acel simț magic al orientării ce mă călăuzise prin mare parte din Europa. Priveliștile Berlinului se întindeau împrăștiate în toate direcțiile și m-am simțit absurd de micșorată în fața dimensiunilor acestui oraș, împresurată de hărțile lui complicate, asediată de configurația lui haotică. Străzile erau pline de schele și șanțuri; peste tot, șantiere de construcții. Ce se alesese de arondismentele ordonate și cartierele precis delimitate peste care dădusem în alte mari orașe europene? Aici, râul nu era ceva de ocolit cu ajutorul unui pod pietonal; nu era nici măcar un curs de apă pe care să-l poți vedea cu ușurință în întregul lui, așa cum poți vedea albia Senei la Paris. Aici, peste râu treceau căi ferate elevate, iar în părțile lui mai joase stăteau ghemuite clădiri.

În primele câteva zile, mi-a fost straniu de frică să ies din camera mea de la hotel. Markus nu mai era lângă mine și mi se părea brusc ciudat să mă orientez prin viață fără el. Stăteam undeva la marginea vechiului cartier evreiesc, dar mi-am dat seama abia când m-am aventurat în cele din urmă afară din hotel. Vechea sinagogă era la doar două minute de mers pe jos. Fusese perfect conservată în starea ei de neorânduială aproape completă, cu bucăți de marmură și mozaic încă intacte, protejate printr-un cordon de siguranță. A trebuit să mă supun unei verificări amănunțite, inclusiv cu detectorul de metale, doar ca să pot intra. Pe zidul exterior al clădirii era o plăcuță care arăta cum fusese profanată sinagoga și, în cele din urmă, distrusă. Dedesubtul inscripției era scris cu litere groase și mărite: SĂ NU UITĂM NICIODATĂ. Am făcut o fotografie, iar paznicul de alături a zâmbit, parcă vrând să pozeze. Am vrut să-i spun că zâmbetul nu era deloc potrivit situației, dar am rămas cu privirea ațintită drept înainte, prefăcându-mă că n-am observat.

După aceea am coborât la metrou și am pornit în direcția memorialului Holocaustului, căci în fond eram la Berlin, capitala Germaniei, oprirea principală pe drumul Holocaustului, deci unde altundeva să mă fi dus? Era o dimineață cenușie din timpul săptămânii, stațiile erau goale și tăcute, iar deasupra, la suprafață, cvartalele întinse ale orașului, cu clădirile lor reci în stil contemporan, păreau să te respingă, distante. Până acum stătusem departe de exponatele Holocaustului, probabil nu în mod conștient, dar n-ar fi fost cazul să-mi fac griji — aici memorialele erau scurte și succinte. Am coborât în incinta de sub memorial, unde Holocaustul era rezumat pentru turiști și copiii de școală. M-am alăturat procesiunii de vizitatori care treceau cu pas lent de-a lungul coridoarelor.

„S-a întâmplat înainte, deci se poate întâmpla din nou; acesta este miezul celor ce le-avem de spus“, spunea un citat din Primo Levi, gravat la loc de cinste pe peretele din holul principal. Levi nu intrase decât recent în biblioteca mea, dar, imediat ce o făcuse, păruse să exprime vocile bunicilor mei, vorbindu-mi despre experiențele pe care ei nu putuseră nicicând să le pună în cuvinte.

Mi-am târșâit picioarele pe lângă fotografia de înaltă definiție cu membri ai Einsatzgruppen68 trecând printr-o îngrămădire viermuitoare de femei goale, cu pielea de un alb selenar, cu piedica puștii trasă, astfel încât să le omoare pe fiecare în parte, și am urmat mulțimea de vizitatori într-o sală cufundată în întuneric, unde pe pardoseală se afla o colecție de mărturii, luminate din spate, ale unor diverse victime ale Holocaustului, culese de pe cărți poștale sau din jurnale.

Iată un poem de Radnóti Miklós69, poetul evreu ungur despre care mi-am amintit acum că Zoltán îmi vorbise cu multă afecțiune. Era tradus în germană și engleză. L-am murmurat cu voce scăzută:

Am căzut lângă el și cadavrul lui s-a răsucit, deja țeapăn ca o coardă care plesnește. Împușcat în gât — Și așa vei sfârși și tu, mi-am șoptit în sinea mea; stai întins, nu te mișca.

Acum răbdarea înflorește în moarte. Pe urmă puteam să aud Der springt noch auf — deasupra, și foarte aproape. Sânge amestecat cu noroi se usca în urechea mea.

Szentkirályszabadja, 31 octombrie 1944

M-am înecat cu sunetul care a izbucnit brusc din gâtlejul meu. A trebuit să mă așez, iar singurul șervețel pe care-l aveam la îndemână n-a fost suficient ca să-mi șterg mâzgăleala de rimel și lacrimi de pe față. Atât de vii și pline de emoție erau acele cuvinte, încât am avut senzația că zac și eu acolo, lângă el, în timp ce murea, și a fost insuportabil.

Der springt noch auf. Germana mea era suficient de bună, la vremea aceea, ca să găsesc un sens acelei propoziții simple, „totuși țâșnește“, și, totodată, s-o recunosc din cartea lui Imre Kertész, Kadiș pentru copilul nenăscut70: „am țâșnit și ca să zic așa m-am ascuns din nou, la urma urmei, ich sprang doch auf, într-adevăr sunt tot aici, deși nu știu de ce, doar dacă n-a fost pură șansă felul cum m-am născut, sunt tot atât de complice la rămasul meu pe lumea asta, pe cât am fost la venire…“.

Am recunoscut în vorbele lui Kertész propria-mi incapacitate moștenită de a-mi împăca existența cu anihilarea atât de multor altora. Același vechi avertisment din copilărie, cel care întreba: Ți-ai plătit datoria supraviețuirii bunicii tale, care ți-a fost transferată ție?

Ceilalți vizitatori pășeau prudenți pe lângă mine, dar eu nu mai vedeam nimic în jur și nici nu-mi păsa. Am stat în fața poemului până când pieptul nu m-a mai durut atât de tare. Mi-am amintit furia pătimașă și amărăciunea pe care le simțisem în adolescență, când văzusem prima dată imaginile de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Intensitatea nu scăzuse cu nimic. Sentimentul acesta se va disipa vreodată? Măcar se va mai dilua?

Într-o altă sală erau citite numele victimelor, cu descrierea felului în care trăiseră și muriseră. În sala următoare era o explicație despre lagărele morții. Un băiețel de vreo 7 ani stătea într-una dintre cabinele audio, cu căștile apăsate pe urechi, ascultând informațiile despre cum se desfășurau lucrurile la Auschwitz. M-am uitat la el șocată: ar fi putut să fie propriul meu copil, iar el s-a uitat înapoi, posomorât, în ochii mei roșii și umflați. N-ar trebui să fii aici, îmi venea să-i spun; ești prea mic. Cine poate crede că un copil de 7 ani are nevoie să fie educat despre lagărele morții?

Isaac încă nu știa de Holocaust, iar acest lucru m-a făcut să-mi dau seama că nu-mi pot aminti niciun moment conștient în care eu să nu fi știut. Conștientizarea prezenței bunicilor mei a coincis, oare, imediat cu conștientizarea faptului că erau supraviețuitori ai genocidului? A existat, oare, vreun moment în care eu să nu-mi aliniez perfect identitatea cu a lor, știind cu certitudine că și eu aș fi fost o țintă, și în continuare aș putea să fiu, dacă lumea și-ar pierde din nou mințile pe parcursul vieții mele?

Într-o sală așezată mai într-o parte, un grup de școlari germani a aplaudat zgomotos, dar de complezență, după ce o supraviețuitoare a Holocaustului și-a terminat prezentarea. În timp ce elevii ieșeau în șir ordonat din încăpere, figurile lor păreau să spună Of, încă una.

Îmi amintesc cum am văzut capul băiatului meu, atunci când l-am născut, cu cârlionții lui uzi încă lucind blonzi, și cum mi-am zis în sinea mea, înainte de a mă prăbuși la loc pe pernă: Mulțumescu-ți, Doamne, o să treacă drept neevreu.

Apoi am scris ceva în cartea de oaspeți a memorialului, sub un mesaj din partea unei tinere studente din Ucraina, care spunea „Trebuie să ne amintim întotdeauna“.

Cum aș putea descrie acest sentiment de a fi în același timp vie și ștearsă de pe fața pământului? De a mă trage din vii și din morți? O parte din sufletul meu a fost smulsă. Cum voi putea vindeca vreodată această rană din familia mea? Cum îi voi spune toate astea fiului meu?

Mi-am scris numele dedesubt.

La ieșire m-am trezit în fața unei fotografii în mărime naturală a lagărului Bergen-Belsen, în ziua eliberării. Aceasta a fost scena care i-a întâmpinat pe soldații britanici năuciți când au sosit acolo. Porniseră să documenteze minuțios totul. Iată o imagine cu o femeie scheletică, așezată pe un morman de cadavre, parcă ridicându-se din morți. A fost o grozăvie de neînchipuit: cât vedeai cu ochii, priveliștea unui pustiu postapocaliptic. M-am oprit ca hipnotizată în fața fotografiei. Bunica mea asistase la asta. Fusese acolo în ziua aceea, zăcând în mizeria și urâțenia, și oroarea aceea inumană. Nu i se va șterge niciodată din memorie. Am simțit aceeași furie de mai devreme, revenind ca un val de fiere în gâtlej. Am plecat din fața expoziției și am luat-o la goană în sus pe scări, ca să dispar printre stâlpii aceia din beton. Era o atmosferă ca de casă bântuită: ici și colo puteam zări umbra fantomatică a câte unui vizitator, trecând fugar printre spațiile despărțite de stâlpi. Acum erau acolo, acum nu mai erau.

M-am oprit între doi stâlpi ca să mă reazem de unul dintre ei și m-am lăsat să plâng în voie, având de gând să-mi sec toate lacrimile pentru această călătorie. Doar de data asta, lasă-le să curgă afară și pe urmă se va fi încheiat totul. Nu va mai fi nimic pentru care să plângi. Nimic din ce-i aici nu e ceva nou pentru tine. Într-o zi va trebui să te oprești, să încetezi să mai plângi pentru asta.

În noaptea aceea m-am trezit dintr-un coșmar la 3 dimineața în camera de hotel cufundată în beznă. Am stat acolo în pat trează, revăzând cu ochii minții fotografia cu Einsatzgruppen. Ce aveau oamenii aceștia care îi făcea capabili de așa ceva?

L-am sunat pe Markus. Era treaz.

— Nu pot să dorm. Vise urâte.

I-am povestit despre fotografie.

— Poți s-o găsești pe Google și să mi-o trimiți?

I-am trimis-o.

— Foarte neclară poză.

— Simt, pentru prima oară în viața mea, că aș putea efectiv să omor pe cineva! Sunt plină de furie, și asta mă sperie, pentru că poate cumva asta explică și ce au făcut ei și nu vreau. Nu se poate. Doar că mi-am amintit ce mi-a spus o bună prietenă de-ale mele, mai demult. Și ea e evreică, și are o bunică supraviețuitoare a lagărelor. E din California, foarte liberală, o lesbiană care s-a căsătorit cu o femeie neevreică. Îmi spunea că ar putea să-i înfrunte pe cei din familia ei cu orice — sunt foarte toleranți —, dar singurul lucru pe care nu l-ar putea face niciodată ar fi să vină acasă cu o nemțoaică. E ca un fel de limită peste care știm că nu trebuie să trecem.

Și m-am întrebat în sinea mea dacă, prin gestul de a trece peste absolut toate limitele care-mi fuseseră impuse vreodată, ratasem cumva datoria de a trasa și o limită proprie.

A doua zi m-am înscris pentru un tur organizat al lagărului-model Sachsenhausen, aflat chiar lângă Berlin. În cursul vizitei, am cunoscut un cuplu de evrei din Park Slope, din Brooklyn. Femeia era fiica unor supraviețuitori ucraineni. Ea mi-a povestit că se întorsese împreună cu mama ei se în sătucul lor din Ucraina și fuseseră alungate de o gloată furioasă de bețivi.

— Cum ați putut să-i lăsați să vă facă una ca asta, în ziua de azi? În vremurile noastre? Cum suportați să-i lăsați nepedepsiți? am întrebat eu.

— Ce era să fi făcut? Așa e în Ucraina.

— Eu aș fi făcut ceva. Nu i-aș fi lăsat să mă trateze în halul ăsta. Lumea nu mai e așa. Nu se poate să ne facă una ca asta!

Femeia a rămas tăcută, cu capul plecat, privind în poală.

— Crezi că există vreun loc pe pământul ăsta unde să putem merge și să nu dăm peste antisemitism? m-am întrebat cu voce tare.

I-am povestit despre conductorul care îmi trântise în față ușa vagonului la Rosenheim.

— Trebuie să fii atentă ce vorbești în fața nemților, a șoptit ea, arătând cu capul spre ceilalți pasageri. Sunt foarte sensibili la chestiile astea.

— Așa și trebuie să fie, la naiba!

— Ești oaspete în țara lor, a spus femeia. Nu poți să spui asemenea lucruri în gura mare.

— Cum a fost și bunica mea, oaspete în lagărele lor de concentrare?

— De ce ai venit aici? m-a întrebat ea.

— Încerc să fac față acestei părți din identitatea mea, să trec mai departe.

— E imposibil, a spus ea. N-o vei lăsa niciodată în urmă. Eu am încercat toată viața.

— Eu cred că mă descurc destul de bine, i-am răspuns. Cred că pot să ajung, cât de cât, la un deznodământ. În cea mai mare parte, mă simt atât de inseparabil legată de toată povestea din cauza secretoșeniei cu care am crescut. Știam de Holocaust, dar nimeni nu vorbea niciodată despre detaliile propriei experiențe. De parcă viața dinainte de America fusese o experiență colectivă, rezumată într-un singur cuvânt. Simt nevoia să mă conving că știu poveștile individuale; cred că asta îmi va aduce cât de cât liniște sufletească. Nu vreau ca povestea bunicii mele să fie diminuată de includerea ei într-o categorie generală.

În grupul nostru se afla un bărbat blond foarte frumos. Elvețiano-german, foarte înalt, cu o linie frumos dăltuită a maxilarului și pomeți înalți, proeminenți. Ochii îi erau ca două nestemate albastre și reci sub sprâncenele aurii. Nu era prea vorbăreț. L-am invitat să bem ceva mai târziu; stăteam în același cartier.

— De ce ai vrut să vizitezi un lagăr de concentrare, cât timp ești la Berlin? l-am întrebat, încercând să înțeleg ce caută într-un asemenea tur un om atât de tânăr, care arăta atât de normal și care clar nu era evreu.

— Nu crezi că e important să aflăm lucrurile astea?

— Lucrurile astea i s-au întâmplat familiei mele. Tu ce legătură ai cu ele?

Și-a dres glasul și a împins paharul cu băutură la o parte.

— Nu ți se pare evident?

— A fost și familia ta implicată cumva?

— Nu, ai mei n-au fost implicați, dar într-un anume fel cred că toți ne simțim legați de acest eveniment, din ambele tabere. Toți am participat într-un fel, chiar și numai rămânând spectatori.

Mi-am amintit cum cunoscusem un neamț la cafeneaua mea preferată din State. Peter îl chema; se născuse la puțin timp după război. „Fiecare neamț are o poveste“, îmi spusese el, „despre cum i s-a refuzat un serviciu, cum i-a fost trântită o ușă în față sau cum a fost lăsat cu mâna întinsă când a fost prezentat cuiva. Ni se pare normal să se întâmple uneori. Dar când eram la școală, în clasele mici, istoria se oprea la Primul Război Mondial. Educația despre Holocaust nu a început decât recent, atunci când oamenii au simțit că pot să se separe suficient de ce au făcut naziștii“.

Am pornit-o agale pe străzile din Scheunenviertel, vechiul cartier evreiesc, în lumina blândă a după-amiezii târzii. Erau niște străduțe lăturalnice liniștite și drăguțe, cu rânduri frumos aliniate de case splendid renovate, odinioară ocupate de familii de evrei din clasa muncitoare, dar acum locuite de oameni tineri și înstăriți, care purtau blugi moderni mulați pe picior. M-am apropiat de un parc splendid, împrejmuit cu un gard, după care am observat statuia emoționantă de la poartă. Aici fusese cândva cimitir evreiesc, scria acolo. Dat fiind că pietrele de mormânt fuseseră complet distruse de naziști, acum era un parc public. Am văzut o mamă tânără cu un copil de câțiva anișori, o fetiță, care alerga pe alee cu piciorușele ei durdulii, chiuind fericită. Inima parcă mi s-a oprit o clipă când le-am văzut. Mama aceea știa, oare, că fetița ei aleargă peste mormintele pângărite ale evreilor? Ce fel de realitate este asta, să crești copii chiar pe străzile pe care s-a vărsat atât de mult sânge și s-a adus atâta nenorocire?

Ardeam de dorința să le pun această întrebare, dar am rămas tăcută, doar uitându-mă. Îmi venea greu să recunosc că, venind aici, îmi dorisem satisfacția de a ști că pământul acesta era cumva pârjolit pentru totdeauna, că nu mai putea susține o viață viguroasă. Dar copiii se zbenguiau acum printre fantome, de parcă niciunul dintre lucrurile acelea nu s-ar fi întâmplat vreodată. Undeva în dreapta mea, câțiva artiști lucrau la un mozaic colorat pe zidul blocului de locuințe din vecinătatea cimitirului. Era un mozaic vesel, cu delfini și fluturi. Pe bannerul de alături scria mare: PROIECTUL „ZIDUL PĂCII“.

În sfârșit, pe drumul de întoarcere, am văzut prima Stolpersteine, una dintre pietrele memoriale pe care le căutasem cu atâta înfrigurare la Salzburg. Am observat-o din întâmplare, încastrată în trotuarul din fața unei case elegante — de fapt, erau patru, grupate laolaltă, fiecare având câte un nume pe ea. Erau pentru o familie care locuise acolo. Plăcuțele indicau data deportării și data morții. Dar privite de sus păreau complet nevinovate, un simplu element din decorul turistic. Simțeam un fior de gheață pe șira spinării când mă gândeam la oamenii care călcau nonșalant peste aceste pietre în fiecare zi. Încă și mai sumbru-obsedant era gândul la oamenii care își clădeau acum viețile în apartamentele sistematic „eliberate“ pentru germanii „adevărați“. Cum poate cineva să suporte să fie în jurul tuturor acestor aduceri-aminte? N-aș putea trăi niciodată în Germania, mi-am zis, nu când aș risca să dau peste memoriale la fiecare colț.

Ajunsă în aeroport, l-am sunat pe Markus. Nu mai vorbisem de ceva vreme. Îmi stătuse gândul în altă parte.

— Mă întrebam dacă o să suni, a spus el. Mă gândeam că, nemaifiind împreună, poate ai simțit că pasiunile ți se mai domolesc…

— Așa a fost în cazul tău?

— Ca să fiu sincer, ale mele s-au întețit.

— Atunci de ce presupui că la mine ar fi altfel?

— Bănuiesc că întotdeauna ne e teamă…

— Îți amintești faza din Mândrie și prejudecată, când Darcy îi spune lui Elizabeth că el o iubește, deși rațiunea îi spune altceva, în ciuda inferiorității legăturilor ei, iar ea se simte teribil de insultată?

— Îhîm…

— Bănuiesc că și eu te iubesc, deși rațiunea îmi spune altceva. În ciuda acelei părți din mine care spune că trăiești la prea mare depărtare și că ești urmașul unor naziști, în ciuda faptului că e prea al naibii de greu să facem să meargă chestia asta. Nu-mi vine să cred că am lăsat-o să se întâmple!

— Cred că s-ar putea spune că și eu te iubesc, cu toate șansele minime de izbândă. Da, cred că te iubesc, într-adevăr, a spus el, de parcă făcea o verificare în lăuntrul lui, ca să se asigure.

Am simțit un nod în stomac.

— Ce ne facem? Chestia asta n-are cum să meargă.

— Voi veni să te vizitez în septembrie, a spus el. Hai să vedem cum merge.

— Bine, am șoptit eu. Acum trebuie să mă urc în avion.

— Sună-mă când ajungi acasă.

— Așa voi face.

M-am instalat în scaunul din avion și m-am uitat pe geam, minunându-mă de capacitatea mea de a isca atât de multă agitație de fiecare dată când eram în străinătate și întrebându-mă cum o să fie când o să mă întorc la viața care mă aștepta în America, cu energia ei contrastantă a așteptării și contemplării.

Dar întâi am plecat cu Isaac în California, ca să petrecem restul vacanței de vară într-un climat mai blând și ca să sărbătorim ziua identică de naștere a lui Justine și a mea. Împlineam 27 de ani. Am fost speriată și anxioasă toată ziua. 27! Trecuseră cinci ani de când plecasem și de când începusem ritualul de a-mi măsura progresul în fiecare an, la aniversare. Înțelesesem că anii de tranziție vor fi grei. Îmi acordasem câțiva ani nefericiți; nu fusesem naivă în așteptările mele. Și mă trezisem în fiecare an de după aceea, la aniversarea zilei de naștere, că evaluez cât de departe am ajuns, în interior și în exterior, față de anul trecut. Pe măsură ce lumea mea din exterior se modelase atât de splendid de la un an la altul, mă jeluiam că sinele meu interior rămâne prea în urmă, fiindcă îl simțeam în continuare dezrădăcinat și depersonalizat.

Aveam 27 de ani. Cu doar câțiva ani în urmă, o întâlnisem pe Justine pentru prima oară și cugetasem la un viitor mai îndepărtat; acum, se putea spune că îmi clădisem existența despre care crezusem că îmi va aduce un sentiment de siguranță și pace sufletească. Și totuși, dacă era ceva ce aveam de înfruntat la aniversarea de azi ca să pot merge mai departe, era asta: nu puteam pune degetul pe nimic, în exterior, despre care să spun că va face să se încheie această perioadă de tranziție și să mă propulseze în viitorul pentru a cărui realizare sacrificasem totul. Ceea ce trebuia să se întâmple în ziua aceasta aniversară era să pun capăt ritualului de a-mi măsura progresul, de a fi aspră cu mine însămi, de a-mi fixa un cadru de timp în care să realizez imposibilul. Nu mă înșelam, așadar, când mă gândeam că trebuie să-mi creez un cămin, dar alesesem locul greșit unde să-l construiesc: în afara mea.

Am știut atunci că nu-mi voi mai măsura pașii și drumul mai departe. Nu eram într-o cursă contra cronometru, nu eram într-un concurs. Va trebui să învăț să trăiesc cu un pic de incertitudine în viața mea, cu câteva contururi neclare ale personalității mele.

Justine, Isaac și cu mine am luat mașina și am pornit prin zona de natură sălbatică a peninsulei, ca să ajungem la Santa Cruz, unde voiam să-l ducem pe Isaac la plajă. Pe drum, ne-am oprit în vârful unei faleze, ca să ne uităm mai de aproape la un fuior lung de ceață care rămăsese în largul oceanului, după ce restul se risipise în căldura soarelui. Îndoit la un capăt, ca o rază de lumină refractată, se oglindea în apă ca o tăietură lungă și argintie în azuriul sclipitor. Doi șoimi uriași cu coadă roșie scoteau țipete șuierate deasupra noastră, iar când am ridicat privirea, i-am văzut dând roată unei luni aproape pline. Atunci mi-a sunat telefonul. Era tatăl lui Isaac.

— Da?

— Ești bine? Isaac e bine?

— Da, bineînțeles! De ce întrebi?

— Cineva a lansat zvonul că ai încercat să te sinucizi. M-am speriat îngrozitor!

— Ce prostie! Nu, n-am pățit nimic, suntem bine. Ne ducem la plajă.

Abia după ce am încheiat conversația am observat toate mesajele din telefonul meu. Am verificat și pe rețelele sociale și am văzut că, într-adevăr, zvonul circula cu spor. Pe Facebook, primeam taguri de la prieteni în postări de genul „Crimă sau sinucidere?“ sau „Chiar atât de greu e să pleci?“

Am dat un mesaj pe Twitter, atașând o poză cu mine și Isaac. „Ne distrăm la plajă! Scuze că vă stric zvonurile.“

După ce mi-am pus telefonul la loc și am aruncat o ultimă privire la oceanul splendid, scânteietor, am reflectat asupra ironiei. De ce ar crede cineva că aș putea fi într-un moment de deznădejde tocmai acum, când lăsasem în urmă anii cumpliți de rătăcire, când viața mea începuse să fie și să se simtă reală? Plecasem, și meritase s-o fac; chiar și numai atât era limpede doar uitându-mă la Isaac cum se zbenguie pe plajă. Dar mi se mai întâmplase ceva în vara aceasta, un mare progres către un sine. Fusesem impregnată cu o poveste; nu mai eram o fantomă, amenințată cu dispariția.

***

În septembrie au venit în vizită Markus și mama lui. Isaac începuse deja clasa a II-a, iar când au venit ei, frunzele începeau să se usuce pe margini. Vremea era superbă, cu un cer albastru senin care etala amurguri curate și limpezi, ca un balon ce cade în ajun de Anul Nou. Seara ieșeam să vâslim pe lacul pustiu, căci mulțimile estivale se întorseseră în oraș după Ziua Muncii71, și frunzele uscate foșneau sub tălpile noastre în timp ce exploram pitoreștile orășele ale Noii Anglii.

I-am dus într-o zi cu mașina în Manhattan, doar ca să-i arăt mamei lui Markus metropola. Era prima ei vizită în Statele Unite și prima dată când călătorea fără soțul ei.

Ne-am plimbat prin Central Park, am gustat înghețată artizanală în umbra clădirii Flatiron și am scăpat la mustață de coliziunea cu un șofer de camion în East Village. Am mers cu mașina peste podul Williamsburg și le-am propus să trecem prin cartierul fostei mele comunități. Era sărbătoarea de Sukot, deci străzile vor fi moarte, dar îi vom vedea pe hasidicii ieșiți la plimbare în costumație completă de gală. Le-am arătat colibele de lemn amenajate în curțile din față ale oamenilor, pe verande, pe scările de incendiu; sărbătoarea de Sukot avea la bază vechiul obicei biblic al sărbătorii recoltei, când oamenii dormeau afară, în colibe improvizate, ca să-și păzească recoltele.

Ada se uita pe geam ca hipnotizată. Am trecut pe lângă casa duplex placată cu gresie maronie în care crescusem. Arăta mută și implacabilă, cu obloanele trase până jos, cu ușile metalice indiferente. La casa alăturată, o femeie bătrână așezată în umbra ușii de la intrare s-a holbat îndelung la mașina noastră. Mi-am aplecat capul, ca să nu fiu recunoscută. La lumina roșie a semaforului ne-am oprit; peste stradă, o familie de evrei hasidici se înghesuia la colț: fetișcane gângurind la nepoțeii și nepoțelele din cărucioare, un cuplu tânăr și sfios, fata și băiatul păstrând distanța regulamentară de patru pași între ei.

— Mi-e imposibil să mi te imaginez aici, a spus Markus. Mă uit la tine, mă uit la ei și pur și simplu nu pot face legătura.

M-am gândit: Nici eu nu mai pot în momentul ăsta. Nu-l simt ca pe trecutul meu, nu când mă uit de atât de aproape. Viața mea este prea diferită acum ca să încapă în ea povestea aceea. Dar dacă nu acesta este trecutul meu, atunci care?

Am mers în jos pe bulevardul Kent și am parcat pe faleză. Ne-am dus pe jos spre plaja micuță de unde puteai vedea întregul orizont profilat cu clădirile Manhattanului.

Ne-am pozat pe fundalul splendid și scânteietor. Ada ținea stângaci aparatul de fotografiat mare și greoi, încercând să-și dea seama cum trebuie folosit, iar eu mi-am înghețat zâmbetul într-o așteptare răbdătoare. Dar când blițul s-a aprins în sfârșit, Markus s-a aplecat brusc să mă sărute pe gură. Mai târziu, la o cină cu fructe de mare într-o braserie în aer liber, m-am uitat la poza de pe ecranul micuț al aparatului și mi s-a părut straniu că surpriza și stânjeneala pe care le simțisem în acel moment nu săreau în ochi din imaginea aceea.

Noaptea, ne-am rostogolit spre mijlocul patului, ținându-ne unul de celălalt de parcă ne era teamă să nu cădem. El, care nu fusese niciodată în stare să doarmă în același pat cu cineva, și eu, care stătusem trează în nopțile petrecute alături de Erik, simțind greutatea brațului lui peste pieptul meu.

— E o nebunie cât de bine ne potrivim, a murmurat el.

Într-adevăr, mă simțeam ca o cheie cu formă ciudată care și-a găsit, în sfârșit, încuietoarea potrivită.

Sâmbătă i-am dus la piața de producători din zonă.

— Cum se poate așa ceva?! s-a minunat el în timp ce treceam pe lângă priveliștile splendide cu care eu mă obișnuisem deja. Exact ca în ilustrate! Nici n-au nevoie să prelucreze imaginile.

Mama lui nu mai putea de bucurie când am ajuns la piață. O formație de muzică bluegrass zdrăngănea în foișorul deschis, și cumpărătorii mișunau de colo până colo în lumina tomnatică.

— Exact ca în filme, a murmurat Ada, fascinată.

Am dat peste tot felul de oameni pe care-i știam prin oraș, așa că i-am prezentat. Erau prietenii mei Dan și Debbie, avocați evrei, și Anita, și Harvey, și alți evrei, tot avocați, din New York City. Când ne-am întors la mașină, încărcați cu roșii proaspete, brânză și gemuri, Ada pălise dintr-odată și părea obosită și închisă în ea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o în germană, dar n-am prea reușit să înțeleg răspunsul mormăit.

I-am dar un cot lui Markus.

— Întreab-o ce-i cu ea, i-am șoptit lui Markus.

S-a întors spre mama lui și au avut un schimb rapid de replici în germană.

— A, nu a mai cunoscut evrei în viața ei de până acum, mi-a spus el. Se simte cumva copleșită… de fapt, se simte vinovată.

Tonul lui era, ca de obicei, neutru, aproape amuzat.

— Vinovată? De ce s-ar simți vinovată? am întrebat eu, nevenindu-mi să cred.

— Din cauza a ce a făcut tatăl ei. E prima dată când se întâlnește față în față cu oamenii pe care i-a persecutat el. Cred că abia acum a izbit-o evidența.

— Dar și eu sunt evreică! N-a fost traumatizată când m-a cunoscut pe mine!

— Adevărat. Dar cred că abia acum începe să proceseze ce înseamnă, de fapt. Până acum n-a fost niciodată nevoie să se gândească la asta, pentru că nu s-a pus problema.

Mai târziu, în sufrageria mea, ne-a povestit din amintirile pe care le avea despre tatăl ei, cum îl bătuse pe fratele ei mai mare când acesta venise acasă odată de la școală și vorbise despre un film pe tema Holocaustului, proiectat de unul dintre profesori. Tatăl Adei se dusese apoi acasă la profesorul respectiv și îl amenințase că îl bate dacă le mai arată vreodată copiilor la clasă asemenea mizerii.

— Nu-mi pasă ce au făcut părinții tăi, am spus. Eu vreau să trăiesc în prezent. Vreau o viață plină de dragoste și înțelegere, și iertare. Nu vreau să rămân blocată în vechile resentimente și prejudecăți, așa cum am crescut. Vreau să depășesc toate astea.

— Da, dar pentru tine e mai ușor, probabil, a spus ea. Numai cei ce au ceva de iertat pot vorbi așa. Cei vinovați nu pot spune, pur și simplu, că vor să treacă mai departe.

I-am dus pe amândoi cu mașina la aeroport în aceeași seară, cu o senzație de amorțeală. Nu-mi puteam imagina cum mă voi simți când va pleca Markus. După ce au coborât din mașină, Markus s-a uitat spre mine și a spus:

— E ca atunci când faci sărituri cu parașuta din avion. Știi că ai o parașută prinsă în spate, dar tot ai senzația că ești în cădere liberă spre moarte sigură. Așa mă simt eu acum, plecând de lângă tine.

A încercat să râdă, dar ochii îi erau obosiți. Am văzut pe fața lui aceeași extenuare pe care o simțisem și eu adineauri. Sentimentul era prea puternic, prea intens — era imposibil să nu se simtă și el la fel de dărâmat ca mine.

— O să fie bine, am spus eu repede, pe un ton vioi. Parașuta se va deschide. Ne vom întoarce la rutinele noastre.

— Nu știu, a spus el. Poate.

S-a uitat după mine de pe marginea trotuarului, ținându-și rucsacul cu ambele mâini. În oglinda retrovizoare, am aruncat o privire, doar una, spre chipul lui întristat, abandonat.

M-am gândit atunci la distanță, la obiceiul acesta al meu de a mă atașa de oameni care trăiau din ce în ce mai departe, care se formase pe parcursul ultimilor ani. M-am întrebat dacă explicația era doar o simplă perpetuare a propriei mele alienări sau dacă nu cumva înțelegeam, oarecum, că, tot mișcând mereu ținta urmărită, încercam într-un fel să-mi dau singură bice să mă duc cât mai departe posibil de rădăcinile mele.

În toată viața mea de până acum investisem atât de mult efort ca să mă îndepărtez de locul de unde veneam, dar uite că părea să existe în continuare acest hău căscat în fața mea, reamintindu-mi cât de departe trebuia, de fapt, să merg.

Oamenii aceștia care veniseră de departe ca să aducă o noutate în viața mea mă mișcau. Aveam senzația că sunt ca o piesă de șah pe o tablă enormă, înaintând pas cu pas spre victorie, în mâna sigură a unui maestru abil, decis să privească lucrurile în perspectivă. Strategia lui păruse de neînțeles uneori, dar nu puteam tăgădui că mă aflu în continuare pe tablă, avansând în direcția cine știe cărui țel final. Deși nu puteam să ghicesc ce mă așteaptă în partea cealaltă, eram cuprinsă uneori de un fior miraculos — când priveam spre țărmul necunoscut către care trăgea invariabil busola mea interioară.

Poate în căutarea acestei mișcări spre înainte l-am revăzut pe Markus în noiembrie. De data aceasta am zburat eu la Frankfurt, în timpul perioadei mele libere din vacanța de Ziua Recunoștinței, și el m-a luat de la aeroport. Iar acum am lăsat la o parte imperativele pe care ni le impuseserăm în timpul verii și după aceea; călătoria mea în trecut era pe pauză și mă aplecam spre cotidianul vieții. Am hotărât să mergem cu mașina la Paris pentru sfârșitul de săptămână, reluând ritmul peregrinărilor pe șosele care ne definiseră relația încă de la bun început. Apropiindu-ne de granița germano-franceză, am văzut o dubă mare albă trasă la marginea drumului, cu o familie negricioasă adunată alături. Polițiștii cotrobăiau prin dubă. Am încetinit când am ajuns în dreptul polițistului care păzea șoseaua; Markus a coborât geamul portierei și polițistul s-a aplecat ca să se uite în mașina noastră, privirea lui măturând spațiul peste capul meu și al lui Markus.

— Încotro mergeți? ne-a întrebat el.

— Paris, a răspuns Markus cu un zâmbet.

Polițistul s-a uitat iar spre mine și a zâmbit și el pe sub mustață.

— Așa deci. Păi, atunci distracție plăcută, iubițeilor, a spus el într-o germană colocvială, bătând cu podul palmei în acoperișul mașinii noastre, drept semnal că putem pleca.

Am trecut încet pe lângă familia de la marginea șoselei și am întors capul ca să mă uit la ei, după ce Markus începuse să accelereze, nevenindu-mi să cred că din cauza culorii pielii mele nu mai eram eu cea suspectă în acest climat, că vremurile se schimbaseră și că ștafeta trecuse la alți țapi ispășitori.

La Paris l-am dus pe Markus la galeria de artă a lui Richard ca să-i arăt tablourile despre care îi povestisem și ca să i-l prezint proprietarului galeriei, Yann, între timp devenit un bun prieten, și numeroșilor clienți fideli, cum ar fi Bruno, bancherul, și François, moștenitorul unui industriaș, care veneau regulat acolo și a căror companie gălăgioasă și caracteristică mi se părea teribil de amuzantă. Nu mi-era prea clar cine în fața cui face paradă: eu cu Markus, chipeșul și enigmaticul meu iubit, în fața acestei găști de pretinși cunoscători ai artei sau amicii mei francezi și cu desăvârșire excentrici, în fața obiectului extrem de german al interesului meu amoros. Yann ne-a invitat pe toți la cină în acea seară și, cu toate că la masă conversația curgea nestânjenită, părea să treacă pe lângă Markus; el rămânea tăcut în mijlocul bunei-dispoziții și al pălăvrăgelii generale, tăindu-și friptura cu mișcări ritmice și atotprezentul surâs ironic plutindu-i la colțurile gurii, pe care acum îl vedeam ca pe un semn care trăda slăbiciune, în loc de farmec. După cină, Yann m-a tras deoparte.

— Deborah, a spus el. De ce stai cu tipul ăsta? Nu e deloc ca tine! Nu vorbește deloc!

Înainte să apuc să protestez sau să-l apăr pe Markus, el s-a repezit să continue:

— Să nu mă înțelegi greșit, n-am nimic împotriva lui personal, dar, cum să-ți spun, este atât de neamț! Uită-te la el: numai linii frânte și colțuri!

Și nu era din cauză că Yann s-ar fi conformat tradiției franceze a discriminării; în fapt, Yann vorbea germana aproape fluent și îi erau foarte dragi Germania și oamenii ei. Așa că l-am ascultat atunci când a continuat:

— Ești sigură că te interesează acest om, Deborah? Sau nu te interesează decât locul din care vine?

Întrebarea aceea mi s-a întipărit cu litere de foc în minte, căci știam deja de ceva vreme că era adevărat, poate chiar de la bun început, că omul acesta fusese o ușă de acces pentru mine, ușa către o lume unde nu știam cum să mă orientez după ce intram; sperasem să găsesc în el călăuza care să mă poarte peste prag teafără și nevătămată.

Probabil că știam deja, chiar înainte să urc în avion, că relația noastră sau cel puțin elementul ei romantic se terminase, și când i-am spus-o lui Markus câteva zile mai târziu, n-aș putea zice că a fost prea surprins. După ani de zile, aveam să-i explic cum se întâmplă uneori să ne îndrăgostim nu de oameni în sine, ci de perspectiva dezvoltării personale accelerate pe care ne-o promit ei, de modul în care pot să ne transforme în ceva ce ni se pare mai aproape de persoana despre care suntem convinși că am putea deveni în final. Îi va lua ceva timp ca să înțeleagă ce încercam eu să-i comunic, dar va ajunge în cele din urmă la concluzia că experiența lui fusese în oglindă cu a mea, că și el fusese propulsat către o nouă fază caracterială ca rezultat al întâlnirii noastre. Într-adevăr, fiecare legătură, oricât de scurtă sau de îndelungată, adaugă noi fațete sinelui nostru, dar acest proces ni se pare mai presant atunci când sinele nostru pare să fie o suprafață goală și fără nicio fațetă.

În privința tuturor relațiilor pe care le-am înfiripat pe parcursul anilor de tranziție, amintirile cu care am rămas din ele au căpătat nuanțele unui straniu sentiment de vinovăție, căci nu pot să despart afecțiunea simțită pentru persoana în cauză de actul, foarte real și primar, de a o folosi ca să-mi impulsionez metamorfoza personală, ca și când aș juca de ambele părți ale tablei de șah. Poate că asta mi-a servit și ca indiciu principal care îmi prevestea înțelegerea faptului că ajunsesem la mal în partea cealaltă, fiindcă relațiile mele au încetat subit să mai fie căi către o destinație îndepărtată, devenind destinația însăși.

Știu că acest proces de a mă agăța de oameni ca de niște vehicule care să-mi poarte încărcătura în direcția dorită făcea parte integrantă din obiectivul meu inițial, scopul inconștient pe care mi-l fixasem în urmă cu mulți ani, la plecare — să mă eliberez de spaimele și judecățile intense și iraționale care îmi fuseseră întipărite în suflet încă din copilărie —, și că Markus fusese esențial în călătoria spre această libertate. Știam că sunt cu un pas mai departe pe traseul meu, deși n-aș fi putut să explic exact cum, nici câți pași aș mai fi avut de făcut. Dar o simțeam, la fel de sigur cum puteam să mă uit înapoi la progresele din ultimii câțiva ani, la schimbările extreme prin care trecusem. Știam că acest parcurs cu urcușuri și coborâșuri vertiginoase va mai continua o vreme, că peste câțiva ani voi fi la fel de diferită de mine de acum pe cât eram acum de diferită de mine de-acum cinci ani și știam câtă mulțumire îmi aducea și îmi va aduce să mă uit înapoi și să știu că instinctele mele erau demne de încredere. Încerc să mă iert pe mine însămi pentru acest mod de a fi în lume, singurul mod pe care îl cunoșteam în acei ani, pentru că pe atunci simțeam că nu am niciun fel de alte mijloace la îndemână și că era o chestiune de supraviețuire, să mă uit la abisul de sub mine și să mă agăț de singura frânghie pe care o puteam găsi.

***

Iarna din anul acela a venit cu ninsori abundente, care păreau să înăbușe orice sunet, ca o plapumă apăsătoare. Temperaturile sub zero erau neîndurătoare și puneau piedică activităților noastre obișnuite; au fost multe zile în care șoseaua era considerată prea periculoasă din cauza alunecușului și, ca urmare, cursurile erau suspendate. Deseori se întrerupea curentul, din cauza unui copac înghețat sau prea încărcat cu zăpadă care cădea peste niște cabluri vechi, și reușeam rareori să mă văd cu Richard. Ca urmare, mi-am petrecut iarna remarcabil de exilată, resimțind din plin forța izolării inerente stilului de viață pe care îl alesesem. Singurele raze de lumină au fost cărțile, din care îmi făcusem provizii serioase; focul viu aprins neîncetat în soba enormă de cărămidă ridicată cu peste două secole în urmă, care cumva încă mai funcționa și în jurul căreia fusese construită bucătăria spațioasă, ca un omagiu adus tradiției căminului; și ferestrele mari și boltite aflate pe ambele părți ale casei, prin care puteam vedea hrănitorile pentru păsări pe care le instalasem afară.

În acele cărți am plonjat acum fără nicio discriminare, mutându-mă zănatic de la una la alta și pe urmă înapoi. Acum vocile lor au început să concureze între ele, în acest spațiu mental nou și izolat care era mintea mea în iarnă. Câteodată citeam fără să înțeleg cu adevărat efectul pe care îl aveau cuvintele asupra mea, pentru ca apoi poveștile și imaginile să prindă viață din nou, tulburător contorsionate, în visele din timpul nopții. Știam, în adâncul sufletului, că trec prin ceva care este mai mult decât o criză hibernală și, cu toate că acest lucru a devenit mai limpede cu timpul, nu puteam găsi o soluție la problemă, căci mă simțeam în continuare la fel de prizonieră și în această lume cu care eram în răspăr.

Între timp, Eli începuse și el să-și modifice drastic stilul de viață, probabil datorită femeii cu care se vedea acum și care nu provenea dintr-o familie religioasă. Dintr-odată, Isaac a început să-mi spună că tatăl lui mănâncă și feluri care nu sunt cușer sau că încalcă sabatul. Spre sfârșitul anului, barba și perciunii payos ai lui Eli dispăruseră complet și el se mutase din comunitatea dreptcredincioasă. Acum nu ne mai certam pe tema sărbătorilor evreiești sau pentru că Isaac sărbătorește Crăciunul și nu mai trebuia să-mi fac griji pentru diferența prea mare dintre stilurile noastre de viață și efectul emoțional pe care l-ar putea avea asupra băiatului nostru. Cum se întâmplă atât de des, noua relație sentimentală a lui Eli era un motiv de distragere care însemna vizite mult mai rare și am început să nutresc speranța că, într-o bună zi, această limită arbitrară impusă în jurul vieților noastre va fi ridicată, prin simpla lui disponibilitate de a ne elibera, dată fiind starea lui de mulțumire.

***

În cele din urmă, iarna din Noua Anglie a luat sfârșit. A trecut așa cum trecea întotdeauna, părând să se miște incredibil de la o zi la alta, după care s-a terminat brusc și a fost înlocuită de o primăvară debordantă. Pe urmă au fost Paștile, iar odată cu ele a venit și sărbătoarea evreiască echivalentă, Pesah. Deși am participat cu Isaac la vânătoarea de ouă de ciocolată și am mâncat miel la o masă așezată în soare, împreună cu alți părinți de la școala lui Isaac, nu am făcut planuri să celebrez sărbătoarea iudaică de una singură.

Credeam acum că Pesahul se referea la eliberare, dar nu simțeam în acel moment spiritul eliberării. Când sosise hotărârea de divorț, în ajunul Pesahului din 2012, reflectasem la ironia situației: îmi sărbătoream eliberarea dintr-o căsătorie aranjată, în timp ce sărbătoream mântuirea din robie a poporului evreu. Crezusem că Pesahul va fi mereu un moment în care mă voi putea uita înapoi, la cât de departe am ajuns de când mi-am lăsat în urmă viața nepotrivită. Dar aura acestui triumf se estompase cu timpul.

În copilărie, văzusem Pesahul ca pe un chin. Trebuia să rămân trează până la sfârșit, care coincidea deseori cu răsăritul soarelui, și rareori se întâmpla să se servească mâncare înainte de miezul nopții. La fel ca tuturor celorlalți de la masă, femei și copii, mi se cerea să urmăresc în tăcere înaintarea bărbaților, rând pe rând, prin ritualurile minuțioase, până în momentul când bunicul se oprea ca să le atragă atenția copiilor care moțăiau cu nasul în farfuria goală. Ne uitam la el cum făcea un întreg spectacol din împăturirea bucăților de azimă matzoh72 într-un șervet alb din damasc, legând capetele laolaltă și aruncând apoi bocceluța rezultată peste umăr, moment în care noi, toți copiii, ne ridicam somnoroși de pe scaune ca să ne ținem de mâini și să-l urmăm în șir, târșâindu-ne picioarele și înaintând încet în jurul mesei din sufragerie. Această repunere în scenă a exodului era o tradiție anuală, fiind și singura ocazie când îl vedeam pe bunicul meu interacționând cu copii mici. Învățătura centrală a sărbătorii de Pesah este să le relateze celor tineri povestea ieșirii din Egipt, a Exodului, deci nici măcar nou-născuții adormiți nu erau scutiți; și ei îl urmau, în brațele mamelor.

După ce bunicul își termina marșul prin încăpere, își relua locul în capul mesei, plin de splendoare în kittel73-ul lui alb, și, ținând în mână pasca matzoh, vorbea despre fiertura apoasă de cartofi care l-a ajutat să supraviețuiască în perioada de muncă forțată, ca soldat în armata maghiară. Dar, deși repeta această poveste în fiecare an, probabil că oboseala și foamea m-au împiedicat să trag învățămintele dorite. Eu credeam că face o comparație între povestea Pesahului și propria-i eliberare din robie, dar el cugeta mai degrabă la acei primi ani de după război când se luptase din toate puterile să-și reclădească viața din ruine, când Dumnezeu îl condusese, prin miracolul pașapoartelor furate și al actelor false, peste Oceanul Atlantic, spre noua lume care îl aștepta pe celălalt mal. Aici a fost locul unde, după ani de incertitudine, a găsit în cuvintele liderului spiritual al comunității Satmar și un sentiment al consolării și făgăduinței și s-a alăturat efortului de edificare a unui nou cămin pentru evreii supraviețuitori ai Ungariei. Bunicul insista că, din cauza propriei experiențe, putea să se identifice în mod deosebit cu robii evrei care reușiseră să ajungă în Țara Făgăduinței și că, prin legătura noastră cu el, și noi puteam face la fel. El admitea că Dumnezeul care îi eliberase pe strămoșii noștri cu mare dibăcie teatrală nu-i condusese pe o rută expres spre Canaan, dar, cu toate că îi târâse prin deșert timp de cincizeci de ani, făcuse minuni care să-i țină în viață pe drum, cu speranța că astfel credința lor în El avea să se întărească în timp și noua lor identitate va sta la baza unei conștiințe încă puternic influențate de un trecut al oprimării. Și El s-a ținut de promisiune, ne spunea bunicul meu; deși poate nu vom înțelege niciodată rațiunea întârzierii, tot ce conta era finalul fericit. Rătăcirea în pustiu, dădea el de înțeles, era mai importantă decât sosirea la destinație.

Eu nu mă așteptasem să rătăcesc prea mult după plecarea din lumea în care crescusem; fusesem hotărâtă să ies cât mai repede cu putință din acea stare a sentimentelor de pierdere și dezrădăcinare, ca dintr-un cocon desuet, lepădându-mă de pielea devenită inutilă și întinzându-mi aripile noului meu sine nepătat, ca renăscută. Acum mi se părea limpede că viața la care visasem era dacă nu de neatins, atunci în continuare foarte îndepărtată.

În prima seară de Pesah m-am trezit din nou la Paris, la o masă cu Richard și numeroșii protectori ai artei sale, înfulecând din farfuriile cu le cheeseburger și bând vin roșu. Bruno, protectorul lui Richard căruia ciuful de păr alb îi atârna acum răsfirat peste ochi, parcă eliberat de starea lui de veselă beție, s-a aplecat spre mine ca să-mi împărtășească o observație care la început mi s-a părut cumva deconcertantă.

— Știi, Deborah, eu am avut întotdeauna senzația că legea religioasă a mâncării cușer și halal este o formă de violență, a spus el, oricât de pasivă ar putea părea, fiindcă există o violență elementară, inerentă în îndepărtarea oamenilor de masa ta. La table — a spus el stăruitor, așa cum fac majoritatea francezilor — este terenul comun pentru toate ființele umane. A le interzice altora accesul la masa ta înseamnă să-ți siluiești propria umanitate.

M-a surprins cât de nestânjenit se simțea Bruno să exprime o asemenea opinie insolentă, ca să nu mai vorbim că era și incorectă politic, dar nu aveam niciun răspuns facil. În schimb, m-am uitat în jur la grupul însuflețit, epicureic, așezat în jurul mesei și, cu toate că nu exista niciun ritual care să marcheze ocazia, am simțit dintr-odată că mâncarea pe care o împărțeam cu toții avea o semnificație rituală. Era Pesahul, iar eu eram aici, și poate că bunicul meu avusese într-un fel dreptate, că sărbătoarea nu vorbea atât despre momentul în care ne rupem legăturile, cât despre ce urmează după aceea: peregrinarea lungă și lentă către un nou viitor.

Zărisem ceva din acel viitor în fiul meu, care le povestise despre Pesah colegilor lui din clasa a doua, la lecția despre sclavia afro-americanilor de la ora de istorie. Profesorul lui mi-a spus că păruse teribil de mândru să-și împărtășească perspectiva proprie; era pentru prima dată când unii dintre colegii lui auzeau de această sărbătoare. Când copiilor li s-a cerut să vorbească despre oameni din familia lor care dăduseră dovadă de curaj în situații dificile, băiatul meu alesese povestea pe care i-o spusesem eu de atâtea ori, despre cum au supraviețuit bunicii mei în timpul războiului și despre jalea lor, care a picurat încet-încet, străbătând alte două generații. „Cred că mama mea este curajoasă pentru că a învățat cum să fie fericită“, a spus Isaac. „Chiar și atunci când toți cei din jurul ei erau triști tot timpul.“

Chiar credea cu adevărat? Reușisem să mă prefac atât de bine? Pentru mine, miracolul Pesahului era în dispoziția veselă a fiului meu, în curiozitatea lui neînfricată și afecțiunile necomplicate. Mă uimea să văd că eu eram veriga de legătură dintre el și trecutul meu, căci cele două rămâneau ireconciliabile în mintea mea.

Era al cincilea Pesah pe care îl petreceam în afara comunității hasidice. M-am gândit la Hagada, textul pe care îl citeam cu voce tare de fiecare Pesah în comunitatea mea, și mi-am amintit pasajul cu instrucțiuni despre cum să înveți patru fii potențial diferiți despre povestea exodului. În text, ei sunt numiți fiul cel înțelept, fiul cel simplu, fiul cel neștiutor și fiul cel rău. Despre fiul cel rău se spune că își formulează întrebarea către tatăl său folosind pronumele personal „tu“, interpretarea semnificației fiind că fiul se exclude pe sine din întrebare; el consideră că răspunsul nu i se aplică și lui. Aici se pune semnul egal între excluderea prin voință proprie și răutate, fiindcă neagă un principiu de bază al iudaismului, care este conformarea și participarea alături de alții; altfel spus, suntem mântuiți prin unitate trainică — odată cu individualitatea vine și amenințarea ruperii, a fragmentării. Care este singurul răspuns acceptabil care să fie dat acestui fiu rău? Hagada spune să-i rupi dinții din gură, implicația fiind că zadarnic încerci să-i aduci argumente, căci individualitatea, odată ce a prins rădăcini, nu poate fi smulsă, deci singurul mod în care poate fi înfrântă este să-i lași neputincioase mijloacele de exprimare. Dacă fiul cel rău ar fi fost în Egipt, se presupune că trebuie să spună tatăl, atunci el nu ar fi fost mântuit.

Și eu sunt un fiu rău — sau, mai degrabă, o fiică rea —, îmi dau seama acum, dând roată cu privirea în jurul mesei spre ceilalți, care pălăvrăgesc și râd de parcă n-ar avea nicio grijă pe lume. (Interesant este că Hagada nu pierde vremea să-i instruiască pe tați cum să le răspundă fiicelor.)

Eu eram mai înainte de toate fiica rea, pentru că părăsisem comunitatea de evrei hasidici și scrisesem un volum de memorii despre cum era viața în lumea aceea — un gest de excludere liber ales, prin faptul că încălca regula nescrisă de a nu vorbi public despre problema fundamentalismului din sânul comunității evreiești. Am fost atacată la modul cel mai perfid pentru că îndrăznisem să pun în discuție legile purității conjugale, care se află la însăși temelia oprimării patriarhale a femeilor ce caracterizează întreaga istorie evreiască. Apoi, într-o încercare de a-mi reclădi viața de la zero odată ieșită din lumea hasidică, pornisem într-o călătorie de descoperire a propriei mele versiuni de evreitate, pe care s-o simt sinceră, plină de compasiune, reală. Dar forma aceasta de evreitate în căutarea căreia pornisem nu se potrivea lesne în nicio noțiune acceptată sau acceptabilă pentru majoritatea societății, deci criticii mei puteau acum să pretindă că evreitatea mea nu era reală. Posibilitatea existenței unei evreități autentice în afara spectrului lor ideatic îngust este o anatemă pentru ei, așa cum era și pentru autoritățile care îl expulzaseră pe Spinoza din rândurile lor cu multe secole în urmă. Și totuși, eu nu sunt nimic, dacă nu o evreică; o evreică proscrisă rămâne în continuare evreică, singură în propria-i sferă, numărată doar ca să fie respinsă. Dublul semn al excluderii o însemnează ca o rană.

***

Dar adevărul pe care trebuia să-l recunosc în acest moment, dacă voiam să mă eliberez vreodată nu numai din legăturile palpabile, ci și din cătușele pe care suntem deseori programați să ni le așezăm singuri la mâini și picioare, era că fugeam de evreitate în sine. Detestam să mi se impună, ca o moștenire împovărătoare, o identitate de grup, cu tot cu ideologia aferentă; purtam o bătălie imposibilă ca să fiu eliberată din oastea în care mă născusem și ca să adopt simultan singularitatea și absolutismul de a nu fi nimic altceva decât o ființă umană.

Vechea speranță care rămânea era posibilitatea ca măcar să trăiesc printre oameni dispuși să accepte acest lucru ca pe ceva firesc și concludent, în loc să-mi impună un cherem74, un decret contemporan de excomunicare. Mă voi afla vreodată printre adevărații mei egali, într-o lume al cărei limbaj emoțional îl înțelegeam, un loc unde să nu fiu obligată să mă încovoi sub presiunea conformării în fața modei și a dictatelor? Exista măcar această lume? Simțeam că este undeva, acolo, dar știam că va trebui să-i cercetez cartografia, căci, și dacă trebuia să aștept până ce fiul meu va fi devenit adult, era de netăgăduit că îmi voi revendica într-o zi locul în lumea aceea.

ENTDECKUNG. גנוקעדטנא. Descoperire

Ieșisem din melancolia iernii, cu toate interogațiile ei existențiale, ca să dau ochi cu un anotimp atât de strălucitor și orbitor, încât amenința să șteargă complet orice semnificație. Dintotdeauna am fost năucită de ritmul straniu și artificial al verii, de felul în care timpul părea să pedaleze fără frână în toate direcțiile pe parcursul acelor luni, iar vara aceasta n-a făcut excepție. Eli se logodise cu noua lui iubită și se agitau amândoi să-și planifice nunta, așa că am convenit ca vizita lui Isaac să fie amânată până la sfârșitul vacanței de vară din acel an, când urma să aibă loc ceremonia. Deci de la începutul lui iunie, n-am fost decât Isaac și cu mine, timp de zece săptămâni de vară, lungi și leneșe.

S-ar putea spune că n-am fost surprinsă când m-am trezit cu ocazia de a călători din nou, în acele ultime două săptămâni ale verii din 2014 — ca să particip la un proiect cinematografic pentru care semnasem contractul mai mult într-o doară, cu peste un an în urmă, și pe care nu se așteptase nimeni să-l vadă finanțat, iar acum, că primise brusc aprobarea să demareze, aveam senzația că eu însămi invocasem dinainte acest eveniment ca să mă salveze de un viitor pe care îl simțeam apropiindu-se. Era de parcă aveam mai multe personalități care acționau în mine simultan, fără nicio relație liniară între ele, fără niciun punct fix în timp. Era sinele meu din trecut, licărindu-mi constant în coastă, și uite că mai era și soiul ăsta de sine viitor, pe care îl simțeam că se făcuse arc peste timp în trecut ca să mă culeagă din starea mea fără repere.

Voi pleca din nou în Europa, singurul continent care mă interesa cu adevărat la vremea aceea, și de data asta va fi încă o nouă primă vizită, în Olanda, atât în capitală, cât și în zona rurală. Dar Berlinul se afla și el pe lista locațiilor de filmare. De data asta nu m-am mai dus la Berlin ca turistul clasic, care stă într-un hotel oarecare din centru. De data asta am stat cu echipa de filmare într-un apartament dintr-un cartier rezidențial recent renovat, în zona răsăriteană mai veche a capitalei. Îmi petreceam zilele documentându-mă, lucrând și interacționând cu alții, dar sunt convinsă că asta nu e destul ca să-mi explic de ce, acum, Berlinul a părut un oraș complet nou și diferit de cel prin care trecusem cu exact un an în urmă. Parte din acest efect trebuia atribuită schimbărilor prin care trecusem în timpul scurs între cele două vizite; cu certitudine nu Berlinul se schimbase, ci persoana care descindea acum încă o dată în sălbăticia lui urbană de nestăpânit.

Pe parcursul acestei vizite, când nu lucram, stăteam în câte o cafenea de pe străzile aglomerate și observam fauna locală, ca să zic așa. Am început să remarc anumite caracteristici identificatoare la berlinezi, lucru pe care nu avusesem ocazia să-l fac data trecută, printre turiștii ce împânzeau locurile de atracție. Ce am observat iar și iar a fost că Berlinul nu era o metropolă ca New Yorkul, Parisul sau Roma — nu părea să participe la nesfârșita cursă contra cronometru după bani sau statut social, sau cel puțin acest lucru nu era evident din modul cum se îmbrăcau oamenii sau se purtau unii cu alții.

Mă plimbam pe jos prin oraș în cercuri care se intersectau și pe trasee în zigzag, de data asta îndrăznind să descifrez harta complicată, căznindu-mă să înțeleg cum putea fi Berlinul împărțit în atât de multe sectoare disparate care păreau să nu aibă prea multe în comun și cu legături proaste de transport public între ele. Fiecare tramvai în care urcam oprea la vechea graniță a Berlinului; ca să merg mai departe, trebuia să găsesc alt traseu. Totuși, în timpul plimbărilor mele prin înfrunzitul Charlottenburg și prin Friedrichshainul mâzgălit cu graffiti, și prin toate acele cartiere dintre ele, cu atmosferele lor unice și comunitățile închise ca într-o capsulă proprie despre care am aflat că sunt numite Kiez, am început să remarc un factor comun încântător în toate: librăriile. Aveam impresia că există câte una la fiecare colț; oriunde mă întorceam, dădeam peste vitrine înțesate de cărți, cu cărucioare scoase în fața ușilor făcând reclamă la volume folosite, cu preț redus, unele librării chiar specializate într-un gen literar anume, altele, într-o limbă străină. Până și cafeneaua unde lua micul dejun echipa de filmare vindea cărți folosite cu un euro bucata, într-o încăpere alăturată.

Berlinul s-a conturat astfel ca un soi de paradis secret pentru mine, din aceste două motive principale: banii nu păreau să fie o forță motrice primară, dar cărțile erau o pasiune împărtășită flagrant de toți și, în lumina asta, era ușor să uit pentru o clipă de ultima mea vizită, să-mi imaginez că aș putea lăsa deoparte istoria care umbrise fiecare moment petrecut anterior în Germania. Se vorbea în atât de multe limbi pe lângă mine și erau atât de mulți oameni cu înfățișări diferite, încât am presupus că Berlinul era, la urma urmei, altfel decât oricare alt loc din această țară. Și, desigur, am știut și atunci, așa cum știu și acum, că este imposibil să cunoști un oraș într-o singură săptămână sau într-un an, sau poate chiar și un deceniu. De atunci încoace am continuat să fac descoperiri surprinzătoare în privința Berlinului, ca și cum i-aș dezghioca învelișul strat după strat. Tot ce se poate ca o vreme să fac asta in continuare, dar este important să explic că aceste două revelații, indiferent dacă exprimă sau nu realitatea, au fost primele care mi-au stârnit conștiința faptului că s-ar putea să existe un loc cu un sistem de valori care ar putea într-adevăr să atragă pe cineva ca mine, care dintotdeauna se așteptase să se simtă pierdută și dezrădăcinată peste tot în lume, exact cum fusesem avertizată. Teoria aceasta pe care mi-o formam avea să fie curând confirmată de oamenii pe care îi voi întâlni în timpul filmărilor, care au părut, unul după altul, să aibă propria poveste individuală a fugii și reinventării; curând, a devenit limpede că acești oameni pe care eu îi vedeam ca berlinezi erau în realitate întotdeauna din altă parte și, cel mai adesea, fără nicio posibilitate de reîntoarcere în locul de origine. Am cunoscut oameni care fugeau de oprimare atât politică, cât și religioasă, dar și oameni care trecuseră peste obstacolul la scară mai redusă al provincialismului fățarnic, al relațiilor toxice, al familiei care voia să-i țină sub control. Persecuție, discriminare, sărăcie, război, dictatură, sectarism — în fapt, orice lucru de care orice ființă umană a considerat vreodată că merită să scape —, la Berlin puteai găsi o mulțime de oameni care se rupseseră din fiecare categorie, ceea ce crea un fel unic de solidaritate printre oameni de proveniențe foarte diferite. Fără a fi nevoie să parezi întrebări despre tine însuți sau să dai orice fel de informații suplimentare, erai pur și simplu acceptat în societate ca un tovarăș „fugar“. Aici, pentru prima oară, nimeni nu m-a făcut să mă simt ca o ciudățenie din cauza locului de unde veneam; la fel ca toate celelalte lucruri, era doar ceva ce părăsisem, și tot ce conta era momentul de acum, în locul de aici. În America, mă simțisem de parcă eram singura persoană cu problema mea; aici, am întâlnit oameni cărora li s-a părut cel mai firesc și mai obișnuit lucru din lume.

Dar până la urmă eram încă prizonieră în America, cel puțin până când Isaac devenea major. Pe măsură ce călătoria mea progresa și data întoarcerii se apropia, simțeam cum mă cuprind din ce în ce mai mult nostalgia și părerea de rău. Îmi spuneam că voi începe să vin mai des la Berlin, că va fi locul meu de evadare, care îmi va oferi ceva ce să aștept cu nerăbdare și pentru care să-mi fac planuri pe termen lung. Dar, sinceră să fiu, cu cât mă îndrăgosteam de oraș, cu atât mă înfricoșa inevitabila dezamăgire de acasă, fiindcă știam că, ațâțând această pasiune, îmi va fi încă și mai greu să trăiesc mai departe fără ea.

În ultima seară, la un dineu, i-am spus acest lucru unei noi cunoștințe de-ale mele, un tânăr pe nume Benyamin, care părăsise și el o comunitate hasidică, dar din Israel, și venise la Berlin cu cinci ani în urmă ca să se reinventeze. Părea fericit și împăcat, într-un fel pe care nu-mi puteam imagina că l-aș putea atinge vreodată. El mi-a spus:

— De ce nu-ți faci un pașaport german? Toți evreii pe care îi cunosc eu la Berlin și-au făcut, datorită străbunilor. Nu ai pe nimeni în istoria familiei care să fie neamț? Măcar să-ți obții pașaportul, și măcar pentru copilul tău. Nu se știe niciodată, într-o zi s-ar putea să-ți fie de folos.

Vorbele lui mi-au pătruns în minte ca un șuvoi de lumină, care mi se răspândea prin corp cu ispititoare căldură. Într-adevăr, parcă tocmai se trezise la viață, chiar atunci, un nerv vechi, fiindcă mi-am amintit de arborele genealogic și de scrisoarea de la unchiul meu, pe care le studiasem atent și pe urmă le lăsasem deoparte, căci ascendența germană nu exercita nicio atracție pentru sinele meu de paisprezece ani, aflat în căutarea acceptării și a apartenenței la o lume care cerea în schimb lucruri imposibile de la mine. Nu că m-aș fi gândit, chiar atunci, că îmi voi scoate pașaportul german și mă voi muta în străinătate; nu, mi-am zis foarte simplu: e un proiect — un proiect care îmi va da un oarecare obiectiv și o ancoră fermă.

Călătoria cu avionul spre casă a fost una dintre cele mai neplăcute de care avusesem vreodată parte. Parcă fiecare fibră din corpul meu protesta gălăgios împotriva acestei deplasări în direcția greșită. Nici prin cap nu-mi trecea că avea să fie ultima mea călătorie spre Vest.

***

În septembrie, am continuat să lucrăm la film în New York, dar în timpul liber am început să studiez cu un profesor de germană pe care îl angajasem, dintr-un impuls spontan, de pe site-ul Craigslist: un tânăr muzician de jazz din zona rurală a Bavariei, pe nume Michael, cu o claie de păr atât de blond, încât părea alb, și o figură de puștan. Ne întâlneam de două sau trei ori pe săptămână, câteodată în Brooklyn, unde stătea el, alteori lua el trenul spre mine, în nord, și studiam în grădină, care acum se îndulcea încet și cuminte în culorile toamnei aurii. Michael m-a ajutat să-mi configurez câteva canale de radio germane: în acele zile, B5 Aktuell, postul local de radio de acasă de la Michael, se auzea permanent în fundal, și am ajuns să știu pe de rost numele șoselelor, ale intersecțiilor și ale localităților din regiunea aceea, tot ascultând buletinul meteo și informațiile despre traficul auto, repetate periodic, în timp ce făceam treabă prin casă. Acum puteam să ascult cărți citite cu glas tare ca Hörspiele, un fel de teatru radiofonic, și nesfârșite interviuri cu scriitori și lecturi în direct și dezbateri înfierbântate între critici literari. Noțiunile mele despre ce înseamnă să fii german deveneau încet-încet mai complexe. Mai întâi fuseseră Markus și mama lui; acum era profesorul meu, Michael, un tânăr timid, sensibil și inteligent, care se lupta să-mi transforme idișul în Hochdeutsch, cu toate că nu fusese niciodată pregătit cu adevărat pentru această provocare. Mi-am adus aminte de sfatul pe care mi-l dăduse Benyamin în ultima mea seară petrecută la Berlin și am găsit scrisoarea aceea veche pe care fusesem atât de doritoare s-o las deoparte cu peste un deceniu în urmă. I-am studiat atent conținutul, de parcă acum îl citeam prima dată. Fiindcă îmbarcarea în acest proiect însemna mult mai mult decât obținerea unui pașaport. Era o trădare a comunității mele, a familiei mele, a bunicii mele — nu doar fizic, ci și spiritual.

Dar nu puteam să rezist, cel puțin nu având în fața mea, pentru prima dată după mulți ani, toate fotografiile și documentele, iar informațiile m-au izbit într-un mod complet nou. Ce îmi scrisese unchiul meu despre acel misterios stră-străbunic? În certificatul lui de naștere apărea că era din München, dar nimic altceva, ceea ce era ciudat, în comparație cu certificatul de naștere al femeii pe care o luase de nevastă mai târziu, unde se puteau citi până și ocupațiile părinților ei și originile lor. Dar uite că nu aveam decât numele lui, Gustav, care bineînțeles că nu era numele lui adevărat, doar un nume pe care mama lui îl alesese ca să fie folosit printre neevrei, exact ca Irenka al bunicii mele sau propriul meu Deborah, de curând dobândit.

Cu un asemenea certificat de naștere, scris cu litere gotice și purtând ștampilele oficiale ale birourilor de evidența populației din München, n-ar trebui să fie prea greu de obținut cetățenia germană, am presupus eu. Nu prea mai aveam nimic altceva în materie de documente oficiale, dar am decis să fac o vizită la consulatul german din New York și să deschid un dosar. Un bărbat tânăr și politicos de acolo mi-a luat hârtiile și mi-a explicat că, deși era un punct de pornire interesant, certificatele de naștere nu erau, în Germania, o dovadă a naționalității așa cum erau în America, și, prin urmare, cel mai probabil nu erau suficiente ca să mă calific.

— Dar ce altceva ar mai trebui să depun? am întrebat. Nu se pune problema să am pașaportul lui, din moment ce a fost confiscat.

— Da, înțeleg. Dar, din păcate, așa cere legea. Naționalitatea în Germania ține de legătura de sânge, nu de locul nașterii.

Tânărul funcționar consular s-a uitat la mine întrebător, apoi a continuat:

— Dar de ce vreți un pașaport german? Fiind cetățean american, puteți liniștită să locuiți în Germania fără un asemenea pașaport. Puteți să faceți cerere pentru o viză de student sau pentru una de artist, dat fiind că sunteți scriitoare. Există multe alte moduri de a ajunge acolo. Nu trebuie neapărat să deveniți cetățean german.

— Da, mă rog, cu sau fără cetățenie, eu am un acord de custodie care mă ține aici.

— Ah, am înțeles. Deci de ce vă este necesar?

Nu-mi formulasem nici mie ideea până atunci, dar în clipa aceea a devenit brusc limpede.

— Face parte din moștenirea mea. Vreau s-o revendic până când nu dispare de tot.

Funcționarul mă sfătuise să caut în continuare documente care m-ar ajuta să-mi dovedesc naționalitatea, explicându-mi că aceasta nu se putea dobândi decât pe linie paternă în acest caz și sugerându-mi că un punct bun de pornire ar fi să găsesc documentele oficiale de azil emise în Anglia pentru stră-străbunicul meu. Și să fac cerere pentru certificatele de naștere ale tuturor străbunilor dintre mine și Gustav, ca să dovedesc legătura noastră de sânge. M-am lansat în căutare cu un val de energie care nu prea putea fi explicat prin dorința mea de a obține un pașaport european, pentru că trecuse curând mult dincolo de solicitările către arhive și notari publici. Nu mi-a luat mult ca să descopăr că Gustav își luase doctoratul la Universitatea Ludwig Maximilian din München, prezentându-și teza în 1934, după doar un an de la introducerea legislației care îl împiedica să participe la aceleași cursuri ca Josef Mengele. Titlul tezei era „Verdingungspolitik in München und Nürnberg 1905–1930“ (Politica relațiilor contractuale de muncă la München și Nüremberg în perioada 1905–1930). Studiase economia federală; subiectele lui de interes special priveau efectul războiului asupra politicilor economice ale statului bavarez. O copie a acestei teze ajunsese la majoritatea universităților americane de top în 1935, ceea ce mi s-a părut miraculos. Cum de reușise un evreu să termine un doctorat după 1933? Cum de reușise teza lui să ajungă în biblioteci din toată lumea, când la el acasă era pusă pe foc?

Am sunat la biblioteca Universității Yale, care era cel mai aproape de mine, ca să întreb dacă exemplarul sosit atunci mai era încă acolo. Era, mi-a spus persoana de la bibliotecă, dar nu putea fi dat cu împrumut acasă. Dacă voiam să-l văd, trebuia să mă prezint personal, să-mi depun actul de identitate ca garanție și să mă așez într-o zonă special supravegheată, ca să-l studiez. N-am ezitat, fiindcă era doar la o oră de mers cu mașina față de unde stăteam eu. Mi-am făcut apariția în legendarul campus într-o zi vântoasă de octombrie, făcând slalom printre grupurile gălăgioase de studenți, toți încărcați cu cărți și hârtii.

Biblioteca arăta aproape ca o mare catedrală, un lăcaș de venerare a cuvântului scris. Biroul de recepție de care aveam eu nevoie era undeva sub o arcadă din piatră, în plin curent. Tânărul de la recepție a părut complet netulburat de solicitarea mea; mi-a luat pașaportul și mi-a dat niște formulare să le semnez, în timp ce el a dispărut printre rafturi de depozitare ascunse, ca să ia titlul cerut. A reapărut la puțin timp după aceea, ținând în mână o cărticică broșată, îngălbenită și cu marginile zdrențuite. Era unicul exemplar, mi-a explicat el. Nimeni nu-l mai ceruse vreodată, cel mai probabil pentru că era o lucrare scrisă într-o germană demodată și greu de descifrat, presupunea el.

Preț de o clipă, am rămas înlemnită. Tot ce am putut să fac a fost să țin cu profund respect teancul fragil de hârtie, copleșită de semnificația momentului. Dacă nu eram eu, ar mai fi încercat cineva vreodată să vadă această carte? Câteva secunde, am simțit cum responsabilitatea pe care mi-o asumam de atâta vreme devine mai reală, căci, dacă eu nu mă îngrijeam de trecut, cine s-o facă? Indubitabil că nu mama mea, care credea că e mai bine să-l lăsăm îngropat acolo unde este.

M-am așezat la un pupitru din lemn masiv, am aprins veioza elegantă cu abajur de sticlă și am început să mă uit prin cărticică, dar în cea mai mare parte am rămas nedumerită. Am priceput repede dedicația totuși și m-am tot întors la ea. An meiner unvergesslichen Mutter gewidmet! („Dedicată neuitatei mele mame!“) scrisese el, cu semnul exclamării. Asta ar fi Regina de pe certificatul lui de naștere. Într-o fotografie a pietrei de mormânt a lui Gustav îi citisem numele ebraic, Naftali, și ceea ce am presupus că era numele ebraic al tatălui său, Avraham. De ce nu apărea și tatăl lui în dedicație? Unde erau dovezile existenței lui? Dacă voiam să-mi construiesc cu succes argumentația pentru cetățenie, trebuia să aflu mai multe despre el.

Câteva zile mai târziu au sosit documentele pe care le cerusem de la arhivele britanice. Solicitarea de azil se pare că fusese aprobată abia în 1948; azilul oficial fusese acordat simultan pentru Gustav, soția lui, Jetta, și cei trei copii ai lor. Dar naționalitatea lor colectivă era indicată ca fiind poloneză, am observat cu un junghi ascuțit de dezamăgire. Cum se poate una ca asta?! Nu văzusem nicio dovadă, nici nu auzisem vreun zvon despre vreo eventuală filiație poloneză în familia noastră.

M-am întrebat dacă nu cumva noile granițe trasate după război vor fi avut un efect asupra modului cum fuseseră priviți de guvernul britanic Gustav și membrii familiei lui. Poate că părinții lui proveneau din Silezia, care în momentul când i se acordase azil devenise parte din Polonia. Era o teorie șubredă, dar era singura pe care o aveam. M-am hotărât să depun totuși documentele la consulat chiar și așa, pentru că, fusesem asigurată, odată ce Bundesverwaltungsamt (Biroul Administrației Federale) iniția propria investigație, vor ieși la lumină orice documente interne de atestare a naționalității. Eu aveam doar nevoie de niște argumente suficient de solide ca să declanșez primul pas al anchetei.

Acum Isaac a băgat de seamă subita mea fervoare, deplasările mele frecvente în Manhattan și discuțiile mele cu arhivarii la telefon, și firește că m-a întrebat ce fac. I-am spus despre călătoria mea la Berlin. Când mă întorsesem să-l iau de la tatăl lui, la sfârșitul verii, el îmi spusese doar atât:

— Mami, îmi promiți că nu te mai căsătorești nicio-dată?

— De ce vrei să-ți promit așa ceva? l-am întrebat și eu, surprinsă.

— Pentru că mi-e teamă că, dacă te măriți, ai să uiți de mine, a spus el.

Imediat i-am răspuns cu toată convingerea:

— Da, îți promit să nu mă căsătoresc niciodată și îți promit să nu uit niciodată de tine.

Acum l-am întrebat, doar pe jumătate serios, ce părere ar avea dacă ne-am duce să locuim în străinătate pentru o vreme, așa, ca experiment, explicându-i că fusesem extraordinar de impresionată de Berlin ca oraș. El s-a uitat la mine, a zâmbit și a spus:

— Mami, cred că suntem cam gata să pornim în următoarea noastră aventură.

Luată pe nepregătite, n-am reușit decât să îngaim:

— Ăăă, va trebui să vedem ce părere are și tatăl tău despre asta.

N-aș fi putut să prevăd atunci și, la modul cel mai cert, nici cu doar doi ani în urmă, dar Eli va afla curând de la Isaac despre această conversație și o va aduce în discuție cu mine.

— Vrei să te duci în străinătate? mă va întreba el, pe un ton relaxat.

— Ăăă, da, aș vrea. Cred că ar fi o foarte bună ocazie și pentru Isaac. Dar, bineînțeles, depinde de tine. Tu decizi.

Ce s-a întâmplat mai departe a fost, într-un sens, complet independent de voința mea, căci ideea a prins cumva rădăcini în mintea lui Isaac și el trebuie să-i fi pomenit tatălui său despre această perspectivă iar și iar și iar, până când, la un moment dat, Eli mi-a spus pur și simplu:

— Păi și-atunci de ce nu te duci, și gata?

Sigur că nu era chiar atât de simplu, fiindcă vor trebui semnate o mulțime de hârtii. Bănuiam că undeva pe parcurs Eli își va cam pierde elanul și recunosc că nu am luat ideea chiar foarte în serios, adică cel puțin nu mi-am dat voie să sper decât după ce am văzut semnătura lui pe ultimul formular de permisiune de custodie. Moment în care realitatea m-a izbit brusc, drept în plex: eram liberă. De data asta, cu adevărat liberă și fără condiții. După atâția ani, după atâtea bătălii, Eli îmi redase libertatea.

Acum, că visul devenise o posibilitate reală, voi avea oare curajul să-l duc până la capăt? La urma urmei, era totuși Germania. În continuare Germania. Mi-am adus aminte că nu fusese nevoie decât de două pahare cu vin roșu ca Richard și cu mine să ne dăm drumul cu multele glume despre nemți pe care le aveam în repertoriu, mai ales ținând cont de călătoriile mele și experiențele lui la târgurile de artă. Ani de-a rândul mă gândisem la Germania în termenii unor clișee culturale, atât din cauza culturii de care eram înconjurată, cât și, în aceeași măsură, a tendinței mele înnăscute de a reduce înspăimântătorul la comic. Dar învățasem, în general, să trec dincolo de straturile superficiale ale fricii mele, iar acum încercam să-mi las deoparte ideile preconcepute și să văd Berlinul așa cum ar putea să fie. Orașul avea multe avantaje, în fond, pe care și Richard trebuia să le recunoască: era ieftin, plin de viață și internațional. Mai era, din câte se pare, plin de americani liberali, mai ales newyorkezi. La fel ca toți ceilalți cunoscuți ai noștri cu înclinații vag creative, Richard și cu mine aveam o noțiune romantică despre Parisul anilor ’20 și despre rolul pe care îl jucase în arta și literatura epocii. Acum se întrezărea o recunoaștere a faptului că Berlinul devenise genul acela de oraș sau poate că fusese dintotdeauna așa: un panaceu perpetuu, tărâmul magic în care nu s-au trasat niciun fel de hotare, unde toți și toate pot să înflorească. Moștenirea istorică a orașului părea să se potrivească perfect în tiparul propriului meu destin și credeam, poate irațional, că era ceva pe care voi putea să-l simt efectiv dacă trăiam acolo, să-l simt ca pe o vibrație în trupul meu, care îmi va domoli anxietatea, aidoma unui soi de reconciliere finală cu soarta.

Înfiripasem destule prietenii la Berlin în timpul ultimei mele vizite ca să am senzația că ar putea fi un transfer ușor de gestionat. Am trimis în stânga și-n dreapta e-mailuri cu întrebări pertinente despre amănuntele practice ale adaptării; pe baza răspunsurilor primite, am făcut liste cu ce trebuie să trimit de aici, ce va trebui să cumpăr acolo, ce va trebui să fie înregistrat sau solicitat formal și în ce ordine. Cel mai mult mă temeam de birocrație, dar firește că mai era o întrebare, undeva în străfundurile minții mele, cu care știam că va trebui să mă confrunt la un moment dat. Am rugat câteva cunoștințe, evrei din Berlin, să-mi dea ceva sfaturi despre chestiunea aceea atât de delicată și incomodă: cum să te porți ca evreu în Berlin? Impresia pe care mi-am făcut-o din răspunsurile formulate cu grijă a fost că, dacă aveai pașaport american și nu făceai caz de evreitatea ta, nu era, de fapt, nicio problemă. Sigur, erau evrei atacați pe stradă sau în metrou, am fost informată, dar în cea mai mare parte doar dacă erau auziți vorbind ebraică sau purtau kippa, iar eu cu siguranță nu voi face niciunul dintre aceste lucruri. Cât timp puteam evita să vorbesc sau să arăt ca o evreică, mi-au spus ei, de o manieră care transmitea o boare de rușine stingherită, nu ni se va întâmpla nimic rău, nici mie și nici fiului meu. Am avut o discuție cu Isaac în care i-am explicat, cu tact, că urma să ajungem într-un mediu care s-ar putea să aibă mai multe enclave de intoleranță decât era el obișnuit să întâlnească, dar că era OK; lumea este un loc complicat, ceea ce nu înseamnă că trebuie să trăim cu frică; nu trebuie decât să avem puse la punct strategiile care ne ajută să înfruntăm complicațiile, vrând să spun prin asta că ar fi probabil cel mai bine să nu vorbească despre originea lui evreiască decât cu oameni pe care deja îi cunoștea și în care avea încredere. Nu că i s-ar putea întâmpla ceva rău, dar era mai bine să nu riște, i-am spus eu. El venind dintr-o școală unde fusese mândru să le împărtășească și colegilor de clasă tradițiile și poveștile evreiești, era o schimbare mai mare decât și-ar putea închipui cineva. Era încă prea mic și necopt ca să bage de seamă înțepăturile sarcastice pe care le auzisem eu prin jur la adresa evreilor și a banilor lor; în Noua Anglie, antisemitismul era ceva mai subtil. M-am simțit cumva vinovată că-i impun această nouă frică. Nu puteam să nu-mi amintesc poveștile de groază pe care le auzisem în copilărie, despre oameni care pândesc în umbră, imediat dincolo de granițele invizibile ale comunității noastre, și care n-ar șovăi să mă sfârtece în bucăți dacă m-aș aventura chiar și numai la o stradă depărtare. Într-un anumit sens, era o nebunie să ne mutăm din proprie voință într-o lume unde puteam fi în primejdie doar fiindcă eram cine eram, când situația noastră de acum era relativ confortabilă în această privință. La urma urmei, remarcile răutăcioase sigur că dureau, dar nu erau o amenințare la adresa integrității noastre fizice. Și totuși, azi mă întreb dacă nu cumva antisemitismul pe față este varianta pe care o prefer, în locul celui mai abil mascat; în fond, e greu să te lupți cu ceva care nici măcar nu este recunoscut ca atare.

Cu câteva săptămâni înainte de data planificată a plecării, am dat la brutăria din sat peste Jonathan, prietenul meu evreu homosexual, și încă un newyorkez transplantat în zona rurală a Noi Anglii, și l-am anunțat că mă mut în Germania. A fost mai șocat decât mă așteptam.

— Cum poți să te duci și să trăiești acolo, ca evreică?! Nu pricep… Chiar crezi că poți să fii fericită acolo?

— Păi, tu ce ți-ai închipuit, acum zece ani, când ai venit aici cu soțul tău? Că vei fi adoptat cu brațele deschise, ca și cum ai fi de-ai casei, de toți constipații albo-creștino-protestanți?

— Mi-ai zis-o, a răspuns el. Mda, probabil că oamenilor ca tine și ca mine ne merge cel mai bine atunci când suntem provocați.

M-am uitat la el cum se îndreaptă spre mașină, cu brațele pline de cafea și gogoși. Când venise, fusese absolut infernal până să dobândească acceptarea din partea comunității locale, și eu știam acest lucru. Și, cu toate că reușise, încet-încet, să se integreze aici, mă întrebam dacă era conștient de limitele acelei integrări și dacă îi pasă. Poate că era un dar să nu știi sau măcar să poți să nu te intereseze. Pentru mine, hotărâsem deja, va fi exact situația opusă. Va fi aceea de a îmbrățișa tocmai esența a ce înseamnă să fii un intrus, să te duci într-un loc plin de intruși și să trăiești la maximum experiența marginalizării în toată deplinătatea ei.

A fost mai greu decât mă așteptasem să găsesc un apartament în Berlin, mai ales de la așa mare depărtare și doar cu internetul la dispoziție, deci când a devenit disponibil pe Craigslist un 3,5 Zimmer Altbau mit Balkon75, am semnat un contract de închiriere imediat, cu promisiunea plății în numerar la primirea cheii și sperând din tot sufletul să nu fie păcăleală. Discutasem la telefon cu cel de la care subînchiriam, mi se păruse om serios și, deși apartamentul se afla într-un cartier de care încă nu auzisem, Neukölln, când l-am întrebat cum e, mi-a răspuns foarte simplu: „Ești din New York, da? Păi Neukölln e la fel ca New York“. Ceea ce se va dovedi oarecum adevărat, cu condiția ca înțelegerea ta despre New York să se bazeze pe cele mai îndepărtate sectoare suburbane ale metropolei…

Mi-am vândut aproape toată mobila, iar piesele pe care n-am putut să le vând i le-am dăruit lui Richard, fiindcă știam că se va folosi bine de ele. Nu neg că începuse să mi se facă teamă, pe măsură ce mă debarasam cu repeziciune de toate posesiunile pentru care muncisem din greu în ultimii cinci ani, ca dovadă concretă a noii vieți pe care mi-o clădisem în afară. Cine ar face nebunia să pornească din nou totul de la zero, de două ori într-o viață de om? Ca să nu mai vorbim de un singur deceniu… Am aranjat totuși cu Markus ca puținele obiecte pe care le trimiteam prin poștă să vină pe adresa lui; el urma să le ridice din vamă și să mi le aducă de la Frankfurt la Berlin. Relația noastră se stabilizase într-o prietenie agreabilă și mă bucuram că voi avea prilejul să-l revăd când îmi aducea lucrurile.

***

Am plecat din New York în toiul unui viscol neobișnuit și am sosit la Berlin pe 30 noiembrie 2014, într-o dimineață cenușie de duminică. Când taxiul a tras în fața intrării în complexul de apartamente, am avut surpriza să constat că strada pe care locuiam avea inscripții în arabă pe fiecare vitrină de magazin. Ne plantaserăm fix în mijlocul celui mai musulman cartier din oraș; noua noastră casă avea ferestrele spre gălăgioasa și multiculturala Sonnenallee76. În tot complexul de apartamente, aveam să aflu curând, eram printre foarte puținii locatari nemusulmani. Într-o zi, la puțin timp după sosirea mea acolo, în timp ce Markus și cu mine descărcam în holul blocului cutiile aduse de el, vecinii mei s-au interesat de unde veneam. Când am spus că sunt din New York, au lăsat brusc garda jos. „New York, ai spus?“ a replicat unul dintre vecini. „Ei, în cazul ăsta, bine ai venit! Noi avem băcănia turcească din colț. Treci pe la noi dacă ai nevoie de ceva.“ Să fii american părea cel mai mic dintre toate relele posibile. Știam destule deja ca să nu divulg niciun alt indiciu. După ce am început să mă acomodez, am constatat că am schimburi familiare cu vecinii mei: bărbatul care avea minitipografia din colțul străzii, unde mă duceam să-mi copiez documentele pentru autorități, Behörden; vânzătorii de la piață; locantele unde găseai falafel pentru un prânz ieftin. Mă sprijineam pe siguranța originii mele americane, pe imaginea internațională a New Yorkului de creuzet, unde era deseori greu să separi o identitate etnică de o alta. Probabil că se uitau la mine, presupuneau că la un moment dat voi fi avut vreun strămoș din Orientul Mijlociu, și se mulțumeau cu atât.

La fel ca toți nou-veniții, m-am așezat la coadă la Bezirksamt, administrația locală, ca să mă „raportez“. Aflasem că, în Germania, ți se cere constant să faci acest lucru, pentru orice este nevoie de Anmeldung, de o înregistrare undeva. Deși situația era, evident, foarte mult schimbată față de trecut, mi se părea cumva neliniștitor că limbajul folosit pentru asta era același ca înainte, când autoritățile țineau sub observație persoanele „nedorite“, în loc să se mulțumească să distribuie coduri numerice de evidență fiscală. Căci auzisem de copil cuvântul german Anmeldung, care pentru mine va fi pe veci asociat cu Gestapoul, la fel cum la metrou cuvântul Achtung77 rostit de vocea înregistrată nu va face decât să-mi reamintească de Appellplatz78-ul lui Primo Levi, în invocațiile dedicate Auschwitzului. Norocul meu a fost că această asociere se va estompa în timp, căci, cu cât mă voi adânci în această nouă și totuși familiară limbă, în strădania de a o face a mea, percepția mea totală asupra acestui vocabular va cuprinde nu doar rolul jucat în Holocaust, ci și în întreaga istorie a limbii germane, cu caracterul ei inseparabil de limba copilăriei mele și de istoria originilor mele. Voi începe să văd raporturile dintre cele două vocabulare ca pe un soi de dans macabru și totuși frumos, marea mea ocazie de a găsi o punte de legătură către o lume familiară. La urma urmei, nu voi fi prima care face acest lucru: un faimos exemplu era al lui Paul Celan, care remodelase limba și și-o însușise și, ca urmare, mi se părea că sfâșierea limbii germane ca rezultat al Shoah-ului o sfărâmase în particule elementare, care puteau fi mutate în configurații noi și radicale. Într-un anumit sens, germana de azi era o limbă nouă pentru oricine o vorbea.

La Bezirksamt, nimeni nu vorbea o boabă de engleză și mi-a părut bine că, înainte să părăsesc Statele Unite, îmi găsisem timp să-mi convertesc în totalitate idișul matern într-o germană oarecum fluentă. I-am înmânat femeii de pe cealaltă parte a biroului toate documentele necesare, lăsând-o să introducă datele în computer. Femeia mi-a aruncat o privire și a întrebat:

— Ce religie aveți?

— Poftim? am zis, întrebându-mă dacă am auzit bine.

— Religia dumneavoastră. Trebuie să o divulgați sta-tului.

— Ăăă, bine. Păi, sunt evreică.

Femeia a strâns din buze.

— Hmmm, îmi pare rău, dar nu este o opțiune pe care s-o puteți alege.

— Ce?! am exclamat, crezând că glumește.

— Nu e pe listă, a zis femeia, și mi-a întors ecranul computerului, ca să văd și eu.

Pe ecran apărea o lungă listă de religii diferite, inclusiv diverse secte din creștinism, islam, budism, ba chiar și zoroastrianism. Dar nicăieri în lista aceea nu apărea vreo opțiune evreiască.

Am scos un chicotit nervos.

— Ăăă, mi se pare cumva ironic ce se întâmplă, vă dați seama? Eu sunt sută la sută evreică. E singura opțiune pe care o am, îmi pare rău.

În timp ce îmi ieșeau vorbele din gură, n-am putut să nu-mi amintesc de argumentația bunicii mele, cu atât amar de ani în urmă. Trebuie că mă convinsese totuși, până la urmă.

— Bine, atunci o să trec atee, și gata, a spus femeia, bătând deja cu degetele pe tastatură.

Am deschis gura ca să protestez, după care am închis-o la loc. Îmi doream confirmarea înregistrării mele chiar mai mult decât mi-aș fi dorit să-i țin femeii o prelegere moralizatoare. Când mi-a înmânat certificatul ștampilat, câteva momente mai târziu, am fost ușurată să las în urmă toată procedura, dar tot nu m-am putut abține să nu mă minunez de ce femeia de la ghișeu era clar nepregătită să gestioneze situația unui rezident „evreu“; ar fi fost de crezut că angajații biroului de evidența populației au primit măcar un rudiment de instruire în materie de sensibilitate socioculturală.

O foarte mare parte din educația copilăriei mele constase din învățături despre antisemitism. Istoria lumii, așa cum era predată în comunitatea Satmar, scotea puternic în relief suferința evreilor: evoluțiile din industria și explorările omenirii se pierdeau în fundal, iar saga omului ajungea să sune ca o lungă cruciadă împotriva ucigașilor lui Iisus.

Deși la grădinița evreiască din Manhattan frecventată de băiatul meu aveau proceduri de securitate riguroase, niciodată n-am avut sentimentul că l-aș pune în pericol și l-aș transforma într-o potențială țintă, așa cum aș face dacă l-aș trimite la o școală evreiască din Berlin sau l-aș duce la sinagogă pentru serviciul religios.

Autoritățile locale s-au grăbit să ceară ca Isaac să frecventeze școala locală de cartier imediat ce a sosit, dar școala în cauză, Rütli, avea o pagină întreagă pe Wikipedia, care era suficientă ca să mă avertizeze împotriva ideii. Isaac va avea destul de furcă în efortul de a se adapta la noua lui limbă. N-aveam de gând să-i arunc în gura leului mintea până acum ferită.

Am dat o raită prin diversele școli europene din Berlin, dar am fost cel mai puternic impresionată de una anume, care m-a frapat ca fiind diversificată așa cum eram eu obișnuită să înțeleg noțiunea, nu așa cum ajunsese să însemne aici, adică un eufemism pentru o populație arabă numeroasă. În școala aceasta existau copii de toate religiile, de toate culorile și de toate naționalitățile, dar, bineînțeles, am fost informată că avea o listă de așteptare de doi ani și că n-aveam nicio șansă să fie primit la mijlocul anului școlar. Dar directoarea adjunctă care a încercat să scape de mine nu știa cu cine are de-a face, la urma urmei, căci m-am înființat acolo în fiecare zi și am așteptat în fața biroului ei până când mi-a primit cererea de înscriere. Pe urmă am telefonat în fiecare zi, timp de trei săptămâni, ca să văd cum înaintează dosarul depus de mine, moment în care directorul însuși a oftat în telefon și a capitulat.

— Bine, a spus el. Puteți să-l aduceți pe băiatul dumneavoastră luni, ca să-l înscriem.

După ce Isaac a început să meargă la școală, unde a părut să se adapteze remarcabil de repede, obligațiile mele practice s-au mai domolit oarecum. În primele câteva săptămâni după sosire fusesem consumată de activitățile elementare pe care le presupune începutul într-un loc nou: deschiderea unui cont bancar, despachetatul bagajelor, înscrierea la școală și așa mai departe, dar acum, că majoritatea sarcinilor fuseseră îndeplinite, mă simțeam dezorientată, întrebându-mă ce mai urmează. Firește, în două luni va trebui să mă prezint la Ausländerbehörde (biroul de imigrație), ca să-mi prelungesc viza pe nouăzeci de zile, dar momentul acela părea încă foarte îndepărtat și încă din ziua sosirii mele aici primisem o confirmare oficială de la Bundesverwaltungsamt că fusese acceptat dosarul pentru redobândirea cetățeniei. Nu-mi făceam chiar atât de multe griji în privința dificultăților concrete, palpabile pe care le presupunea integrarea mea emoțională în acest oraș. Cam în această perioadă am ales un loc care va deveni un fel de garnizoană avansată pentru mine, un loc prin intermediul căruia aveam să ajung să cunosc acest oraș și el va ajunge să mă cunoască pe mine, și locul acela era o cafenea.

Viața de cafenea în Europa a fost dintotdeauna și încă rămâne foarte mult diferită de cea din State, după părerea mea. Lucrul acesta este în primul rând vizibil prin modul cum europenii insistă să-și bea cafeaua și să mănânce în aer liber, la orice oră din zi, în orice anotimp, indiferent de starea vremii. Pe mine mă lăsase perplexă la Paris felul în care oamenii se îngrămădeau afară, sub corturi din plastic, când ploua, încălzindu-se doar parțial lângă niște vase unde ardea mangal. La Berlin, oamenii rareori dădeau fuga la câte un local pentru cafeaua de dimineață sau un sandvici înfulecat din mers, așa cum făceau la New York. În schimb, zăboveau îndelung, deseori ceasuri întregi, trăgând din țigară sau răsfoind un ziar; unii stăteau într-un colț cu o carte și o ceașcă de cafea deja goală și rece, părând că și-au petrecut acolo toată ziua; alții se adunau în grupulețe afară, pălăvrăgind sau uitându-se la trecători. Cafeneaua aflată la câteva clădiri distanță de mine, care acum a devenit fortăreața mea din interiorul junglei urbane a Neuköllnului, se numea Espera, ceea ce în spaniolă înseamnă „așteptare“ — o aluzie glumeață la localizarea ei în dreptul unei stații de autobuz. Deseori, puteai să combini așteptarea autobuzului cu o cafea și o țigară sau un croasant, pe unul dintre taburetele din lădițe pentru fructe, sub o copertină de culoarea vinului rubiniu.

Am început să folosesc punctul de observație de la Espera ca să privesc lumea din jurul meu, ca să o aduc într-un câmp de focalizare mai familiar și mai comod. Acolo aveam să-mi edific primele prietenii din oraș, cu oameni care, la fel ca mine, veneau la cafenea pentru doza zilnică de cofeină și de socializare, artiști cu program de lucru neobișnuit, studenți și stagiari care supraviețuiau cu venituri minimale sau intelectuali mai bătrâni care discutau despre politică și fața în schimbare a cartierului, a orașului, a lumii. Cafeneaua a devenit pentru mine un univers în miniatură, un fel de răspântie multidirecțională pentru multele varietăți de rezidenți care își petreceau aici o mică parte a zilei, înainte să meargă mai departe. Cu toate că în acele luni aș putea spune că am stat perfect nemișcată, simțeam cum mi se aprofundează percepția asupra orașului. Făceam din nou ceea ce făcusem în Manhattan. Mă mulțumeam doar să observ, pe tăcute, lăsând totul să se prelingă peste mine și așteptând ca orașul să-mi spună povestea lui.

***

La două zile după ce teroriștii care atacaseră redacția Charlie Hebdo din Paris au fost prinși și uciși, stăteam lângă vitrina stropită de ploaie a cafenelei Espera, citind relatările din ziar, când un bărbat israelian m-a întrebat dacă scaunul de lângă mine era liber.

— Shalom! am spus. Sigur, poți să stai aici. Și eu sunt evreică.

— Condoleanțele mele, a răspuns el sec.

— Bănuiesc că o spui în lumina evenimentelor recente.

El s-a strâmbat drept răspuns și s-a așezat cu cafeaua lângă mine. L-am întrebat de cât timp trăiește în Berlin și cum i se pare.

— Mă întorc curând în Israel, a spus el. Eu nu-s ca voi, știi… a adăugat el cu un rânjet ironic, glumind doar pe jumătate. Eu sunt soiul nou de evreu. Voi sunteți evreul în exil. Chiar și numai diferența asta de perspectivă modifică radical felul în care te vezi pe tine însuți în contextul unui mediu ca acesta.

Ne-am amuzat pe seama tendinței evreiești de a crea o ierarhie, chiar și înăuntrul sferei noastre relativ mărunte. Dar după ce a plecat, m-am gândit la expresia pe care o folosise: „evreul în exil“. El spunea că oamenii ca mine erau mai departe blocați în diaspora, incapabili să facă alegerea conștientă de a se elibera. Era ca o formă de sindrom Stockholm: rămâneam agățați cu intenție de originile noastre strămutate, probabil mai mult pentru confortul sentimentului de familiaritate decât din orice alt motiv. Auzisem că israelienii din Berlin, care erau nu puțini, nu se amestecau prea des cu așa-numiții evrei din exil, tocmai din cauza acestei diferențieri. Pentru ei, evreii ca noi erau un mister: întreaga noastră concepție despre lume era atât de îndepărtată de a lor, încât era nu doar imposibil de înțeles, ci și de o natură care ne sortea să fim permanent divizați. Adevărul este că evreii neisraelieni pe care îi cunosc în acest oraș chiar se poartă așa: se străduiesc ca originea lor evreiască să nu iasă cu nimic în evidență în public, reluându-și identitatea doar în momentele pe care le petrec printre cei din neamul lor. Israelienii, pe de altă parte, își poartă originea evreiască de parcă ar fi o ținută neprotocolară; nu au niciun fel de reținere și nici prin cap nu le trece să se jeneze de germana lor stricată, vorbită cu accent ebraic, sau de alte diverse detalii care le trădează originea de la prima vedere. Să fie doar din cauză că au o patrie la care să se întoarcă? Eu simțisem dintotdeauna nevoia de a mă descotorosi de semnele de identificare ale evreității, iar acum, mai mult ca niciodată, voiam să înving acești semnificanți și să mă amestec printre ceilalți, cu nimic deosebită de restul lumii. Îmi plăcea când alții nu puteau să-mi identifice accentul sau să deducă din felul cum arătam de unde vin și, ca urmare, ce fel de persoană aș putea fi. Dar poate că îmi evaluasem greșit propriile imbolduri — poate că omul acela avea dreptate și ceea ce mă atrăsese spre acest oraș nu era decât o formă extremă de sindrom Stockholm, dorința mea de a-mi accepta necondiționat statutul de intrusă, exact așa cum fusesem programată s-o fac.

După atentatele teroriste de la Paris, mi-am văzut mutarea la Berlin într-o lumină complet nouă. Sentimentul meu de anxietate s-a intensificat, dar conștiința faptului că eram în primele linii ale unui nou val de antisemitism și ale unuia corespondent de naționalism european a mușcat adânc din convingerea mea anterioară că mutarea fusese decizia corectă pentru noi. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la televizorul pus pe știri. Când am fost invitată de prieteni să particip la slujba de sabat dintr-o sinagogă liberală, m-am scuzat. Mi se părea evident că nu cauți necazul cu lumânarea, ducându-te la sinagogi și în supermarketuri cușer.

Ar putea părea o nebunie să alegi să trăiești aici într-un asemenea moment, mi-am zis, dar eu eram aici din multe motive, unele mai complicate sau mai iraționale decât altele. Și îmi voi apăra din toate puterile dreptul de a fi aici, atât politic, cât și spiritual. În urma atentatelor, mi-am amintit de întrebarea pe care Claude Lanzmann i-o pune lui Benjamin Murmelstein în filmul Ultimul dintre nedrepți79. El subliniază că Murmelstein avea clar o cale de ieșire din sfera puterii naziste, dar a ales, nu o dată, să se întoarcă acolo, în loc să devină un refugiat la fel ca atât de mulți alții. „De ce ai vrea să rămâi?“ îl întreabă Lanzmann. La început, Murmelstein neagă că ar fi avut vreo posibilitate reală de alegere, dar în cele din urmă recunoaște o dorință de a vedea cum se petrece totul până la sfârșit și de a face tot ce-i stătea în putere, în timp ce singura lume pe care o cunoscuse el vreodată se prăbușea în flăcări. M-am gândit la israelianul întâlnit la Espera, cu aerul lui de superioritate pe care i-l conferea conștiința faptului că se va întoarce curând acasă. Poate că aș fi mai în siguranță în alt loc, dar o parte din mine voia să fie aici pentru un ultim adio, ca să zic așa.

Mare parte din haosul și confuzia ce au caracterizat primele luni petrecute ca locuitoare a Berlinului poate fi atribuită propriilor frământări interioare și îndoielii de sine. De parcă vedeam teama mea că am luat decizia greșită venind aici reflectată în comportamentul și spusele celor cu care intram în contact. Poate chiar căutam, inconștient, o confirmare a acestei bănuieli, vrând ca Berlinul însuși să-mi demonstreze că vocea aceea veche din capul meu, zbierând acum ca un bețiv înfuriat, avea până la urmă dreptate. Căci, dacă priveam onest mutarea mea aici, era un pas ilogic și neîntemeiat, pe hârtie, un pas înapoi, spre trecut și problemele lui, de care cei ce mă crescuseră pe mine se luptaseră să scape. Poate că singurul factor care m-a ajutat să rămân în cadrul de referință al sănătății mintale în acel prim an a fost siguranța tăcută din capul pieptului meu, care a stat acolo fermă și neclintită în ciuda asaltului, o siguranță tot atât de impasibilă pe cât era de irațională, care insista să mă asigure că, dacă aștept pur și simplu cu răbdare, totul mi se va revela în timp.

Această „voce a instinctului“, cum am putea s-o numim, nu era ceva nou. Era aceeași care mă călăuzise prin restricțiile deseori fără sens și impuse arbitrar, atât fizice, cât și psihice, asupra copilăriei și adolescenței mele și călătorise cu mine în acei cinci ani de tranziție în State. În cursul acelui proces, devenise mai puternică, mai fermă și chiar mai implacabilă. Acum părea să mă oprească în loc. Era singurul motiv care mă determina să nu dau bir cu fugiții, dar nici să nu mă aventurez prea departe dincolo de cartierul meu.

Dacă ai fi mers pe Sonnenallee în acele zile, e foarte probabil să mă fi văzut la Café Espera, lângă fereastră, sau ghemuită pe o bancă afară, cu revista mea New Yorker, al cărei abonament îl transferasem la noua mea adresă și care, ca urmare, ajungea la mine cu trei săptămâni întârziere. Poate că m-ai fi zărit prinsă într-o conversație cu vreunii dintre vecinii rezidenți cu care înfiripasem o prietenie ezitantă: o studentă din fosta Germanie de Est, care vorbea fluent engleza, un poet și muzician care era atât de anticapitalist, încât refuza să participe la societatea în care era acum silit să trăiască, un tânăr psihoterapeut și DJ cu jumătate de normă, care își abandonase cu părere de rău vederile radical-stângiste din tinerețe, cu acea resemnare lentă pe care ne-o impune deseori cu forța maturitatea, și un fost editor care își conducea acum propria editură independentă și care putea fi găsit de multe ori fumând în timp ce citea recenziile despre autorii publicați de el, apărute în ziarele naționale. Interesant, acest grup era interconectat: poetul era publicat de editor, editorul era vecinul de alături și prietenul psihoterapeutului, care, la rândul lui, făcuse cerere să împartă apartamentul cu studenta și astfel deveniseră prieteni. De multe ori puteam fi găsiți în grup în fața cafenelei și uneori mai erau atrași în cercul nostru și alți prieteni ai prietenilor — scriitori și traducători ai editurii, colegi și colaboratori ai celorlalți, precum și deloc numerosul meu cerc de cunoștințe din Berlin. Iar Benyamin, care acum era un element stabil al lumii mele, un soi de reazem neclintit al consolării, pentru că îmi cunoștea trecutul și era capabil să înțeleagă prin ce treceam, a devenit și el membru al grupului. După orele de școală, Isaac venea și el de multe ori la o ciocolată caldă și la o gustare, iar când se închidea cafeneaua, de cele mai multe ori nu făceam decât să schimbăm locul. Apartamentul meu avea o sufragerie imensă și mi s-ar fi părut mare păcat să n-o folosesc. Găteam o grămadă de mâncare în bucătăria insuficient echipată și o serveam pe masa-mamut din lemn de stejar, având drept fundal serile gălăgioase de pe Sonnenallee, lumina pâlpâitoare a firmelor din neon și sirenele de ambulanță străbătând întunericul care apăsa ferestrele enorme. Seara, când îl duceam pe Isaac la culcare, la mine în sufragerie erau adunați oameni care beau bere și vorbeau șoptit sau fumau pe balcon, și aceasta era o formă de binefacere; acesta era sentimentul de a fi permanent înconjurată de oameni la care țineam și care păreau și ei să țină la mine, fără să ia în seamă zăpăceala mea probabil evidentă. Încet-încet, fără să-mi dau seama, acest lucru a început să creeze un fel de pernă amortizoare emoțională, un sentiment de siguranță care-mi permitea să mă destind.

Zilele au început să se umple cu tot mai multe momente de căldură umană, reprize de râs nestăpânit, înfiorări de fericire. Pe măsură ce se acumulau aceste momente, aspectele stranii și amenințătoare ale vieții în această lume nouă au început să se estompeze prin comparație, am început să-i disting pe oamenii din jurul meu într-o tandră limpezime de cristal și m-am simțit, pentru prima oară în viața mea, iubitoare și optimistă față de societatea de care eram înconjurată.

***

Cam pe atunci am început să dau de necaz cu plasa birocratică implicată de cererea pentru un Aufenthaltstitel, adică permisul de rezidență, care îmi va ocupa cea mai mare parte a timpului în primul an. De fiecare dată când mă înființam în sala de așteptare a Clădirii C, etajul 2, mă simțeam de parcă cerșeam permisiunea de ședere și în momentele acelea aveam senzația că din mine se ridică fantoma mânioasă a bunicii, ca un fel de poltergeist indignat. Mă simțeam umilită și dezgustată, subjugându-mă de bunăvoie într-o țară care comisese altădată subjugarea supremă împotriva străbunilor mei. Sprijinul de neclintit din partea noilor mei prieteni a fost cel care mi-a dat tăria necesară să duc procesul până la capăt. În final, editorul avea să-l recruteze pentru o mână de ajutor pe asociatul lui ca s-o intimideze pe funcționara responsabilă cu dosarul meu — nu va fi nevoie decât de costumul lui elegant și de numele de familie aristocrat pentru ca toate obstacolele din calea primirii unui Aufenthaltstitel să dispară ca prin farmec. Dar asta avea să se întâmple abia după nouă luni de la sosirea mea, iar până atunci au avut loc multe vizite dureroase.

Bineînțeles, mă simțeam smerită când mă așezam la coadă în piața bisăptămânală de pe Landwehr Canal ca să-mi iau porția de falafel cu toate adaosurile aferente, contra sumei de un euro și șaptezeci și cinci, și stăteam la palavre cu vânzătorul afabil, ale cărui origini erau în Ramallah, dar care se născuse și crescuse într-o tabără de refugiați din Liban. M-a lovit tristețea aflând că, deși bunicii lui fuseseră cei care își pierduseră căminul, el trăia în continuare ca refugiat, două generații mai târziu. Spera să obțină rezidență permanentă în Germania; cum renunțase de mult la ideea de a-și clădi o viață într-un teritoriu familiar, s-ar mulțumi cu orice loc dispus să-l accepte. Situația lui contrasta flagrant cu a mea.

Cineva ca mine, crescută de supraviețuitori ai Holocaustului și profund conștientă de agonia singulară pe care o aduce dezrădăcinarea, nu putea să simtă decât o compasiune amestecată cu vinovăție, jenă și sfială. Pe de altă parte, acest om care mă servea pe mine cu falafel încerca să mă vadă ca pe o ființă umană, nu ca pe un dușman. Cel puțin așa simțeam, când se străduia să zâmbească și să glumească cu mine, în timp ce rula lipia laffa80. Această dinamică a relației care exista între „noi“ și „ei“ este una de care numai „noi“ suntem perfect conștienți, iar eu eram brusc și perpetuu conștientă de ea în Europa. Niciunul dintre noi doi — nici eu, evreica, nici el, palestinianul — nu fusese vreodată perceput doar prin simpla noastră individualitate, în exteriorul bulei noastre controversate, căci printre ceilalți oameni, în restul lumii, discuția despre felul în care ne raportam unul la celălalt rămânea împotmolită fără speranță în identitățile noastre politice, cu toate implicațiile asociate. Mă izbea ca o culme a ironiei faptul că nu puteam fi decât omenoși unul cu celălalt. Într-adevăr, cea mai surprinzătoare dintre experiențele mele ca evreică americană la Berlin a fost cea a interacțiunilor cu palestinienii — un segment de populație cu care nu mai avusesem deloc de-a face înainte. Un taximetrist care l-a auzit pe băiatul meu vorbind despre o sărbătoare evreiască mi-a spus că și cei din familia lui erau refugiați palestinieni, care sfârșiseră prin a se stabili în Germania. Observându-mi nervozitatea, s-a grăbit să mă liniștească: „Optzeci la sută dintre palestinieni nu vor altceva decât pace. Nu-i urăsc pe evrei. Pe noi ne trădează Hamasul“.

***

La începutul lui aprilie, în vacanța de Paști, am fost cu Isaac și echipa de filmare pentru două săptămâni în Israel, unde plănuiam să turnăm câteva scene. Eram pentru prima dată în Israel și după experiențele din ultimii câțiva ani, am pornit la drum cu un amestec de entuziasm și nervozitate agitată. Nu uitasem ce-mi spusese evreul israelian, cu două luni în urmă, cum că evreii ca mine sunt relicve ale diasporei, un soi muribund sortit să fie înlocuit cu un nou tip de evreu, stăpân pe situație, mulțumit de sine și, mai presus de orice, eliberat de complexele psihologice impuse de o moștenire a oprimării și victimizării. Mă întrebam dacă experiența mea în Israel va reflecta înzecit aceste acuzații usturătoare, dacă voi fi făcută să mă simt ca un fel de specimen dintr-un soi inferior, jalnic și demn de milă. Până și în societatea mică și închistată în care crescusem eu putusem vedea cât de sentențioși și obsedați de ierarhie pot fi evreii unii cu ceilalți. Acum eram covârșită de o vagă stânjeneală la gândul de a mă afunda într-o versiune mult mărită a unei asemenea societăți.

După un interogatoriu amănunțit la aeroport, am ieșit în lumina aurie de după-amiază a Tel Avivului și inițial a fost un deliciu să merg printre edificiile din piatră tocită de trecerea timpului și să privesc valurile albastre ale Mediteranei, sub un soare care plutea exact deasupra mării, la fel ca acela pe care-l văzusem cu ocazia primei mele călătorii în California. Impresia pe care mi-a făcut-o la prima vedere acest oraș-port nu se deosebea prea mult de alte orașe-port vizitate de mine pe insulele Greciei și ale Italiei. Viața unei metropole de la malul apei are ceva care pare să nu semene cu nimic altceva.

În dimineața primei zile, îndreptându-ne spre cafeneaua de peste drum pentru cafea și un mic dejun, am putut să observ o schimbare la Isaac, fiindcă era relaxat și îndrăzneț în interacțiunile cu personalul cafenelei și spontan și prietenos cu necunoscuții de la masa alăturată, și mi-am dat seama că, pentru el, clar însemna ceva să fie înconjurat de evrei, deși noi doi nu discutaserăm niciodată chestiunea după acea primă și ultimă conversație avută înaintea mutării la Berlin. Acum părea să se destindă și să considere de la sine înțeles că se afla într-o țară unde toată lumea era exact ca el și unde putea să se poarte în consecință. Văzându-i noua dispoziție nonșalantă, am simțit brusc un junghi ascuțit în inimă, fiindcă prin alegerile mele de viață îl privam de singurul lucru pe care eu încetasem să mai pun preț și pe care îl extrapolasem, considerând că este universal lipsit de valoare.

Acele prime câteva zile au fost foarte frumoase; am căutat și am descoperit plaje splendide și străduțe înguste încărcate de flori; am mâncat feluri familiare și am râs zgomotos și nimeni nu s-a întors să vadă de ce atâta gălăgie. Până și eu am început să mă simt un pic altfel. Avea un efect asupra mea această omogenitate, acest nou și straniu sentiment de a fi, pentru prima dată de foarte mult timp încoace, exact la fel cu lumea din jur.

Momentul în care acel sentiment a încetat să mai fie plăcut, devenind jenant, a fost în prima zi de Pesah. Văzusem deja în magazine că alimentele interzise în perioada sărbătorii erau acoperite cu hârtie groasă de ambalaj, după cum dicta legea iudaică, dar îmi vine greu să descriu șocul peste măsură de mare și indignarea care m-au cuprins când m-am așezat la un restaurant noncușer, împreună cu alți evrei seculari, și ni s-a spus că nu putem comanda nimic cu pâine81. Parcă aș fi aterizat între vechile și familiarele ziduri pe care mă chinuisem să le escaladez; m-am simțit ca și cum căzusem înapoi în timp. Câtă îngâmfare pe statul care prezuma că preceptele ortodoxiei iudaice se aplică tuturor evreilor, indiferent de perspectivele sau alegerile lor individuale! Cât de cotropitor, în intoleranța lui față de orice dezacord! Chelnerul a părut surprins și nesigur în fața indignării mele și nu mai înceta să se scuze, explicându-mi că, dacă mă servește cu pâine, restaurantul riscă să plătească o amendă piperată și că nu are nimic de-a face cu convingerile lui personale. I-am explicat și eu lui că sunt cetățean american și că era pur și simplu un mare șoc pentru mine să constat că, deși mă aflu într-un local secular și noncușer, rămân în continuare supusă unor reglementări pe care le consider anacronice și ridicole. N-are legătură cu pâinea. Are legătură cu teocrația, i-am spus interlocutorului meu.

Când se apropia de sfârșit prima mea săptămână în Israel, îmi devenise clar nu doar că autoritățile de care luptasem să mă eliberez se bucurau, ca urmare a unor mutații pronunțate în proporțiile demografice, de o putere mereu crescândă în această țară, ci și că, în ciuda exceptărilor la care avea dreptul populația seculară în curs de scădere, exista ceva de natură nu doar să te liniștească, ci și să te limiteze îngrozitor în faptul că erai înconjurat numai de oameni cu aceeași identitate etnică. Cum puteam eu să-mi cultiv harchavos hada’as — lărgirea perspectivei, despre care bunicul meu spunea că este cheia fericirii personale — într-un mediu atât de îngust și restrictiv?

Acum nu mă mai simțeam intimidată de israelianul acela care-mi luase în râs statutul de evreică exilată; acum îl compătimeam, fiindcă era prizonier în cadrul strâmt al unui grup social fără adâncime, împiedicat să-și dea seama că poate să înfiripe și să cultive o legătură cu lumea, care să fie propice progresului și dezvoltării. Nu eram evreica în exil, mi-am dat seama, în timp ce mă îndreptam spre Kotel (Zidul Plângerii) și eram trimisă spre sectorul femeilor, aflat în spate, sau în timp ce eram scuipată pe străzile Ierusalimului, deși aveam îmbrăcăminte decentă. De fapt și de drept, Israelul era locul unde mă simțeam cel mai exilată, exilată din adevăratul meu sine, exilată din curajul și conștiința luminată a moștenirii diasporei, înstrăinată de diversitatea experienței evreiești.

Mi-am dat seama că îmi lipsește Berlinul așa cum nu dusesem nicicând înainte dorul vreunui loc. Voiam să mă duc acasă, și o spun cu bună știință, pentru că nu mai simțisem niciodată până atunci dorința arzătoare să mă întorc de unde venisem. Niciodată, nici măcar o dată. Nici când îmi părăsisem comunitatea, nici când părăsisem Manhattanul și nici când părăsisem Noua Anglie. Dar acum simțeam acest dor nou și străin mie până atunci: să mă întorc.

Când am aterizat la Berlin, mi-am lăsat valiza acasă și, după doar câteva clipe, stăteam pe banca din față de la Café Espera, cu fruntea ridicată spre soare, sorbind dintr-o limonadă. Și cine trecea chiar atunci pe acolo, dacă nu poetul, ale cărui maniere gentile îmi lipsiseră teribil în ultimele două săptămâni! În scurt timp, ni s-a alăturat studenta brunetă, veșnic zâmbitoare și cu pasul vioi, iar până la lăsarea serii, fuseserăm reuniți cu toții, așezați în cercul nostru magic sub soarele auriu vrâstat cu roșu. Înainte să se lase noaptea, am știut, cu năucitoare certitudine, că nu voi părăsi niciodată Berlinul.

***

Oamenii spun că Berlinul are două chipuri, care coincid cu cele două anotimpuri: iarna lungă, cenușie, posacă și atotcuprinzătoare, și săptămânile magnifice, delicate și tandre ale unei veri trunchiate și nespus de prețioase. În timpul vizitelor la Berlin de dinaintea mutării, nu dădusem decât peste Schokoladenseite82; îmi formasem impresiile despre viața de aici, așa cum era ea, prin filtrele de tonalitate ale zilelor lungi și pline de lumină, cu seri colorate în violet și nopți răcoroase, înviorătoare. Tot ce văzusem era înflorit, în plină splendoare; asistasem la buna dispoziție colectivă a oamenilor liberi să sărbătorească, să relaționeze și să se relaxeze în spații publice și pe pajiștile înverzite ale parcurilor; privisem cu invidie chipurile senine, fără nicio grijă pe lume, ale tinerilor care pedalau vioi pe biciclete, împotriva unui vânt puternic, care le flutura mânecile scurte ale tricourilor.

Nu fusesem pregătită cum se cuvine pentru iarna berlineză, anotimpul care a marcat sosirea mea în calitate de rezident. Mai trecusem prin ierni înainte, firește — la urma urmei, eram bine familiarizată cu anul echilibrat între patru anotimpuri, caracteristic vieții de pe coasta de nord-est a Statelor Unite —, dar acolo le percepusem mult diferit de aici. Iernile, așa cum mi le amintesc eu din America, erau dramatice, cu un cer vast și deschis, vânt rece și tăios și o lumină palid-aurie a soarelui, care părea să fie aproape mai strălucitoare decât vara, deși abia dacă dădea o câtime din căldura soarelui estival. Am amintiri cu ninsori repetate, omătul proaspăt căzut îngrămădindu-se peste cel vechi, cu aerul plin de fulgi deși și robuști, care își păstrau forma cristalină chiar și după ce aterizau pe lâna paltonului sau când mi se odihneau în păr. Îmi aduc aminte cum zgomotele vieții erau puse în surdină de această mantie temporară, cum se lăsa o lumină cu eterice nuanțe trandafirii imediat după ce înceta ninsoarea, iar pe cerul inevitabil înalt și albastru, fără fir de nor, care urma a doua zi de dimineață, soarele se reflecta orbitor în pământul acoperit cu o pătură albă. Niciodată nu percepusem iarna ca pe o perioadă deosebit de întunecată sau deprimantă; la fel ca toate celelalte anotimpuri, își avea argumentele sale pro și contra, dar nu ducea lipsă nici de culoare, nici de spectacol, cu nimic mai puțin decât oricare alt anotimp. Nicicând iarna nu mă învăluia într-un cenușiu permanent și lipsit de viață, așa cum o va face Berlinul, în bun-venitul său de-o impolitețe notorie.

La Berlin a trebuit să mă împac cu o iarnă apatică și indiferentă, despre care aveam să aflu că poate să înceapă chiar din octombrie și să țină până în mai. Dar în cea mai mare parte a ei, acea perioadă nu se caracteriza prin zile înviorător de reci și senine, ci printr-un frig umed și o lumină murdară, o atmosferă care nu parcurgea decât un spectru îngust, între ploi mărunte, parcă din milioane de ace, și o ceață usturătoare care părea să plutească aproape permanent în aer; era marcat de pătura groasă și densă de nori, atotprezentă, ce părea să îmbrățișeze acoperișurile clădirilor, dându-mi senzația că suntem cu toți prizonierii unui cort gigantic și sufocant. Cea mai rea era proasta dispoziție a oamenilor, felul în care se certau în mijloacele de transport în comun sau se huiduiau pe stradă, felul în care funcționarii publici și angajații birourilor de administrație bombăneau nemulțumiți și chelnerițele dădeau ochii peste cap.

Deci e firesc ca primele mele luni la Berlin să fi fost pline de panică reprimată: în parte pentru că teama să nu fi luat o decizie fără să am destule informații, și poate chiar regretabilă, se amestecase cu teama secundară că va trebui să admit că așa stăteau lucrurile, și în parte din cauza șocului cultural care intra în joc pe atât de multe planuri. Apoi, exact în momentul când începusem să mă destind în coconul protector al noii și micii mele comunități, a ieșit soarele. Mai întâi, doar câte puțin o dată: îmi amintesc cinci zile cu soare strălucitor în februarie, pe care, deși era încă frig, le-am petrecut stând afară. Copertina de la Espera a fost strânsă și rulată, iar noi ne-am înghesuit, sub paltoane și pături, practic atât de beți de bucurie în fața luminii strălucitoare, încât nici nu-mi mai amintesc să-mi fi fost frig. Dar abia după întoarcerea din Israel, pe la mijlocul lui aprilie, s-a instalat de-a binelea primăvara. Când copacii înșirați pe mijlocul aglomeratului Sonnenallee au început să înmugurească, magazinele care vindeau plante și flori, să-și scoată marfa pe trotuar, balcoanele, să fie împodobite cu ghivece pline de flori și fațadele clădirilor, să explodeze brusc în verdele viu al iederei, mi-a fost limpede ce transformare extraordinară punea în scenă acest oraș în fiecare an în procesiunea lui către vară, aproape ca o schimbare de costume a actorilor între scenele unei piese de teatru.

În lunile acelea, când orașul prindea viață în jurul meu, a luat ființă și în mine ceva nou. Nu pot atribui acest proces unui lucru anume; mai degrabă, a fost un cumul de factori: am cumpărat la mâna a doua o bicicletă ieftină, găsită la Kleinanzeigen (mica publicitate), și am început să mă aventurez afară din Kiez-ul meu. Am explorat împreună cu prietenii mei diverse cartiere, parcuri și lacuri. În iulie, când Isaac a luat avionul și s-a dus să-l viziteze pe tatăl lui, așa cum conveniserăm inițial în condițiile noului nostru aranjament, prioritățile mele s-au schimbat temporar, lăsând deoparte responsabilitățile zilnice ale unei tinere mame singure, și am devenit, pentru moment, la fel ca alții din jurul meu, tânără și fără griji la Berlin, cu convingerea îmbătătoare și iluzorie că vara va dura veșnic. Seara, ne adunam ciorchine în jurul meselor scoase pe trotuarele de pe Sonnenallee, în fața unei locante străvechi și corespunzător de sărăcăcioase, dar comodă și tihnită, numită Kindl Stuben, cu fumul de țigară al dependenților de nicotină dintre noi ridicându-se în șuvițe spiralate deasupra capetelor noastre. Beam și povesteam până la orele mici ale dimineții următoare, moment în care eu pedalam cele câteva cvartale până acasă și cădeam într-un somn adânc și fără vise, din care mă ridicam, subit și repede, cam pe la prânz, când soarele pătrundea prin perdelele groase și încălzea camera până dincolo de temperatura suportabilă.

Apoi petreceam prima parte a după-amiezii în față la Espera, recuperându-ne după noaptea dinainte. Când soarele devenea prea intens, ne mutam la umbra copacilor masivi din parcul Treptower, cu o carte sau două și câteva mere. În primele ceasuri ale serii, când apartamentul meu era mai răcoros și mai întunecos, stăteam o vreme la masa mare din sufragerie — care îi aparținea, la fel ca toate celelalte lucruri din apartamentul meu care-ar-fi-trebuit-să-fie-temporar, celui de la care subînchiriasem — și scriam. Nu fiindcă aveam un termen de predare, nu ceva ce aș fi promis contractual sau ar fi fost așteptat de cineva, ci numai pentru mine. Parcă experimentam din nou ce pot face cu vocea mea interioară, ca să văd dacă sunt îndeajuns de cutezătoare încât să mai ies încă o dată în acest nou spațiu.

***

În ziua de 3 august m-am îndrăgostit. Uite-așa, întâmplător; n-ar mai fi prea mare lucru de spus, pentru că, până la urmă, fiecare poveste de dragoste este la fel, obișnuită, universală. Spunem că dragostea înseamnă să fii cea mai bună versiune a sinelui tău în fața celeilalte persoane; dar înainte eu nu avusesem niciun sine real pe care să-l scot la vedere; în loc de asta, îmbrăcasem haina unui sine care se potrivea cu persoana și cu situația în cauză, sperând ca, prin persoana cealaltă, să mi se ofere darul, oricât de efemer, al unui sine proiectat. Însă acum era de parcă nu doar că puteam să fiu eu însămi cu această nouă persoană, dar aveam efectiv și un sine care să fiu.

Era pentru prima oară când mă implicam într-o relație amoroasă cu cineva care trăia în același oraș ca mine, ceea ce a fost semnul clar că încetasem, în sfârșit, să mă mai străduiesc la nesfârșit în direcția unui „departe“, că îmi găsisem menuchas hanefesh, pacea corpului material. Puțin câte puțin, Berlinul căpăta o aură consfințită de convenționalele gesturi pasionale; fiecare colț de stradă unde ne sărutaserăm, fiecare cafenea unde împărțiserăm o țigară și un pahar de vin, fiecare locușor în care conspiraserăm împreună devenea însemnat, parcă pe vecie, de amintirea acelei experiențe. Până și în momentele când eram departe unul de celălalt, iar eu mergeam cu bicicleta prin cartierul meu și prin cele învecinate, apropierea fiecărui moment petrecut împreună, a fiecărei dezmierdări și priviri tandre îmi sărea în ochi ca un magnific decupaj, ca un tort millefeuille de amintiri adunate din memoria de scurtă durată, stivuite una peste cealaltă ca niște straturi de film semitransparent. Ca și cum n-ar fi fost destul că întâlnisem Berlinul în veșmântul său văratic sublim, acum îl vedeam prin lentila suplimentară a euforiei romantice și m-am îndrăgostit lulea de oraș tocmai pentru că era locul în care, pentru prima dată în viața mea, am trăit o fericire omenească atât de simplă.

În acea Spätsommer, vară târzie, în timp ce mă îndrăgosteam de o persoană, dar și de un oraș, de o viață și de un posibil viitor, am găsit, în sfârșit, un apartament care să fie al meu, o potențială adresă permanentă în Berlin, cu numele meu pe contract și cu camere goale pe care să le umplu cu propria-mi mobilă, cu propriile cărți și obiecte de artă. Ceea ce mi-a dat sentimentul unui pas foarte important în direcția cea bună; de fapt, abia atunci mi-a devenit clar în ce situație neliniștitoare mă aflasem, ocupând fără drept o locuință în afara prevederilor legii (lucru despre care n-am fost informată decât ulterior), într-un apartament închiriat pe numele altei persoane și plin de lucrurile altei persoane, deci mutarea nu putea să prevestească decât o bucurie euforică. Mi-am împachetat puținele posesiuni înapoi în cutiile cu care fuseseră trimise din America și le-am transportat în etape cu o mașină împrumutată. Prietenii au venit și m-au ajutat să zugrăvesc pereții de un verzuliu respingător ai dormitorului din față, iar când am terminat treaba, stratul proaspăt de un alb imaculat sclipea în lumina aurie ce pătrundea în valuri prin ferestrele duble uriașe; camera în sine arăta curată, proaspătă și luminoasă, exact cum mă simțeam și eu în sufletul meu. Câteva zile mai târziu, m-am trezit pentru prima dată în camera aceea albă și goală, și am deschis ochii în lumina blândă a dimineții ca să zăresc multele crengi vânjoase ale platanului bătrân care creștea exact în fața ferestrelor mele, cu frunzele de un verde luxuriant legănându-se înainte și înapoi în bătaia vântului. Pentru câteva clipe fugare, eram din nou în camera copilăriei mele, cuibărită sub plapuma ungurească, privind soarele care lumina tavanul înalt și alb, și ascultam cum scârțâie și trosnesc ramurile sicomorului uriaș care se ridica impunător peste casa noastră. Dar apoi am văzut fațadele ornamentate ale clădirilor antebelice din spatele platanului și mi-am regăsit orientarea în timp și spațiu. Chiar atunci, doar uitându-mă la crengile care săltau ușor în adierea vântului, am știut că este un semn. Era lucrul după care tânjeam în urmă cu cinci ani, când stăteam la fereastra micului meu apartament întunecos din Manhattan, uitându-mă în jos la salcâmul din curte și știind în miezul ființei mele că totul este greșit și că va trebui corectat. Iar acum iată acest copac maiestuos, încărcat cu un belșug de frunze, ale căror șoapte vesele se strecurau zglobii prin geamul meu deschis, căci cum altfel aș putea să explic călătoria ultimilor cinci ani și locul unde mă adusese, dacă nu printr-un soi de îndrumare supranaturală? Era primul indiciu al unui fenomen care avea să mi se reveleze în anul următor, acela al cercului închis, al părților alipite în întreg, al structurii narative atingându-și în întregime finalitatea.

VERSÖHNUNG. ןטעברעביא. Reconciliere

În al șaptelea an de după plecare, mi-am pierdut stăpânirea limbii. Începusem o relație într-o limbă străină pe care nu o vorbeam încă foarte bine. Cu toate acestea, a devenit limba în care îmi desfășuram majoritatea comunicării și, ca urmare, ori de câte ori reveneam la engleză, îmi era limpede că fluența pe care o dobândisem cu mari eforturi, în mulți ani de zile, până aproape de nivelul unui vorbitor nativ, se diminuase semnificativ. Pluteam în spațiul dintre cele două limbi și starea aceasta avea un impact asupra gândurilor și sentimentelor mele, asupra modului în care erau procesate și percepute acestea, asupra timpului pe care-l petreceam făcând-o și a cantității de efort pe care trebuia să-l depun. Pe parcursul acestei scurte perioade de tranziție lingvistică, aveam uneori dificultăți să mă înțeleg pe mine însămi. Mă chinuiam să găsesc sensul vocabularului confuz din propriu-mi cap, al încâlcelii de influențe locuționare.

La fel ca mulți alți nemți, iubitul meu, Jan, vorbea două versiuni ale limbii sale materne: o germană modernă cu accent regional, precum și un dialect local, specific zonei restrânse în care crescuse. Mi-a explicat că, acolo de unde venea el, diferențele dintre dialecte puteau să fie foarte pregnante, chiar și între sate învecinate; putea să-și dea seama, judecând după cuvintele alese de vorbitor, după felul cum le pronunța sau după intonație nu doar din ce regiune se trăgea cineva, ci, uneori, și din ce oraș sau sat anume. Mi-a dat exemple de cuvinte care erau pronunțate într-un anume fel în satul lui de baștină și complet diferit la doar cinci kilometri depărtare, diferența fiind așa de mare, încât a trebuit să mă întreb cum de reușeau localnicii să se înțeleagă unii cu alții. Deși el se mutase la Berlin cu aproape două decenii în urmă, avea în continuare multe ocazii să-și folosească dialectul rar întâlnit, fiindcă își formase de-a lungul anilor un cerc de prieteni care proveneau din aceeași zonă și se întâlneau periodic între ei, conversația lor părând de fiecare dată că se dizolvă într-un șuvoi rapid de mormăieli confuze. Atâta doar că mie nu-mi era nici pe departe la fel de greu ca altora să-i înțeleg, fiindcă, ironia ironiilor, acest dialect particular apăruse în același timp ca limba idiș și într-o regiune asemănătoare, deci îi semăna mai mult decât m-aș fi așteptat. Deși nu puteam să vorbesc ceea ce suna ca o versiune bizară, distorsionată a primei mele limbi, puteam, spre marea mea surprindere, să înțeleg tot ce se spunea. Ca și cum, în procesul de convertire a idișului în germană, creierul meu crease un fel de piatră hieroglifică de la Rosetta pentru descifrarea tuturor dialectelor înrudite — un mod de a înțelege relația dintre limba principală și numeroasele sale progenituri nelegitime. Aveam un acces unic la un cifru universal pentru limbile germanice; puteam să deconstruiesc în minte cuvintele în părțile lor asociative și imaginile respective și puteam să parcurg o listă întreagă de permutări ale multelor pronunții și construcții lingvistice posibile, reușind în continuare să trasez legăturile dintre toate versiunile existente, de parcă o făceam din instinct.

Și totuși, aveam să descopăr curând, spre marea mea mirare, că undeva pe parcurs îmi scăpase de sub controlul voluntar prima mea limbă. Nu mai puteam să izolez idișul după plac. Aceasta, am dedus eu, era pentru că trecuseră atât de mulți ani fără să-l vorbesc și, parțial, pentru că, într-un anumit sens, dădusem limba copilăriei mele pentru limba viitorului meu. Nu-mi doream propriu-zis să-mi pierd prima limbă, iar motivul avea în mod sigur legătură cu sentimentele de vinovăție și obligație culturală, dar un motiv încă și mai aproape de ființa mea lăuntrică era teama că aș putea pierde, cu această ocazie, ceva ce făcea parte integrantă din mine. Dacă în această perioadă aș fi fost înconjurată de alți vorbitori de idiș, probabil că situația s-ar fi schimbat; cum stăteau însă lucrurile, pe măsură ce fluența și ușurința cu care vorbeam germana creșteau, am început să am senzația că idișul se scufundă mai adânc și mai adânc prin planurile conștiinței mele, în nisipurile mișcătoare ale memoriei inconștiente, fiind îndepărtat permanent din domeniul exprimării mele. În majoritatea timpului, nu eram în stare să controlez deloc procesul de reamintire; în loc să mi se supună voinței, avea loc independent de strădaniile mele, în momente neașteptate și cu zvâcniri imprevizibile. Când mă uitam la un film în idiș sau auzeam un cântec idiș, deseori se întâmpla ca acest lucru să-mi readucă în minte, năucitor de clar, cuvinte individuale, cu toate amintirile și emoțiile puternice asociate, dar în multe cazuri erau experiențe dureroase, din fața cărora mă trăgeam brusc înapoi, ca arsă.

Între timp, noile cuvinte pe care le învățam în cadrul acestui straniu proces de înlocuire au început să-și atragă propriile aureole de asocieri, amintiri și sentimente, cam cum se întâmplă invariabil în dobândirea de cuvinte noi în orice limbă. Dar pentru mine mai exista un plan în plus al acestui proces, fiindcă, odată cu fiecare nou cuvânt deprins care avea în comun o relație cu un cuvânt din trecutul meu, contopeam vechi asocieri cu unele noi și fiecare termen devenea o experiență emoțională cu mai multe straturi, căci dincolo de instinctul de a evita trecutul și capcanele lui, am început să-mi dau seama că există o parte din mine care tânjise tot timpul tocmai după o asemenea reconciliere.

Țin minte că în această perioadă Jan și cu mine ne jucam câteodată comparând cuvinte unice din variatele noastre limbi native; el venea cu un termen vechi și uitat care nu mai exista în germană, iar eu veneam cu echivalentul lui în idiș și viceversa. Deseori erau aceleași; uneori, în idiș, cuvântul va fi fost înlocuit de un termen est-european, ebraic sau aramaic, dar era mai probabil să fie un omolog armonios. Eu îl întrebam cum se pronunță un anumit cuvânt și auzeam cu surprindere similitudinea; el folosea propoziții întregi pe care eu mi le aminteam brusc din copilărie. În timp ce stăteam întinsă lângă el într-o dimineață leneșă, m-am gândit la această legătură magică dintre noi pe care o reprezenta fuziunea lingvistică și l-am întrebat dacă recunoștea cuvântul idiș iberbetn, care ar fi echivalentul lui Überbitten din germana literară. El și-a încrețit fruntea în fața acestui exemplu, străduindu-se să traseze conexiunile din memorie.

După cum i-am spus și lui, îmi aminteam acum cuvântul cu toată greutatea lui și m-a frapat faptul că era realmente un concept splendid, pentru care nu exista niciun echivalent, în nicio limbă despre care să am eu cunoștință. Inițial, în urmă cu câteva sute de ani, cuvântul iberbetn însemnase pur și simplu să implori pe cineva să te ierte — într-un dicționar de germană veche, de la începutul secolului al XIX-lea, putem găsi definiția jemanden mit Betten zu überwinden, care într-o traducere grosieră ar însemna „să copleșești pe cineva cu rugăminți“, ceea ce este foarte asemănător cu sensul cuvântului idiș —, dar în timp evoluase într-un ritual foarte important, central în viața cotidiană a comunității noastre. Îmi amintesc că în copilărie, la școală, profesoarele ne spuneau să încetăm câte o ciorovăială între fetele din clasă: Betet euch jetzt iber, ne admonesta profesoara, iar noi eram obligate imediat să ne împăcăm. Învățaserăm încă de la o vârstă foarte fragedă că există două forme de păcat: ben adam le’chavero și ben adam l’Hashem, ceea ce însemna, la propriu, să păcătuiești ca om față de semenii tăi și să păcătuiești ca om față de Dumnezeu, și unicul mod în care puteam să-l convingem pe Dumnezeu să ne judece cu îndurare pentru păcatele noastre față de el era prin a-i judeca pe semenii noștri cu îndurare pentru păcatele lor față de noi. Deci, dacă bănuiai că ai păcătuit față de semenul tău, te duceai pur și simplu la el și-ți exprimai intenția sich iber-zubeten, moment în care obligația elementară de a ierta îi era deja impusă celui în cauză. De ce? Pentru că Talmudul spunea că Dumnezeu este atât de milostiv cu supușii săi, încât devenea îndurător nu în momentul când era pronunțată rugămintea, ci în momentul când îți depărtai buzele cu intenția de a te ruga, ceea ce însemna că milostivirea era acordată în avans. Așadar, dacă Dumnezeu se purta astfel cu omul, atunci și omul trebuie să-l egaleze pe Dumnezeu și să facă la fel, iar aceasta însemna să-l ierte pe celălalt chiar înainte ca scuza să fi fost exprimată. În timp, acest lucru a ajuns să însemne că nu e nevoie să-ți ceri niciun fel de scuze, este suficient să-ți exprimi intenția, să rostești cuvântul magic și imediat se va declanșa la celălalt insistența neîntârziată și plină de efuziune că nici nu e nevoie, că nu, că, de fapt, celălalt avea această obligație, și, înainte să fi fost formulat orice regret, orice expresie a îndurării, între cei doi se va fi instalat deja o reconciliere sinceră, caldă și autentică.

În copilăria mea din Williamsburgul sfârșitului de secol XX, ritualul devenise ca un fel de buton de siguranță, o mantră pe care o repetam zilnic, ca pentru a ne apăra de orice păcat scăpat din vedere. Îl executam obsesiv, ca și cum poate că mâine nu vom mai avea ocazia s-o facem și socotelile dintre noi vor rămâne nerezolvate; în zilele de post și înaintea sărbătorilor importante făceam turul comunității, întrebându-ne prietenii și vecinii dacă le greșiserăm cu ceva, dacă îi jigniserăm sau îi răniserăm în vreun fel, fără știința noastră. Și, de fiecare dată, indiferent dacă păcatul cu pricina fusese sau nu pus pe socoteala păcătosului, era oferită o iertare absolută, neîntârziat și cu generozitate, căci fiecare dintre noi își dorea să merite exact același tratament din partea lui Dumnezeu în privința păcatelor noastre față de el. Eram mai mult decât fericiți să plătim acest preț și să renunțăm la orice râcă veche, să renunțăm la orice pretenție, să disipăm resentimente corozive. Poate că acele resentimente mai reveneau ocazional — în cel mai rău caz, anumite dușmănii se dovedeau mai încăpățânate decât ne-ar fi convenit nouă —, dar obiceiul consecvent al acestui ritual se va dovedi în final mai puternic și, pe măsură ce ofeream absolvirea verbală, iar și iar, caracterul repetitiv îi va spori în cele din urmă eficacitatea și nu doar că vom executa ritualul, ci chiar vom simți, efectiv, iertarea care se vedea exprimată cu atâta supunere.

Acum, lungită în pat lângă acest om, care nu era probabil cu nimic mai mult sau mai puțin neamț decât restul concetățenilor săi, a cărui istorie de familie și a cărui moștenire culturală erau amândouă în limitele mediei statistice și perfect exemplare, cugetam la faptul că exista ceva unausgesprochen, nerostit, și în felul cum ne împăcam noi doi, căci, spre deosebire de ultima mea relație, nu-l mai supusesem nici pe el, și nu mă mai supusesem nici pe mine, experienței dure a dinamicii răzbunare/ispășire; nu-l obligasem să-mi domolească mie sentimentul de vinovăție sau să-mi satisfacă pofta primitivă de răzbunare. Nu-i impusesem să execute ritualul căinței pentru istoria țării lui sau pentru alegerile și faptele înaintașilor lui. Intențiile fuseseră clar exprimate atunci când ne acceptaserăm unul celuilalt sinele întreg; era de parcă săriserăm peste tot procesul complex într-un singur moment, iar acum aterizaserăm de partea cealaltă a îndurării.

Conceptul de iberbetn era atât de puternic în comunitatea mea, încât a devenit un termen general pentru orice formă de concordie improbabilă, un mod de a descrie conflicte și contradicții care se vor rezolva nu cu ajutorul rațiunii, ci cu al credinței. Nu era un fel de miracol misterios că începeam să simt cum sinele meu prinde formă, aici, în cel mai improbabil loc dintre toate, în circumstanțele cele mai improbabile? Tot timpul crezusem că eu caut iertare de la bunica mea; acum, îmi dădeam seama că nu încercasem decât să mă iert pe mine însămi. Mă străduiam să găsesc un mod de a fi fericită în ciuda rușinii și a vinovăției, și a tristeții, iar acum parcă le-aș fi țesut pe toate în aceeași singură bucată de pânză și, în armonioasa lor proximitate una față de alta, emoțiile căpătau atribute diferite.

Viața într-o țară străină îmbracă o nouă lumină atunci când dobândești ușurință în folosirea limbii și ți-ai creat relații pline de semnificație cu localnicii. Noul meu partener și cu mine călătoream frecvent împreună și am făcut multe excursii cu copiii noștri, iar faptul că-l aveam drept însoțitor și ghid m-a făcut să ajung la o înțelegere mai intimă și mai adevărată a ce înseamnă viața de zi cu zi ca berlinez. Totul mergea minunat, până într-acolo încât începusem să uit de toate prejudecățile și decepțiile mele anterioare și să cred că, de acum înainte, viața mea va fi mereu la fel de idilică. Totul mi se părea foarte simplu; eram îndrăgostită de un om bun și lumea ne stătea la dispoziție ca s-o cucerim împreună. În sfârșit, trăiam în prezent, în loc de trecut, și trebuie că m-am convins singură că îmi exorcizasem toți demonii sau măcar mă îndreptam în direcția aceea.

Era o dimineață ploioasă de duminică și ajunseserăm devreme la Spaßbad, un complex de piscine interioare și în aer liber foarte popular din Oranienburg. Venisem cu fiul meu, iar Jan era cu cei doi copii ai lui. Ne-am dus direct spre tobogane, fiindcă Jan ne avertizase că după prânz vor fi cozi uriașe acolo. După ce ne-am luat toți porția de distracție cu țipete de încântare, ne-am retras spre șezlongurile pe care puseserăm stăpânire încă de la sosire. Copiii se bălăceau în bazinul cu valuri, sub ochii noștri. La un moment dat, Jan s-a ridicat și s-a dus să-i atragă atenția unuia dintre ei să nu se aventureze prea departe; la întoarcere, mi-a zis în treacăt, așezându-se înapoi pe șezlong:

— Avem un nazist în bazin.

Exista un oarecare context pentru remarca lui dezinvoltă. Îi spusesem, ceva mai devreme în evoluția relației noastre, că eu tot nu prea știu cum să recunosc un nazist. Eu mă uitam după neonaziștii rași în cap, dar îi tot confundam cu punkiștii. Naziștii arată altfel azi, mă informase Jan atunci, arătându-mi unul cu degetul în timp ce ne plimbam într-o după-amiază însorită prin cartierul lui boem-burghez din fostul Berlin de Est. Întorsesem capul și văzusem un cuplu de adolescenți în bocanci militari, haine de motocicliști cu rupturi artistice, piercinguri și tatuaje. Genul de puștani pe care-i mai văzusem și înainte, pe străzile din San Francisco sau New Orleans. Nu era asocierea pe care aș fi făcut-o eu. Rockeri, poate, sau copii ai străzii, dar nu naziști. „De unde știi tu sigur?“ îl întrebasem pe Jan. Dar el știa, pur și simplu.

Nazistul pe care Jan îl zărise în bazin era Marcel Zech, al cărui nume avea să apară curând după aceea în relatările de presă din toată lumea. Dar în ziua respectivă nu era decât un ins oarecare, distrându-se peste weekend cu copilul lui și cu niște prieteni. Aveam să-i observ pe acei prieteni, mai târziu, după caracteristicile lor identificatoare, pentru că în ziua aceea am reușit, în sfârșit, să aflu cum să deosebesc un nazist de un punkist, de un rocker sau de un copil al străzii.

— Cum îți dai seama? îl întrebasem pe Jan, uitându-mă atent în direcția bazinului, iar el îmi răspunsese clar de data asta:

— Crucea de fier pe gleznă, soarele negru pe braț, vulturul Reichului pe piept, und so weiter83…

Mi-a căzut falca, dar Jan s-a mulțumit să ridice din umeri.

— Măcar nu și-a mai pus o zvastică sub aripile vulturului, a lăsat locul gol în jurul buricului.

M-am ridicat în picioare și am încercat să mă fâțâi nonșalant pe marginea bazinului, făcându-i cu mâna băiatului meu care se zbenguia fericit în apă. M-am uitat după bărbatul cu tatuaje despre care pomenise Jan. Mulți dintre cei aflați acolo etalau o grămadă de tatuaje, așa că mi-a fost greu, inițial, să-l depistez pe cel la care se referise Jan, dar apoi, atât de brusc, încât am avut senzația că mi-a stat inima în loc, mi-a apărut chiar în față un bust masiv și revărsat peste elasticul unui slip de baie mult prea strâmt. Întâi am văzut citatul: Jedam das Seine, „fiecăruia ce i se cuvine“. Îl mai văzusem și înainte, deasupra intrării într-un lagăr de concentrare. Dar atunci, ca o a doua lovitură, am văzut schița detaliată a intrării în lagărul de la Auschwitz, chiar în partea de sus a spatelui, lățindu-se peste niște șale cărnoase. Am clipit des și m-am mai uitat o dată. Da, era acolo, sârma ghimpată, poarta de intrare cu forma ei distinctivă, până și detaliul cărămizilor…

M-am întors în grabă la șezlongul meu.

— Are un lagăr de concentrare! Tatuat pe spate! am spus, cu sufletul la gură. Și citatul! Doamne, Dumnezeule! Tu l-ai văzut?

Jan nu-l văzuse. S-a uitat din nou în direcția insului din bazin, mijindu-și ochii ca să vadă mai bine. Eram îngrozită, indignată, fierbeam de umilință, furie și frică. M-am uitat în jurul meu, încercând să văd dacă și alții remarcaseră ce remarcasem eu, dacă și ei vorbeau cu glas scăzut între ei, șocați și îngroziți. Dar oamenii din jurul meu păreau senini și relaxați.

— Nu se poate să stau aici și să nu fac nimic, e peste puterile mele! am izbucnit eu cu aprindere. Trebuie să fac ceva!

Când mi-am dat seama că un asemenea om poate să se zbenguiască netulburat, în timp ce tatuajul de pe spatele lui exprimă sprijinul pentru campania de genocid care le eliminase pe toate rudele bunicii mele, m-am simțit mai măruntă și mai neputincioasă decât oricând altcândva.

Cred că l-am speriat pe Jan în ziua aceea. Cred că profunzimea afectelor mele l-a speriat. Cred că a presupus că emoțiile acelea mă vor face capabilă de gesturi profund iraționale. Ne-am certat atunci. El a ridicat tonul, a spus lucruri pe care mai târziu le va regreta, și am văzut în ochii lui frica (frica de mine!) Ne-am așezat la prânz cu copiii noștri, la doar două mese distanță de omul acela și gașca lui de golani, toți împodobiți la fel cu vulturi și cruci, și sori, iar când băiatul meu m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am spus că pur și simplu există niște oameni răi care cred că Hitler avea dreptate.

— Ei, mami, ar trebui să-i ignori! a spus el, dându-mi același sfat pe care i-l dădusem și eu lui în privința bătăușilor din curtea școlii.

M-am uitat lung la el și m-am întrebat, cu un junghi în inimă, ce fel de lecție îi ofeream eu lui în ziua aceea, despre confruntarea cu răul, în loc să-ți întorci privirea în altă parte. Am oftat, am dat din cap și am împins farfuria la o parte — îmi pierise pofta de mâncare.

— El o fi? a întrebat Jan mai târziu, pe un ton sceptic, arătându-mi fotografia unui ins durduliu la față, care surâdea angelic pe un fundal cu acoperișuri de șindrilă și turle de biserică.

Tocmai aflaserăm că neonazistul cu Auschwitzul tatuat peste care dăduserăm la piscină cu o săptămână în urmă era membru al parlamentului din partea Partidului Democrat Național, denumirea înșelător de inocentă a partidului nazist din Germania postbelică; iar Jan încerca să afle, căutând pe lista parlamentarilor acelui partid pentru regiunea noastră, numele și identitatea insului în cauză. Neîndoios că în poza pe care mi-o vârâse Jan sub nas el era, arătând complet inofensiv, ba chiar simpatic.

Eu deja mă calmasem. Aproape că puteam să și glumesc pe tema asta. Foarte curând, fotografia avea să apară în toate ziarele, pentru că mai fusese un berlinez la bazin, care probabil că se simțise la fel de furios ca mine, dar el avusese curajul și prezența de spirit să facă o fotografie și s-o posteze pe Facebook cu legenda: „Asemenea oameni au voie să se miște fără să-i ia nimeni la rost în Oranienburg…“ Imaginea captase atenția câtorva jurnaliști, care începuseră o investigație. Povestea a ajuns pe prima pagină, cu titluri de-o șchioapă, la puțin timp după aceea. Jan mi-a trimis primul link, în care se relata că mai mulți angajați ai complexului de agrement fuseseră informați despre prezența acelui ins, dar aleseseră să ignore problema, până când, într-un târziu, unul dintre manageri fusese de acord să-l dea afară fără drept de apel. Lucru care se întâmplase, din câte se pare, la puțin timp după plecarea noastră. Sunt sigură că, și așa, Zech tot s-a bucurat din plin de cele cinci sau șase ore petrecute acolo.

Am găsit multe alte articole despre el. Mai întâi au apărut în toate ziarele germane; apoi au ajuns și în cele internaționale. S-a descoperit că tatuajul mai fusese observat și înainte, la un lac de lângă Berlin, în vara precedentă, și se discutase despre el la radio. Dar nimeni nu-l fotografiase. Acum ieșise la iveală, era peste tot în presă, în toată hidoșenia lui înfiorătoare, și nu mai putea fi ignorat. Câteva zile mai târziu, s-a scris că posesorul tatuajului fusese identificat ca fiind membru al parlamentului german. Dat fiind că legislația pentru protejarea dreptului la intimitatea persoanei nu se aplică în Germania și celor care slujesc interesul public, cazul a fost acum considerat demn de apariții la televizor.

Și atunci mi-a venit în minte altceva, despre cum fusesem tot timpul, de la sosirea mea în Germania, destinatara aceluiași mesaj: că a cam venit momentul ca oamenii de felul meu să treacă peste povestea cu naziștii, fiindcă restul lumii a trecut deja. Cu doar patru săptămâni înainte, când m-am dus să mă tund, coafeza mea, după ce și-a confirmat presupunerea că numele meu era într-adevăr evreiesc, așa cum bănuise, m-a întrebat, cu maximă siguranță de sine, dacă nu sunt de acord cu ea că a venit vremea ca Germania să dea definitiv uitării discuția despre nazism.

— Eu chiar nu pricep obsesia asta cu Hitler, a spus îmbufnată, trecând un pieptăn prin părul meu ud. Am ajuns să-mi vină să vomit dacă mai văd o reclamă la o carte sau la un film despre Holocaust.

Nu cred că i-a plăcut tăcerea totală pe care i-am oferit-o drept răspuns.

Mi-am adus aminte de ea acum, în timp ce cochetam cu ideea de a-mi pune gândurile pe hârtie. În realitate, nu Marcel Zech este problema, ci oamenii care vor să pretindă că el nu există. Cei care se vor face mici în fața lui și a celor de teapa lui; ei mi-au arătat că naziștii încă mai au un soi de putere reală aici. Oamenii se gândesc de două ori înainte să-i înfrunte, temându-se de urmările fizice, dar sunt încă și mai înclinați să se abțină de la exprimarea, chiar și de la distanță, a unei opinii, căci cine le poate garanta siguranța? Răul continuă să domnească prin teroare, la fel cum a făcut-o cu atâția ani în urmă, iar noi, ceilalți, suntem în continuare înrobiți, cu toate că ne e greu s-o recunoaștem. Ne retragem în bula noastră și tunăm și fulgerăm, dar până la urmă nimeni dintre cei pe care îi cunosc eu, și poate că nici măcar eu însămi, nu vom avea curajul să le arătăm acestor oameni că nu pot să scape nepedepsiți cu mesajul lor de ură asasină. Nu-l voi avea? Voi rămâne pur și simplu tăcută, undeva în spate, pentru că e mai sigur?

Vederea tatuajului mi-a tăiat respirația. Mi-a spulberat iluzia în care începusem să trăiesc, și anume că Germania era o țară în care majoritatea oamenilor condamnă extremismul de dreapta, s-au luptat cu trecutul lor și au învățat ceva din el. E de înțeles, așadar, că m-am simțit ușurată descoperind că avusese loc o anchetă și în urma ei fuseseră formulate învinuiri. Urmăream cu aviditate știrile. Alții erau pesimiști — mă avertizau că o Anzeige, o plângere penală, nu înseamnă o inculpare. Ca urmare, a fost o surpriză când a fost într-adevăr anunțată inculparea, împreună cu un proces accelerat în instanță.

Asistând ca martoră la toată povestea încă de la început, m-am simțit obligată să particip la procedurile de judecată. Am rugat un ziar evreiesc din Germania să-mi emită o acreditare de presă, ca să pot obține un loc în sala de judecată în ziua de 22 decembrie, exact la o lună după ce Marcel își etalase brauner Speck (șunca brună), cum o numeau ziarele. În dimineața procesului, Jan m-a condus la stația de tramvai. „Încearcă să nu te pierzi cu firea“, mi-a spus el. Știa ce vise mă bântuiseră în ultimele câteva săptămâni.

În copilărie avusesem un vis recurent, în care stăteam cu bunica în șirul de triaj de la Auschwitz. Înaintând încet spre partea din față a cozii, frica mea creștea proporțional cu apropierea de momentul despărțirii, despre care știam că va veni. Când, în sfârșit, ajungeam în capul cozii, bărbatul fără chip care aștepta acolo indica invariabil cu mâna înmănușată în alb ca bunica să pornească spre dreapta și eu spre stânga, și eu mă uitam la bunica mea cum dispare în viitorul ei, în timp ce eu rămâneam ca paralizată pe loc. Era clar că ea fusese aleasă să trăiască, în timp ce eu fusesem considerată nedemnă de a rămâne în viață. De fiecare dată, moartea mea coincidea cu trezirea și deschideam ochii în beznă, asudată și dezorientată.

Îmi închipuisem dintotdeauna că, dacă aș fi fost la Auschwitz, n-aș fi supraviețuit. La urma urmei, nu eram puternică; nu eram disciplinată; nu făceam față cu brio momentelor de privațiune și umilință. Ceea ce avea în ea bunica mea, dârzenia de oțel pe care mi-o închipuiam eu, nu era de găsit și la mine. Prin urmare, chiar și acum, îmi ziceam în sinea mea, trebuie să rezulte de aici că nu merit să trăiesc. Mă uitam la mine însămi cum sunt condamnată la moarte în visul meu recurent, iar când eram trează, mi se părea tot atât de inevitabil să nu supraviețuiesc încercărilor la care mă va supune viața.

Ni se spusese la școală că Holocaustul făcea parte din tiparul de violență care se repetase de-a lungul istoriei și avea să se repete și în viitor, ca mișcarea de neoprit a unei roți pornite în jos pe pantă, care-și sporește energia pe măsură ce se mișcă. Nu doar că lucrurile nu se vor îmbunătăți pentru noi, ci, cel mai probabil, vor deveni și mai rele.

Am dat din mână nepăsătoare în fața îngrijorării lui Jan, dar, odată ajunsă la tribunalul din orășelul Oranienburg, am văzut că strada era pustie, cu excepția unui cerc înghesuit de inși cu figuri dubioase, aflați în fața clădirii. Am recunoscut imediat profilul lui Zech. Se îmbrățișa și râdea cu amicii lui neonaziști, toți etalând același stil de bărbiță-cioc și codiță de șobolan la spate, și cu tatuaje ițindu-se de sub gulere și manșete. Trebuia să-i ocolesc ca să intru în tribunal și dintr-odată inima a început să-mi bubuie în piept atât de tare, încât era aproape ca o bătaie de tobă pe care puteam s-o aud. Propria-mi frică m-a dezgustat. Voiam să fiu calmă și detașată, la fel ca restul oamenilor de presă adunați deja în sala de judecată, glumind cu colegii. Am găsit un loc în primul rând de scaune, lângă un ziarist cumsecade, mai în vârstă, de la Süddeutsche Zeitung.

Zech a fost vesel și binedispus la proces. Râdea, se lăsa pe spate în scaunul confortabil de birou, își întindea lenevos un braț pe după spătarul scaunului de alături. Schimba zâmbete cu numeroșii lui suporteri și amici din sală. Înțelegea, la fel cum înțeleseseră și prietenii mei, că procesul nu va avea niciun fel de urmări pentru el. Avocatul lui era Wolfram Nahrath, alt extremist de dreapta ce descindea dintr-o lungă linie de naziști, nerăbdător să sară în ajutorul cauzei.

Ziaristul așezat lângă mine, după ce se convinsese că sunt americancă și nefamiliarizată cu procedurile din instanțele germane, mi-a explicat că, în opinia lui, acest proces nu avea ca scop să-l pedepsească pe Zech, ci să demonstreze publicului cât de important este să te ridici împotriva lui și a celor ca el. Procesul fusese accelerat cu prețul pedepsei, de fapt: pedeapsa maximă normală ar fi fost de cinci ani de închisoare, dar se reducea la un singur an în cazul procedurii accelerate. Dar din punctul de vedere al procurorului, o reacție rapidă era mai necesară și mai eficace decât o pedeapsă mai aspră. Cazul acesta avea o menire demonstrativă, mi-a explicat ziaristul, și mi-a atras atenția câtă răbdare arăta judecătoarea față de presă, acordându-le echipelor de fotoreporteri timp mai mult decât suficient ca să-și facă treaba. După zece minute de flash-uri din toate unghiurile, fotografii au părăsit sala și a început procesul.

Debutul a fost cât se poate de direct: lui Zech i s-a cerut să-și confirme identitatea și datele personale, procurorii și-au anunțat acuzațiile, iar martorul care identificase și documentase afișarea în public a tatuajului a fost chemat să depună mărturie. Alexander M. a fost singurul martor care și-a făcut apariția: fuseseră citați și alții, dintre angajații bazinului de înot, dar nu se prezentaseră. Așa că a avut o depoziție în mod firesc plină de frustrare, explicând că fusese scandalizat de lipsa de reacție a publicului la tatuajul respectiv și, ca atare, se simțise obligat măcar să-l documenteze și să informeze personalul complexului de agrement. A fost nevoie de trei încercări, a explicat el, după care, într-un final, cineva din personal a fost de acord să se ocupe de problemă.

Avocatul apărării a introdus în acest punct o întâmpinare prin care spunea că Zech plecase din proprie inițiativă și că martorul comisese o infracțiune sancționabilă conform legii germane, fotografiindu-l pe clientul său fără a avea permisiunea acestuia și apoi publicând fotografia. Procurorul a dat din cap și a râs:

— Cunosc această lege, a răspuns el sarcastic.

— Negați faptul că clientul dumneavoastră a expus acest tatuaj? a întrebat judecătoarea.

— Clientul meu confirmă că a fost prezent în ziua respectivă, purtând un echipament adecvat de înot, și că tatuajul din fotografiile depuse de poliție era vizibil, a răspuns avocatul lui Zech.

Judecătoarea a încheiat partea introductivă citind dintr-o listă cu delictele comise anterior de Zech — ultraj, defăimare, conducere fără permis și uzurparea calității oficiale de polițist. Mai departe, a enumerat în detaliu amenzile pe care le primise Zech pentru acele delicte. Cunoșteam unele dintre circumstanțele legate de condamnările anterioare, pentru că mă documentasem cât de cât despre activitățile lui Zech. Citisem că, odată, îngropase o zvastică în fața lagărului de concentrare de la Sachsenhausen, altădată încercase să obțină ilegal datele de identificare ale unor protestatari antifasciști, iar cu altă ocazie încercase să pună mâna pe adresele unde erau adăpostiți refugiații. Apărarea lui Nahrath, când, în sfârșit, a fost prezentată, nu a atins însă niciunul dintre aceste detalii. În schimb, avocatul părea să profite cu maximă plăcere de ocazia de a-și promova agenda dragă inimii sale, respectiv atacul la adresa constituționalității legilor referitoare la incitarea și chiar negarea Holocaustului. În esență, el s-a folosit de judecarea unui delict minor în chip de trambulină pentru o bătălie mult mai vastă, în care extrema dreaptă din Germania se angajase încă de la începuturile denazificării. În momentul când și-a încheiat pledoaria întortocheată, eu pierdusem șirul aproape de tot.

Apoi a fost acordată o pauză, ca să permită acuzării să-și pregătească intervenția. Sarcina care cădea pe umerii procurorului era să demonstreze că tatuajul lui Zech reprezintă un delict sancționat de legea care interzice Volksverhetzung, adică instigarea publică, o subcategorie a acesteia cuprinzând în mod explicit faptele care denotă aprobarea, negarea sau minimalizarea național-socialismului și a crimelor care au avut loc sub egida lui. Deși avocatului apărării i-ar fi plăcut să-și închipuie că legislația aceea în sine era cea trimisă în judecată, ea rămânea contextul pentru procedurile judiciare.

Eram nerăbdătoare să aud rezumatul procurorului, dar mă aștepta o decepție cumplită. A fost un discurs bombastic, a fost un discurs emoțional, a fost plin de pauze dramatice și întorsături teatrale de frază.

— Ați călcat în picioare constituția noastră, l-a admonestat el pe Zech. Ați călcat în picioare strădaniile celor care se luptă s-o protejeze.

În beneficiul șirurilor de ziariști care-și luau conștiincios notițe, procurorul a continuat lansând o rugăminte înflăcărată către publicul german să condamne provocările de acest fel.

— Nu numai legea ar trebui să obiecteze, ci și publicul! Publicul nu trebuie să permită ca asemenea provocări să rămână fără nicio urmare, ci trebuie să condamne orice comportament inacceptabil de acest fel.

Când, în sfârșit, judecătoarea i-a înmânat grefierului hotărârea, la capătul multor ceasuri de gesticulație demonstrativă, a părut să fie o concluzie întemeiată mai mult pe propria-i analiză juridică, și nu neapărat un răspuns la argumentele audiate. Șase luni de închisoare cu suspendare, a anunțat ea, în temeiul acuzației de exprimare a aprobării față de acțiuni național-socialiste și tulburarea liniștii publice. Nu a pomenit nimic despre calitatea lui Zech de reprezentant ales în parlamentul local. Verdictul însemna că acesta va fi liber să-și continue traiul exact la fel ca înainte; sentința urma să fie executată doar în eventualitatea că el nu va avea grijă să-și acopere tatuajul în public, cu vreo ocazie viitoare, așa cum li se impune în general celor care poartă tatuaje cu verfassungswidrige, adică simboluri neconstituționale. Ambele părți și-au anunțat imediat intenția de a face recurs. Zech și amicii lui au plecat de îndată, ca și când ar fi fost dați afară din biroul directorului de la școală, deoarece chiuliseră. Tot procesul păruse să fie o glumă, nici măcar cât audierea unui bătăuș din curtea școlii.

M-am uitat la procurorul care dădea interviuri, împăunându-se în fața unui șir de microfoane și camere de luat vederi. Cu siguranță știa că avusese genul de prestație moralizatoare după care se dau în vânt mijloacele de informare. Afară, avocatul lui Zech a refuzat să discute cu presa germană, după ce, în timpul procesului, o acuzase că îl judecă pe clientul lui în sfera publică.

— Eu nu sunt nemțoaică, i-am spus. Sunt din Statele Unite.

— Sie sind Jüdin?84 a întrebat el.

Inima a început să-mi bubuie iar, mi s-a uscat gura și am avut senzația că riscam să-mi înghit din greșeală finalul cuvintelor.

— Am fost crescută de o supraviețuitoare de la Auschwitz, am răspuns.

— În State, de unde veniți dumneavoastră, nici măcar nu s-ar pune problema de vreo pedeapsă.

— Dar nu există tatuaje cu Auschwitz acolo de unde vin eu, i-am răspuns, după care m-am întrebat imediat dacă era adevărat.

Legea e ca un mușchi, mi-am zis în sinea mea, pe drumul spre casă. Fără exercițiu, se atrofiază, dar și prea mult efort îi dăunează, fiindcă se încordează prea mult sau se rupe cu totul. Are nevoie de exact gradul potrivit de rezistență, ca să devină puternic. Mușchiul acestei legi fusese construit ca reacție la traumă și fusese ferit de efort vreme atât de îndelungată, încât nu putea decât să tremure sub greutatea pe care acum fusese chemat s-o suporte.

În amintesc cum, în timpul uneia dintre vizitele mele clandestine din copilărie la biblioteca publică, am dat peste o carte. La început am crezut că era ficțiune, dar spre final, când protagonista, o adolescentă, era deportată într-un lagăr de concentrare numit Bergen-Belsen, îmi amintesc că am ajuns încet-încet să-mi dau seama că era o poveste adevărată. Știam denumirea locului, o mai auzisem și înainte, pentru că bunica mea fusese acolo, în acel timp mitic care fusese „înainte“. Înainte de America, înainte de Satmar, înainte de mine.

În ziua în care am descoperit-o pe Anne Frank am înțeles că toate ororile și ticăloșiile despre care tocmai citisem erau reale, și nu numai atât, dar i se întâmplaseră unei persoane pe care o cunoșteam, unei persoane pe care o iubeam mai mult decât orice pe lume. Probabil pentru că eram atât de copil încă n-am putut să fac față acestei informații.

În momentul când am ajuns acasă de la bibliotecă, îmi înghițeam cu greu suspinele. Firește că bunica a venit repede din bucătărie, ca să vadă ce s-a întâmplat. M-a urmat pe tot drumul până în camera mea, convinsă că putea să rezolve lucrurile așa cum o făcea întotdeauna, cu o cană de ciocolată fierbinte și o mână alinătoare, numai că de data asta a fost altfel.

Până la urmă i-am deschis ușa, am lăsat-o înăuntru și i-am mărturisit adevărul. Citisem o carte interzisă, o văzusem și nu fusesem în stare să-i rezist. Cartea spunea povestea unei vieți pe care o trăise și ea înainte să devină Babi a mea, iar acum, că aveam această informație, nu știam cum să trăiesc mai departe, pentru că jalea pe care o simțeam era atât de imensă, încât în mod sigur avea să mă distrugă. Voiam să-mi spună ceva care să mă ajute să repar totul în capul meu, astfel încât să pot pune informația la locul cuvenit în creierul meu și să continui să funcționez normal — lucru pe care eram sigură că și-l spusese și ea, ca să-și reia propria viață. Dar de data asta bunica mea nu mi-a spus vorbe alinătoare, ci s-a albit la față și a părut că se ferește să mă atingă. Tăcerea ei era mai mare decât orice alt lucru pe care îl trăisem vreodată; era un hău care se căsca în spațiul dintre noi.

Am simțit un ghem dureros în partea de sus a pieptului, imediat sub gâtlej. Bunica s-a întors cu spatele la mine, cu fața aceea albă, albă, și am știut, fără s-o fi spus ea cu voce tare, că nu vom mai vorbi niciodată despre asta. Durerea din gâtlejul meu a lăsat o cicatrice care mă va săgeta iar și iar, de-a lungul anilor, căci în ziua aceea, deși n-am știut-o atunci, am dobândit suferința bunicii mele ca pe propria-mi povară. N-aveam cum să știu, atunci, că era un caz de transfer psihologic ca la carte, pe care o întreagă generație deja îl îndurase; nu știam decât că, pentru că o iubeam pe femeia aceasta, trebuia să iau asupra mea durerea pe care ea nu putea nici măcar s-o admită și să port povara în locul ei.

Acum o iubeam pe bunica mai mult decât oricând, după ce trăisem pierderea fizică a prezenței ei, iar loialitatea față de memoria ei îmi cerea să păstrez vie în inimă flacăra suferinței ei. Cum aș fi putut s-o liniștesc vreodată pe copila isterică din mine, dacă n-o puteam convinge că trăia acum într-o lume unde naziștii sunt condamnați și pedepsiți?

Multă vreme după proces m-am simțit și mai prost. Credeam că am trădat spiritul bunicii mele, care trăia încă în mine; era de parcă ea se zvârcolea în chinuri în lăuntrul meu. Noaptea, mă trezeam cuprinsă de panică. Nu-mi făcusem datoria față de ea. Nu reușisem să-i fac dreptate; nu reușisem să îndrept lucrurile. Degradarea la care fusese supusă primise laude în fața mea, iar eu trebuia să trăiesc mai departe cu conștiința acestui fapt. Era de nesuportat.

A trecut aproape un an, timp în care am încercat să mă obișnuiesc să trăiesc confortabil într-o lume pe care o împărțeam cu oameni ce sărbătoreau suferința bunicii mele. Încercam să înțeleg cum a fost posibil să ia naștere o asemenea lume. Îmi spuneam că suferința mea nu îmbunătățește cu nimic lucrurile, că singurul mod de a găsi un echilibru era să mă eliberez de povara pe care o purtam de atâta vreme. Trebuia s-o las de pe umeri.

Așadar, cu ajutorul unor prieteni dragi și al unui oraș care inspiră mai adesea decât distruge, m-am autodisciplinat treptat să-mi potolesc bătăile inimii de fiecare dată când auzeam vocabularul respingător al antisemitismului. Respiram adânc atunci când mă trezeam lângă Marcel Zech la coadă la casă într-un magazin de biciclete din Berlin. Îmi spuneam că tot chinul meu interior nu ajută cu nimic la îmbunătățirea situației. Mi-am dat seama că reacția cea mai înțeleaptă era calmul total și fără frică; lipsa mea de susceptibilitate va sluji drept justiție supremă.

Tocmai când credeam că am reușit, în sfârșit, să înăbuș focul acela, cazul a ajuns în fața instanțelor superioare, iar în ziua de 7 noiembrie 2016 am participat din nou la ședința de judecată, perfect pregătită pentru un deznodământ similar. Am fost mândră de mine că dormisem bine în noaptea din ajun, că aveam palmele uscate și gura umedă, gândindu-mă cât de departe am ajuns și întrebându-mă dacă versiunea mea mai tânără ar fi fost capabilă să creadă că pot fi în aceeași încăpere cu un neonazist și să rămân calmă și stăpână pe mine.

Când judecătorul s-a întors, în sfârșit, ca să citească verdictul, i-am înțeles perfect germana, fiindcă eram deja în stadiul în care o vorbeam aproape fluent. Dar când observatorii din jurul meu au răsuflat lung, fericiți, la început n-am priceput sensul cuvintelor, deși le înțelesesem pe fiecare în parte. Mi se blocase creierul, incapabil să proceseze semnificația practică a cuvintelor pe care muncisem din greu să le adun în vocabularul meu. M-am aplecat și am întrebat altă observatoare:

— E o sentință cu închisoarea?

Ea a încuviințat din cap.

— Cu executare? Nu cu suspendare?

— O sentință cu executare, a răspuns ea, și eu m-am lăsat înapoi în scaun, șocată.

Uite că s-a întâmplat, mi-am zis în sinea mea. S-a făcut dreptate pentru spiritul pe care credeam că l-am dezgropat cu succes, dar care stătuse în continuare ascuns în cotloanele sufletului meu în tot acest timp. Vechea flacără a sclipit brusc și cu putere, după care s-a stins, iar eu am ieșit înapoi în aerul rece și curat de toamnă, știind că eram, în sfârșit, liberă. Văzusem că s-a făcut dreptate. Spre deosebire de Zech, eu nu vrusesem nicio clipă să mă agăț de trecut. Vrusesem să fug cât de repede puteam spre viitor, și, printr-o nesperată întorsătură ironică a sorții, el fusese acela care mă ajutase să scap din chingile obsesiei mele.

Marcel Zech avea să facă apel la acest verdict, încă o dată, dar șase luni mai târziu, în aprilie 2017, Curtea supremă de justiție avea să confirme sentința pentru a treia și ultima oară. Eu voi percepe această hotărâre drept mai mult decât un gest simbolic din partea unui stat încrezător, pentru că momentul ei a coincis cu decizia dintr-o altă poveste, mai personală, și va deveni, cel puțin în retrospectivă, inextricabil legată de ea.

***

După un an de ședere la Berlin, sosise scrisoarea finală din partea biroului la care fusese transferată solicitarea mea de acordare a cetățeniei și era o respingere succintă și fără echivoc. Din câte se pare, se constatase că eu nu depusesem o dovadă adecvată sau irefutabilă a naționalității germane a stră-străbunicului meu Gustav Spielmann; prin urmare, autoritățile vor închide cazul. Am fost decepționată, dar mi se părea că e ceva care nu depinde de mine. Sigur, însemna că va trebui să mă așez la coadă la Auslanderbehörde în fiecare an, că va trebui să trăiesc cu permanenta incertitudine și nesiguranță care vin la pachet cu permisele de rezidență condiționată și temporară și cu procesul de eliberare a lor, dar așa făceau mulți alții, iar până la urmă exista totuși soluția căsătoriei, oricât de neatrăgătoare mi se părea. Știam că voi rămâne aici, oricât m-ar fi costat; întrebarea era doar „cu ce preț?“

Dar toți cei pe care i-am anunțat despre respingerea cererii m-au încurajat s-o contest. Însă nu știam cum; nu știam ce pași trebuie să urmez. Consulatul german din New York nu mi-a fost de niciun ajutor, sfătuindu-mă să accept decizia de respingere. Când l-am informat pe editorul meu german, el a pus imediat mâna pe telefon și l-a sunat pe unul dintre mulții lui prieteni influenți, explicându-i situația mea. „Are nevoie de un avocat“, a spus interlocutorul și mi-a făcut prompt legătura cu un avocat. Îl chema Moris Lehner și era un jurist care locuia la München. Avea o vastă experiență cu legislația particulară pe care voiam s-o mobilizez în avantajul meu și a fost de acord să-mi accepte speța fără să-i dau niciun ban, cu toate că, după cum chiar el m-a informat, lucrurile de acest fel puteau să dureze ani de zile. Mai întâi a fost vorba doar despre o procură de reprezentare din partea mea, precum și de o scrisoare trimisă biroului de acordare a cetățeniei, în care ceream o extindere a termenului. Ceea ce ne va lăsa un pic de timp, mi-a explicat el, ca să facem cercetări documentare suplimentare.

Pentru că fusese deja planificat un turneu de promovare în marile orașe ale țării, după iminenta apariție în germană a cărții mele, Neortodox, Moris a propus să ne întâlnim și să trecem în revistă detaliile după sesiunea mea de lectură de la München, care urma să se țină în incinta centrului comunitar evreiesc. Era nerăbdător să participe și să afle mai multe despre povestea mea; a spus că, pentru un avocat, e întotdeauna o plăcere să primească un caz care nu ține numai de specificul arid al legii, ci unul viu și însuflețit, în al cărui deznodământ să fie personal interesat.

Spre mijlocul lui aprilie am plecat la München cu trenul, într-o zi rece și ploioasă, ieșind din gară în orașul vechi, la mică depărtare de centrul comunitar, unde forțele de securitate israeliene contractate pentru eveniment ne-au pus să trecem printr-un portal detector de metale. M-am întrebat cu voce tare de ce nu puneau pur și simplu un polițist afară, ca la sinagogile din Berlin, dar Ellen, directoarea centrului, ne-a explicat că nivelul de amenințare era mult mai mare decât își imagina majoritatea oamenilor. Problema era că, dacă se vorbea în presă despre amenințarea permanentă, Ellen se temea că oamenii vor fi prea speriați ca să mai vină la centru vreodată. Deci soluția fusese să angajeze, cu contract, personal de pază privat și bine antrenat din Israel și să reorganizeze întregul sistem de securitate.

Încăperea era plină în seara aceea, iar după lectură, mulți din auditoriu ni s-au alăturat la masa lungă pe care o pregătise Ellen în restaurant, printre cei prezenți numărându-se și noul meu avocat, Moris Lehner. Ne-am așezat amândoi la un capăt al mesei și i-am povestit puținul pe care îl știam despre linia mea maternă; Ellen asculta cu atenție. La un moment dat, a sărit în sus de parcă tocmai avusese o epifanie.

— Mă duc să-mi verific arhiva din birou, chiar în clipa asta! a spus ea. Dacă trăiau în München, nu se poate să nu fi lăsat măcar o urmă, cât de mică, în colecția mea de date digitalizată.

Și a plecat în grabă spre zona de birouri, unde luminile fuseseră stinse, în timp ce noi, restul, ne-am pus pe înfulecat la masă.

S-a întors zece minute mai târziu, cu un teanc de foi proaspăt printate și le-a așezat pe masă între mine și Moris.

— I-am găsit! ne-a anunțat ea pe un ton triumfător. Știam eu că-i găsesc!

Într-adevăr, printase o înregistrare în arhivă care vorbea despre Regina Spielmann și fiul ei Gustav, dar informațiile erau foarte sărace, comparativ cu înregistrările de deasupra și de dedesubt. Spunea acolo că se mutase în zona Münchenului în anul 1895 și că dăduse naștere în 1897 unui băiat care mai târziu emigrase în Anglia. Mai era și o listă lungă cu adrese, la care se pare că ar fi locuit împreună, iar Moris mi-a explicat că toate adresele se aflau nu foarte departe de clădirea în care ne găseam noi acum, în fostul cartier evreiesc al orașului vechi. Singura informație în plus față de ce știam eu deja era că Regina, din câte se pare, avusese o prăvălie cu mărunțișuri deschisă la ea acasă, cu ajutorul căreia își întreținea familia.

Era neîndoios un mare mister că nu se pomenea nimic despre vreun soț, despre părinți, despre alți copii sau despre orice fel de alte rude ale Reginei. Mie mi s-a părut foarte ciudat și faptul că se mutase atât de des, într-o zonă atât de mică, de parcă îi venea greu să-și găsească locul. Moris a citit deruta de pe fața mea și m-a bătut ușurel pe mână.

— Nu-ți face griji, Deborah! a exclamat el. E un punct de pornire excelent. Am o grămadă de experiență cu chestiile astea, știu exact unde să mă duc cu informația pe care am primit-o. Ai să vezi că foarte curând totul va deveni clar.

Alții de la masă care urmăriseră conversația noastră au intrat și ei în vorbă.

— Da, crede-mă pe cuvânt, comunitatea asta nu te va lăsa baltă, a adăugat o femeie, făcându-mi cu ochiul. Nu vom avea liniște până nu vei obține toate răspunsurile.

Prietena ei mi-a zâmbit cu bunătate.

— Ai noroc că străbunii tăi erau din Bavaria, pentru că evreii bavarezi sunt cei mai prietenoși și mai săritori la nevoie. Te vom ajuta ca și cum străbunii tăi ar fi străbunii noștri.

A doua zi, pe drumul de întoarcere spre Berlin, mi-am simțit sufletul plin de un fel de entuziasm misterios, care deja îmi devenise oarecum familiar, sentimentul că la orizont se întrevede ceva extraordinar, care se apropie cu repeziciune.

***

După ce Moris a făcut cererea de extindere a termenului, cazul meu a fost transferat la administrația Senatului, probabil ca reacție la implicarea unui consultant juridic, deși n-aveam cum să fiu sigură de asta, pentru că, deși avocatul a discutat de multe ori cu mine la telefon despre întreaga procedură, deseori eram derutată și copleșită de explicațiile pe care mi le dădea despre diversele prevederi legale și despre termenii lui avocățești, specifici legislației germane. În săptămânile următoare mi-am scos aproape cu totul povestea din minte, căci în adâncul sufletului mă împăcasem deja cu ideea eșecului, ca să evit dezamăgirea, iar faptul că-l aveam pe Moris de partea mea a fost, pentru o vreme, doar strădania mea de a-mi îndeplini datoria, un mod de a-mi spune mie însămi că totuși mai fac o încercare, dar fără a mai investi niciun pic de energie emoțională în plus.

Deci vă puteți imagina ce șoc am avut când am primit acel telefon decisiv despre care v-am pomenit chiar la începutul acestei povești. Îmi amintesc că stăteam la o cafenea împreună cu altă mămică de la școala băiatului meu, care locuia în zonă, și pălăvrăgeam despre niște proiecte viitoare la care voiam să lucrăm împreună, când mi-a vibrat telefonul, cu numele lui Moris pe ecran. M-am scuzat că trebuie să răspund, presupunând că Moris avea nevoie de vreo mică informație în plus și crezând că discuția noastră la telefon se va termina foarte repede.

— Deborah, l-am auzit țipând în telefon când am răspuns, mi s-a făcut pielea de găină! Pur și simplu nu-mi vine să cred! În toată cariera mea de avocat, n-am mai trăit niciodată o asemenea experiență!

Nu pricepeam ce vrea să spună.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

— Tocmai am ieșit de la arhivele din München, unde m-am întâlnit cu șeful instituției, și n-ai să crezi ce a putut el să găsească pentru mine, Deborah! De fapt, încă nu mi-am revenit cu totul din șoc… Ce poveste incredibilă!…

Îl auzeam cum țipă în telefonul mobil, acoperind zgomotul ploii și al vântului, și glasul îi tremura de emoție.

— Nu înțeleg! Ce poveste, Moris?

Tonul brusc ascuțit al vocii mele a făcut-o pe amica mea să mă privească lung. E totul în regulă? păreau să întrebe sprâncenele ei ridicate a mirare. Am făcut o grimasă în direcția ei, gen „habar n-am“.

Moris a urcat în mașină și a închis portiera, iar acum vocea lui era mai coborâtă și mai clară.

— Deci, Deborah, motivul pentru care nu există nicio mențiune despre tată pe certificatul de naștere al stră-străbunicului tău și nici despre vreun soț al Reginei este că Regina n-a avut niciun soț. Stră-străbunicul tău a fost copil ilegitim.

Am tras brusc aer pe nas. Vestea în sine era monumentală. Un copil ilegitim, un bastard, era ceva nemaiîntâlnit în comunitatea mea, dar aveam totuși un nume pentru el: mamzer. Teoretic, termenul li se aplica exclusiv copiilor rezultați din căsătorii interzise, ceea ce, în sens general vorbind, nu era cazul stră-străbunicului meu (o evreică necăsătorită, cât timp nu se află într-o relație incestuoasă, nu poate să dea naștere unui mamzer, conform interpretării biblice stricte), dar, bineînțeles, comunitatea mea ducea mult mai departe acea interpretare. Mamzer era cel mai rău lucru care puteai să fii, pentru că ți se retezau complet legăturile cu poporul evreu, atât ție, cât și urmașilor tăi. Un mamzer nu se putea căsători decât cu o bastardă la fel ca el, dar impuritatea se va moșteni pentru zece generații, deci practic până la sfârșitul lumii. În comunitatea mea, fusesem avertizată că, femeie fiind, dacă nu voi respecta legile purității maritale la standardul imposibil de înalt care mi se cerea, și copiii mei vor putea fi categorisiți drept mamzerim, chiar dacă eu eram căsătorită, teoretic și practic, conform legii religioase. Amenințarea își făcea efectul, căci era cea mai cruntă soartă pe care ți-o puteai imagina pentru copiii tăi: un stigmat etern al impurității. Indiferent dacă se putea spune sau nu că soarta sufletului cuiva a fost hotărâtă pe vecie, cu siguranță stigmatul asociat și celei mai firave umbre de îndoială aruncate peste puritatea nașterii aceluia se va menține nu doar până la sfârșitul unei singure vieți, ci până la sfârșitul multor, multor altora. În lumea în care am fost crescută eu, scandalurile de acest fel erau de neșters, orice ar fi avut de spus textele biblice în chestiune; ele erau dovada influenței inadmisibile a contaminării, un atac la adresa integrității spirituale a lumii noastre.

— Deci Gustav s-a născut în afara căsătoriei, mi-a explicat Moris.

Dar asta nu era tot, mai avea și altele de spus:

— Iar tatăl lui era, dacă-ți vine să crezi, catolic! Din Imperiul Austro-Ungar. Numele lui era Gustav Kollarz, deci stră-străbunicul tău a primit practic numele lui. Deborah, am făcut cópii după toate documentele pe care a reușit să le găsească în arhive domnul Heusler și am să le scanez ca să ți le trimit. Nu poate fi înțeles totul cu ușurință, fiindcă e scris în cea mai mare parte de mână, cu caligrafia germană veche, dar ai să vezi, chiar și numai zece la sută dacă înțelegi, e o poveste nebună! Am scos la iveală marele secret al familiei. Cineva a vrut ca informația asta să rămână ascunsă. Cred că ești prima persoană care descoperă adevărul.

Cerându-mi nenumărate scuze și încurcându-mă în propriile explicații confuze, am plecat de la întâlnirea cu prietena mea și am dat fuga acasă ca să printez fișierul trimis de Moris pe e-mail. Ora următoare am petrecut-o studiindu-le îndeaproape. Am aflat că Regina Spielmann și Gustav Kollarz se născuseră în același târgușor de provincie din acea parte a Imperiului Austro-Ungar care avea să devină ulterior regiunea de sud-est a Poloniei (Galiția). Tatăl lui Gustav, pe nume Josef, studiase și practicase medicina veterinară împreună cu tatăl Reginei, prin urmare cei doi, Regina și Gustav, trebuie să se fi știut unul pe celălalt încă de la naștere. Dar ea era o femeie tânără, iar el, un bărbat de vârstă mijlocie, independent financiar, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, când au fugit împreună la München ca să scape de judecata și condamnarea din partea familiilor amândurora. Ea și iubitul ei ilicit, catolic austriac din clasa de sus, se vor muta dintr-un apartament într-altul în cartierul evreiesc din München (am numărat în total douăzeci de adrese care apăreau în evidențele oficiale!), trăind ca proscriși la marginea societăților lor. Gustav se apropia de 50 de ani când s-a născut fiul lui. A murit douăzeci de ani mai târziu, iar ea a continuat să se întrețină pe ea și pe băiatul ei, cu ajutorul prăvăliei de mărunțișuri. Avea să moară cu câteva luni înainte de intrarea în vigoare a Legilor de la Nürnberg85. Cu doar puțin peste un an mai târziu, fiul ei își va dedica teza doctorală memoriei unvergessliche, de neuitat, a mamei lui. De neuitat, într-adevăr, mi-am zis în sinea mea, căci nici într-o mie de ani nu mi-aș fi putut închipui o femeie de un asemenea curaj în arborele genealogic al familiei mele. O femeie care evadase din familia ei, din loialitățile ei religioase, din țara ei natală, ca să-și crească băiatul în mare parte de una singură, în împrejurări dificile și în singurătate, într-o epocă în care statutul de părinte singur și lipsa de legitimitate erau tabuuri în orice societate. Dar, de fapt și de drept, trebuia să admit că-mi sună cumva cunoscut. Niciodată nu știm cu adevărat ce anume moștenim, mi-am dat seama atunci.

Deci stră-străbunicul meu nu era decât pe jumătate evreu, mi-am repetat în minte, iar acum revelația aceasta m-a catapultat înapoi în trecut, când mă torturasem singură cu întrebarea despre puritatea mea etnică. Ce însemna asta? Era prea mult de procesat într-un timp atât de scurt și totuși simțeam cum mi se înfioară pielea și mi se ridică părul în cap, căci era descoperirea după care tânjisem și pe care o așteptasem încă din copilărie, confirmarea tuturor spaimelor și speranțelor mele. M-am uitat la poza stră-străbunicului meu în tinerețe și m-am întrebat cât din el port și eu în mine. Cu un stră-stră-străbunic neevreu (și cine știe, de fapt, cât de multe alte povești similare din trecutul și mai îndepărtat reușiseră să rămână efectiv ascunse), și eu eram, cel puțin în proporție de o șaisprezecime, neevreică. Nu că ar fi fost ceva de care să mă rușinez sau cu care să mă mândresc. Nici vorbă, era mai mult senzația de confort psihic pe care mi-o dădea ideea de a nu fi nimic în proporție de sută la sută. Era de parcă acest caracter incomplet al meu venea să-mi confirme umanitatea, statutul de persoană în sine care trece înaintea oricărui numitor etnic. Parcă aș fi fost eliberată din închisoarea identității atribuite, de parcă impuritatea însăși mă făcuse să fiu pură.

La telefon, Moris continua să mă încurajeze:

— Asta e o veste bună pentru dosarul tău, Deborah. Putem să dovedim că stră-străbunicul tău avea naționalitate germană, la urma urmei, fiindcă, deși paternitatea lui era privită ca ilegitimă pe atunci, este limpede că tatăl lui, ca austriac, va fi considerat Deutschstämmig, având descendență germană, ceea ce ne va fi de mare ajutor, cred eu.

— Mie tot nu-mi vine să cred că sunt prima persoană care să descopere acest secret, am spus. În fond, nu sunt prima care să facă genul ăsta de cercetare. Unchiul acela al meu, băiatul cel mai mic al lui Gustav, avea în posesia lui o grămadă de documente și fotografii. Nu se poate să nu fi observat neconcordanța… în mod sigur a descoperit care era cauza! Dar el mi-a trimis o fotografie cu piatra lui de mormânt, pe care scria „Ben Avraham“! Și a scris „Avraham“ în locul acela din arborele genealogic al familiei. Oare mințea cu bună știință? Încerca să protejeze familia? Sau chiar nu știa, de fapt?

— O, dar e foarte interesant ce spui, că scrie „Ben Avraham“ pe piatra lui de mormânt, a replicat Moris. Știai că acesta este patronimul folosit de toți evreii germani care se convertesc? Când sunt chemați să citească Tora în sinagogă, formula de adresare pentru ei este întotdeauna cea de „fiu al lui Abraham“… știi, tatăl suprem, patriarhul nostru, al tuturor.

Din mormanul de documente trimise de Moris, începea într-adevăr să se dezvăluie o poveste pe măsură ce studiam foile de hârtie și încercam să le găsim împreună un sens. O sursă de informații din dosarul lui era indicată ca fiind Gewerbeamt der Arisierungen, Biroul pentru Arianizare. Stră-străbunicul meu încercase să se arianizeze; cu cât societatea în care crescuse devenea tot mai fățiș și mai agresiv antisemită, el se străduise să obțină cetățenia bavareză pe baza originii tatălui său ilegitim. În cererea lui de cetățenie, trecuse ca origine națională — și pentru el, și pentru tatăl lui — „Polonia, anterior Austria“. Moris mi-a explicat că mulți cetățeni austrieci fuseseră forțați să adopte cetățenia poloneză după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, dar, dacă noi puteam să dovedim că solicitarea inițială era valabilă, va avea efect în favoarea noastră. Totuși, deși autoritățile îl recunoșteau ca moștenitor legal al lui Gustav Kollerz, iar tatăl lui chiar și-a asumat responsabilitatea și a parcurs toate procedurile de recunoaștere a paternității, te treceau fiori reci când citeai corespondența din protocolul de naturalizare și când vedeai că acest proces se întinsese pe un întreg deceniu.

Întâi am citit rezumatul scris de mână de stră-străbunicul meu, împreună cu rugămintea de acordare a cetățeniei, care se încheia cu fraza: „Dat fiind că m-am născut și am crescut aici, și legăturile mele cu condițiile culturale locale sunt mult prea strânse și de nedezlegat, solicit admiterea mea în Statul Federal Bavarez“.

Pe urmă am frunzărit variatele mărturii pe care le inclusese în solicitare, care vorbeau despre caracterul și meritele lui, și descrierile pe care le dăduse privind studiile, munca și serviciul militar. Scrisul de mână era înghesuit și extrem de greu de descifrat. Am dat peste unul dintre rarele documente dactilografiate, datat 1928, spre finalul caznei:

Gustav Spielmann, economist licențiat din München, s-a alăturat Regimentului Turner-Landsturm, al cărui fondator sunt, în august 1914, ca elev de liceu, și s-a evidențiat prin hărnicie și zel, precum și prin atitudinea lui patriotică față de Germania. Am ajuns să-l cunosc și să-l consider un om respectabil și de caracter, pe care poți să te bizui. Îl consider un candidat demn de laudă și potrivit pentru cetățenia bavareză.

[Semnat indescifrabil] de [indescifrabil]

Reichsbahnoberamtmann u. Major d.R.a.D

La începutul anilor 1920, notele din dosarul lui, dac-tilografiate de diverși oficiali, se mențineau totuși oarecum neutre: „În caracterul solicitantului nu se observă niciun neajuns“. „Nu există semne că ar nutri vreun sentiment anti-german.“

Dar câțiva ani mai târziu, situația arăta complet altfel. Dosarul lui făcuse turul autorităților de trei ori deja și, de fiecare dată, Gustav se străduise să îndeplinească cerințele și standardele din ce în ce mai ridicate, adăugând referințe și dovezi suplimentare, completând mici goluri în fișa autobiografică, depunând noi mărturii. Dar în ultima etapă am citit un limbaj nou, dactilografiat în spațiul destinat concluziei argumentului:

Dezavantaje nu se cunosc la data curentă. În afară de problema rasei, nu există indicii care să fie pro sau contra. Nu se bănuiesc sentimente antigermane.

Iar mai târziu, în documentul final, intitulat Beschluß des Hauptausschusses als Senat86, emis în 1929:

Solicitantul este de origine galițiană și naționalitate poloneză. Adunarea Generală a Consiliului Municipal München a hotărât să refuze solicitările de naturalizare din partea cetățenilor polonezi, până la o dată ulterioară care va fi anunțată, considerând că interesele culturale impun o reținere față de solicitările de naturalizare din state despre ai căror cetățeni se poate spune că provin din culturi de condiție inferioară. Mai mult decât atât, trebuie preîntâmpinată în continuare pătrunderea treptată în cultura germană a unor elemente străine naturii sale și dăunătoare păstrării individualității sale.

Totodată, naturalizarea nu este deloc de dorit nici în termeni economici. Solicitantul studiază în prezent știința eco-nomiei și nu posedă un venit propriu; pe lângă ajutorul din partea mamei, el trăiește din alocații acordate de biroul de asistență socială pentru tineret al primăriei, în ale cărui dosare de evidență apare acum caracterizarea de „escrocherie cu beneficii necuvenite“, ca urmare a faptului că a primit sprijin din partea Universității München și a asociației „Studentenhaus“, în timp ce poza în fața biroului de asistență socială ca șomer și primea alocație de șomaj. Biroul de Asistență Socială de District nu aprobă cererea de cetățenie.

Cu această împroșcare de vitriol, dosarul ia sfârșit. Există unele comentarii personale mâzgălite de funcționari îndrituiți, dar cazul este oficial închis în aprilie 1929.

M-a durut fizic să citesc toate acestea, probabil pentru că îmi imaginam cum m-aș simți să primesc un asemenea răspuns acum, în legătură cu cazul meu, și cum l-ar primi ceva anume din mine în care credeam deja, și anume că în mine exista ceva care era otrăvitor, care era inferior, care merita să fie marginalizat. Și m-am întrebat cum trebuie să se fi simțit el atunci, el, care crescuse cu un părinte admisibil și cu unul alienat, cu un picior în fiecare lume, dar fără niciun statut real în niciuna, tânjind să facă parte din ceva, înainte ca respingerea supremă să-i fi zdrobit acele visuri. În ultimă instanță, trebuie că se luptase cu o rușine și o amărăciune, și un sentiment al nevredniciei de câteva ori mai mari decât ale mele.

M-am gândit cum mă străduisem în copilărie să mă arăt vrednică de acceptare în comunitatea noastră și, cu toate că nu era o comparație în aceiași termeni, tot m-am simțit norocoasă că scăpasem din cadrul acela de referință. În esență, mă eliberasem de beteșugul de a trebui să mă percep pe mine însămi prin prisma alienantă a altora. El nu avusese putința să facă același lucru. În dosarul lui de victimă a nazismului se spunea că fusese arestat în ziua de 28 octombrie 1938, încarcerat în închisoarea Stadelheim și apoi deportat cu Sonderzug, „trenul special“, spre granița poloneză. Se întorsese pe jos la familia lui și imediat după aceea plecase în Anglia. Da, reușise să scape, la vârsta de 42 de ani, cu nevasta și doi copii, și începuse acolo o nouă viață, reinventându-și complet trecutul ca să poată fi acceptat în comunitatea evreiască. Ba chiar își lărgise familia, dar eu auzisem de la mama destule povești despre el, ca să știu că nu-și revenise niciodată după această lovitură. Lupta lui, întinsă pe un întreg deceniu, ca să devină asimilat și să-și vadă strădania oficializată de statul în care se născuse, crescuse și fusese educat se soldase cu un eșec. Răspunsul primit fusese otravă pură, menit să devasteze și să înjosească. Doar citind cuvintele, simțeam cum mă degradează. Erau tipărite pe o bucată de hârtie cu aspect oficial, emisă de o agenție a unui stat, iar acest lucru le conferea un soi de greutate care părea să se păstreze și azi, cu toate că hârtia era îngălbenită de vreme și trecuseră mai mult de optzeci și cinci de ani.

Dar Moris m-a consolat, spunându-mi că toate aceste informații sunt foarte utile; de fapt, se răzgândise în privința modului în care va depune dosarul. Înainte, s-ar fi mulțumit să respecte circuitul de rutină, cerând restituirea unei cetățenii care fusese evident confiscată. Acum însă va depune o întâmpinare pentru Ermessenseinbürgerung, o naturalizare discreționară, în cazul căreia, mi-a explicat el, există multe condiții preliminare diferite. Una dintre ele era Verfolgungsbedingtefamilienschicksal, un cuvânt german inexplicabil de lung care se referea la „soarta unei familii afectate de persecuție“. Moris putea să prezinte situația ca pe un caz cu condiții singulare de Wiedergutmachung, de reparație, vrând să spună prin asta că va prezenta argumente pentru dobândirea cetățeniei care îi fusese refuzată stră-străbunicului meu, din motive care astăzi erau considerate neconstituționale. Iar aceste documente erau toate dovezile de care aveam nevoie în acest scop, limpezi ca lumina zilei.

— Până la urmă, Deborah, mi-a spus el, va fi un mare triumf să obții de la stat ceea ce străbunul tău nu a putut să obțină. Va închide un capitol pentru el. Der Kreis wird sich schliessen, cercul se va închide.

Va aduce pace sufletului lui, m-am întrebat eu, să vadă cum este reparată această mare nedreptate, după aproape un secol? Va aduce pace în sufletul meu?

***

Când am luat decizia să părăsesc comunitatea pe care niște supraviețuitori ai Holocaustului o întemeiaseră ca să se separe de restul lumii și de răul din ea, am luat inconștient cu mine și învățăturile cu care fusesem crescută și am căpătat obiceiul să-mi ascund originea evreiască, în așteptarea momentului când mă voi simți în siguranță ca s-o dezvălui. Am învățat un lucru foarte american: cum să fiu admisă.

În visele pe care le aveam atunci, mi se întâmpla deseori să încerc să-l conving pe omul fără chip să mă lase să ies cu totul din rând. Încercam să-i explic că era o greșeală că mă găseam acolo. Îmi doream mai mult decât orice să accepte că nu eram la fel cu ceilalți care stăteau lângă mine. Nu mai tânjeam să fiu selectată ca s-o însoțesc pe bunica mea; acum tânjeam să fiu scoasă cu totul din rândurile lor, să mi se spună că eram scutită.

Prima mea vizită în Germania, când aveam 25 de ani, a fost în multe privințe o confirmare a tuturor temerilor pe care le nutrisem în copilărie. M-am întors acasă convinsă că Germania era pământul pârjolit despre care mă avertizaseră întotdeauna bătrânii mei. Numai că s-a mai întâmplat și altceva: cunoscusem o persoană reală. Iar această persoană era germană, iar prin acest om am cunoscut alți germani și, chiar dacă nu toate interacțiunile mele au fost plăcute, au existat mulți oameni cu care am ajuns să înfirip o prietenie și care m-au impresionat profund cu convingerile și idealurile lor politice. Și dat fiind că mi se păruse dintotdeauna că evreitatea mea era un accident al nașterii, am început să-mi pun întrebarea de ce n-ar fi și germanitatea la fel. Astfel s-a format în mintea mea ideea care nu-mi mai dăduse prin cap niciodată: dacă aș fi fost eu nemțoaică în acele vremuri?

Recent, am început să am o nouă versiune a vechiului meu vis de la Auschwitz. Acum nu mai sunt deloc în șirul de deportați. Acum sunt uneori eu însămi în uniformă. De fiecare dată când alunec în scena aceea familiară, mă aflu într-un rol diferit. Nu mai sunt în stare să mă identific cu poziția singulară în care mă aflam în copilărie. Creierul meu pare să vrea să insiste pe această întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă?…

Acum înțeleg că, deși e dureros și înspăimântător să fii în postura de victimă, este totodată mai ușor de procesat emoțional. Dar când încerc să mă imaginez pe mine însămi ca nemțoaică în același scenariu, pierd pe loc confortul psihic de a fi în postura superioară moral. Nu există nimic clar în răspunsul la această întrebare. Nu-mi iese la socoteală să mă văd în minte pe mine însămi executând gesturile care intrau în îndatoririle mele. La urma urmei, mă îndoisem de capacitatea mea de a supraviețui ca fetiță, deci cum aș putea să nu mă îndoiesc că aș fi avut curajul moral de a-mi risca viața, dacă situația ar fi fost inversată? Chiar era o chestiune de certitudine că aș fi avut temeritatea să nesocotesc ordinele, în calitate de asupritor? Vreau să cred că da, firește. Vreau să pot să afirm în mod categoric că mă cunosc îndeajuns de bine încât să fiu sigură că ar fi fost imposibil să devin o criminală, dar în acea minusculă fărâmă de un procent de incertitudine există destulă îndoială încât să-mi demonteze toată teza despre bine și rău.

În timp ce mă urmăresc schimbând rolurile în vis, învăț, în sfârșit, să înțeleg lumea în termeni noi, nu ai binelui și răului, ci ai fluxului permanent. Lumea s-ar putea schimba în orice moment și singurul eroism rezidă în a înțelege acest lucru în timp ce se întâmplă, în loc să te uiți înapoi, în retrospectivă, cu regret.

4 Denumirea în idiș a localității Satu Mare din nordul Transilvaniei. O ramură a iudaismului ultrareligios (hasidismul) a fost fondată de rabinul Moshe Teitelbaum (1759–1841) în localitatea Sátoraljaújhely din Ungaria, iar urmașii rabinului Teitelbaum au devenit conducătorii comunităților evreiești din Sighetu Marmației (Siget în idiș) și Satu Mare (Satmar). În 1944, rabinul Yoel (Joel) Teitelbaum a emigrat în Statele Unite, unde a fondat, pe aceleași principii hasidice, comunitatea care a primit denumirea de Satmar, în amintirea locului său de origine. (N.t.)

5 „Ești unguroaică“, magh. (N.t.)

6 Substantivul singular goi, cu pluralul goi sau goim, provenind din limba idiș, are aici sensul de „creștin; neevreu“. (N.t.)

7 Femininul termenului goi (în idiș); necredincioasă, păgână, din punctul de vedere al religiei mozaice. (N.t.)

8 Evreu din regiunea Galiția a Europei de Est (N.t.)

9 Evreu din regiunea fostului Mare Ducat al Lituaniei (N.t.)

10 Evreu germanofon (N.t.)

11 Actualul oraș Vijnița, scris și Vișnița, de lângă Cernăuți, în Ucraina, unde a existat o numeroasă comunitate evreiască așkenazi înainte de război. (N.t.)

12 Actualul oraș Cluj-Napoca (N.t.)

13 Actualul oraș Nowy Sacz din sudul Poloniei (N.t.)

14 Actualul oraș Papa din Ungaria, la nord de lacul Balaton, care a fost un important centru religios, atât pentru evrei, cât și pentru creștini. (N.t.)

15 Actualul oraș Gora Kalwaria din Polonia, învecinat cu capitala Varșovia (N.t.)

16 Expresie evreiască folosită cu ocazia unui eveniment important și semnificativ. Mazal în ebraică și mazel în idiș înseamnă „noroc“ sau „avere“, iar tov înseamnă „bun“. Deși se traduce literal ca „noroc bun“, se folosește în mod similar cu „Felicitări!“ sau „Să fie într-un ceas bun!“ (N.t.)

17 Sau fasírozott, „chiftea“, magh. (N.t.)

18 Lamed-vavnik, în limba idiș, și lamed vav zadik (nistar) în limba ebraică, se referă la oricare dintre „cei 36 de oameni drepți“, anonimi și neprihăniți, care, conform tradiției mistice a Cabalei, există în orice moment în lume, având privilegiul de a putea să vadă prezența divină și a căror smerenie, bunătate și virtute salvează lumea de la pieire. (N.t.)

19 Reb este o formulă respectuoasă de adresare, aproximativ echivalentă cu „domnul(e)“, folosită pentru bărbații evrei hasidici care nu sunt rabini. (N.t.)

20 Denumirea în idiș a satului Nyírvasvári din Ungaria. (N.t.)

21 „Bunicul“, în idiș. (N.t.)

22 Lider spiritual, învățător, „drept“, în ebraică (cu pluralul zadikim). Țadicul este o persoană care și-a sublimat înclinațiile carnale și a aflat sensul lumii, grație iubirii de Dumnezeu, conducându-i astfel pe semenii săi spre scânteile divine. (N.t.)

23 Conform tradiției hasidice, femeile măritate nu își arată părul natural în public niciodată, ideea fiind să semnaleze astfel că sunt căsătorite și respectă cerințele bunei-cuviințe. (N.t.)

24 În traducere directă, Arta fericirii. Volumul cuprinde scrierile rămase de la Epicur, respectiv scrisorile și doctrinele sale, precum și zicerile Vaticanului, împreună cu fragmente din exegeții principali ai epicurismului. (N.t.)

25 Odihnă sau împăcare sufletească, calm interior sau „mindfulness“(ebr.). Mai poetic spus, „să faci un pas înapoi din agitația furtunoasă a vieții și să reflectezi în liniște asupra lucrurilor din jurul tău“. (N.t.)

26 Extinderea cunoașterii sau a perspectivei, lărgirea orizontului mental, (ebr.), dar cu pronunția veche așkenazi. (N.t.)

27 În sistemul judiciar american, la nivel statal, judecătorii sunt de regulă aleși de cetățeni, la fel ca reprezentanții politici, conform unor proceduri specifice fiecărui stat în parte. Există chiar state americane unde candidații la postul de judecător nu trebuie să aibă obligatoriu studii juridice. (N.t.)

28 „Să nu strici pomii... cu securea, ci să te hrănești din ei și să nu-i dobori la pământ“, Deuteronomul 20:19. (N.t.)

29 „Când veți intra în pământul pe care Domnul Dumnezeul vostru vi-l va da și veți sădi orice pom roditor, să curățiți necurățenia lui: trei ani să socotiți roadele lui ca necurate și să nu le mâncați“, Leviticul 19:23. (N.t.)

30 Document de divorț religios după legea iudaică, ebr. (N.t.)

31 În sistemul juridic american, autoritatea părintească sau custodia primară este situația în care copilul petrece peste 61% din timp cu unul dintre cei doi părinți divorțați. (N.t.)

32 O instanță Beth (sau Beit) Din este un tribunal rabinic, o instanță religioasă alternativă, bazată pe normele dreptului tradițional iudaic. Acest tribunal judecă procese după normele halahice pentru membrii comunității ultrareligioase care aleg acest lucru, pe baza acordului între părți. Halaha desemnează suma preceptelor religioase ce definesc modul de viață evreiesc. (N.t.)

33 În iudaism, se obișnuiește să se pună o pietricică pe mormânt, ca semn că locul de veci a fost vizitat. Există mai multe interpretări date gestului, dar toate au ca factor comun respectul față de cel decedat. (N.t.)

34 Witness în original, un film din 1985 regizat de Peter Weir, cu Harrison Ford, Lukas Haas și Kelly McGillis în rolurile principale. În film, o femeie din comunitatea Amish și fiul ei asistă la uciderea unui polițist sub acoperire, iar detectivul John Book (Harrison Ford) pătrunde în lumea nonviolentă a comunității Amish din Pennsylvania pentru a-i ajuta să scape cu bine. (N.t.)

35 Cuvânt idiș care înseamnă la propriu „timpul anului“, scris și yortzeit sau jahrzeit. Obiceiul se referă la comemorarea morții unei rude apropiate, cel mai adesea prin arderea unei lumânări timp de o zi întreagă. (N.t.)

36 Idișismul este un curent cultural și lingvistic demarat în Europa de Est în ultima parte a secolului al XIX-lea, având ca scop păstrarea și dezvoltarea patrimoniului sociocultural reprezentat de limba idiș. În 1861, Yehoshua Mordechai Lifshitz, considerat părintele lexicografiei idiș și al idișismului, a scris un eseu intitulat „Cele patru clase“, argumentând că idișul este o limbă complet separată de germană și ebraică și „limba maternă“ a evreilor europeni, dezvoltarea ei fiind în opinia lui indispensabilă pentru progresul evreilor și crearea unei punți de legătură între cultura evreiască și cea europeană. Printre exponenții de frunte ai curentului idișist pot fi menționați oamenii de cultură Mendele Moykher-Sforim, I.L. Peretz și Șalom Alehem. (N.t.)

37 Gustare tradițională a evreilor așkenazi, asemănătoare unui melcișor din aluat, având umplutură sărată din carne, brânză sau combinații; idiș. (N.t.)

38 Corn din aluat cu umplutură dulce, cum ar fi brânză și stafide, ciocolată, marțipan, mac; idiș. (N.t.)

39 Operă a arhitectului și artistului plastic israelian Martin Holt, pe baza jocului de cuvinte care combină termenul „aerobics“ cu exclamația Oy, considerată tipică pentru „înclinația spre văicăreală“. (N.t.)

40 În limba ebraică, în original. Șofarul este un instrument folosit în muzica de cult evreiască, confecționat dintr-un corn de berbec, vârful cornului devenind muștiucul. Sunetul distinctiv al șofarului este considerat un simbol suprem al sărbătorilor de Roș Hașana și Yom Kippur. (N.t.)

41 Platformă mai ridicată de la podea, în mijlocul sinagogii, de pe care se citește Tora; ebr. (N.t.)

42 În Peninsula Iberică a secolului al XV-lea, „evreul ascuns“, adică creștinat doar în aparență, este numit converso sau marrano. Termenul de marrano, peiorativ, era cel mai des utilizat pentru a-i denumi pe iudeo-convertiți, deoarece se credea că toți respectau în secret halaha, legile de puritate evreiești consfințite în Levitic. (N.t.)

43 Scris și galut, termen ebraic care se referă la exilarea evreilor din Palestina. (N.t.)

44 „Sfințire“, ebr. Kiddush-ul cuprinde o binecuvântare și o rugăciune, recitate peste o cupă cu vin (sau suc de struguri, în anumite comunități religioase), înainte de masă în ajunul sabatului sau al unei sărbători religioase, sau cu ocazia unui eveniment fericit, cum ar fi nașterea unei fete, o nuntă, o logodnă etc. (N.t.)

45 Textul la care se face referire — „Now D’vorah, a woman and a prophet, the wife of Lapidot, was judging Isra’el at that time“, în versiunea Complete Jewish Bible (capitolul 4, versetul 4) — poate fi tradus astfel: „Dvorah, o femeie-profet și soția lui Lapidus, era judecătoare a lui Israel în vremea aceea“. În Vechiul Testament din Biblia Ortodoxă, textul respectiv sună în felul următor: „În vremea aceea era judecător în Israel Debora-prorociţa, soţia lui Lapidot“. Eshes înseamnă „femeie“ în ebraica arhaică. (N.t.)

46 Apelativul „néni“ în maghiară este unul de politețe, dar, spre deosebire de română, se așază după substantivul propriu pe care îl determină: aproximativ „tanti Orsi“. Forma masculină este „bacsi“ (pronunțat baci). (N.t.).

47 Cunoscută și ca Revolta Cadeților sau Insurecția din Noiembrie (1830–31), rebeliunea poloneză care a încercat fără succes să răstoarne dominația Imperiului Țarist din Polonia, din provinciile poloneze ocupate de Rusia țaristă și din părți ale Ucrainei, Bielorusiei și Lituaniei. (N.t.)

48 Urzică, magh. (N.t.)

49 Plăcintă, magh. (N.t.).

50 Shul, în limba idiș, înseamnă sinagogă. Originea cuvântului este germană, Schule, care înseamnă școală. (N.t.)

51 Referire la lăcașurile de rugăciune ale iudaismului reformat. Curentul iudaismului reformat a apărut în secolul al XIX-lea în Germania, contestând caracterul imuabil al Torei și al halahei (legii mozaice), optând pentru adaptarea la spiritul vremii. Principalul promotor al iudaismului reformat a fost Moses Mendelsohn. Există multe diferențe între iudaismul ortodox și cel reformat, printre care egalitatea dintre femei și bărbați în privința obligațiilor religioase, structurarea textelor religioase, respectarea sabatului, restricțiile privind relațiile sexuale, condițiile de convertire etc. Iudaismul reformat are foarte mulți adepți în Statele Unite, și în toată lumea există comunități și organizații reformate, dar fără un caracter unitar al dogmei și practicii. (N.t.)

52 Scris și mikveh, în limba ebraică, în original. (N.t.)

53 Perucă, în limba idiș, având la origine cuvântul german Scheitel. (N.t.)

54 Mâncare scăzută cu carne, pe bază de fasole uscată și alte legume, care se gătește la foc mic toată noaptea și se servește în mod tradițional la masa de prânz în ziua de sabat. Cholent, scris și chulent, este cuvântul ebraic, având ca origine cuvântul idiș cholnt, cu același sens. (N.t.)

55 Memorialul intitulat „Pantofi pe malul Dunării“, operă a sculptorului Gyula Pauer în amintirea evreilor masacrați de miliția fascistă maghiară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost instalat în anul 2005 pe malul stâng al Dunării, la Budapesta, nu departe de clădirea Parlamentului. (N.t.)

56 Monumentul se află numai pe malul estic al Dunării. (N.t.)

57 Daytshmerish este un cuvânt apărut în secolul al XIX-lea în limba idiș, ca termen derogatoriu care descria un mod de a vorbi și de a scrie în idiș cu multe împrumuturi din limba germană, intenția fiind de a-l face pe vorbitor să apară cult și superior. (N.t.)

58 Volumul lui Gregor von Rezzori a apărut în românește la editura Humanitas din București, prima ediție în 2015, în traducerea lui Catrinel Pleșu. Termenul yiddling la care autoarea face referire a fost tradus ca idiș, pur și simplu; a se vedea nota de mai sus. (N.t.)

59 Vară, în limba engleză, se spune summer, oarecum asemănător cu sömmerska. (N.t.)

60 Gregor von Rezzori, Memoriile unui antisemit, trad. de Catrinel Pleșu, Editura Humanitas, 2008, București, p. 245. (N.t.)

61 Proiectul Stolpersteine de comemorare a tuturor victimelor Holocaustului este o inițiativă a artistului plastic german Günter Demnig. O piatră Stolpersteine este un mic bloc din beton, având în partea de sus o plăcuță din alamă care poartă gravate numele victimei, data nașterii și data morții, și este amplasat pe trotuarul din fața casei unde a locuit ultima dată persoana comemorată. În prezent sunt peste 90 000 de pietre Stolpersteine în toată lumea, primele două fiind așezate în 1997 în orășelul austriac St. Georgen de lângă Salzburg (în 1996 au fost amplasate unele în Berlin, dar fără autorizație). Amplasarea costă 120 de euro și fiecare piatră Stolpersteine este individuală. Cele mai multe sunt în memoria unor evrei, dar sunt comemorați și țigani, homosexuali, negri, bolnavi psihic și orice altă persoană persecutată de naziști. (N.t.)

62 Conceptul de dybukk (plural dybukkim) din folclorul evreiesc est-european, tradus de regulă ca „strigoi“ sau „spirit malefic“, se referă la sufletul unui mort care se teme de chinurile ce îl așteaptă în lumea de dincolo și rămâne să îi bântuie pe cei vii. Ideea de transmigrație a sufletelor (gilgul) a apărut în doctrina lui Isaac Luria, un mistic din secolul al XVI-lea, iar conceptul de dybukk a fost larg popularizat prin piesa omonimă, Der Dybukk, din 1914, a lingvistului și folcloristului S. Ansky, ideea fiind preluată în filmul de groază Cutia blestemată, din 2012. (N.t.)

63 Haskala, scris și Haskalah (din rădăcina sekhel, în limba ebraică, însemnând „rațiune“, „intelect“) a fost un curent cultural promovat de intelectualii evrei din Europa Centrală și de Est, în secolul al XIX-lea, care pleda pentru secularizarea educației și culturii evreiești și promovarea limbii ebraice, care să se adauge studiului tradițional al Talmudului. Iudaismul ortodox, din care fac parte și hasidicii, s-a opus de la bun început mișcării Haskala. (N.t.)

64 Aproximativ „La ordin, să trăiți!“, germ. (N.t.)

65 „Foarte frumos“, germ. (N.t.)

66 „Supraom“, în limba germană, în original. În concepția filosofică a lui Nietzsche, tipul superior de om, înzestrat cu o individualitate puternică și eliberat de constrângerile morale. (N.t.)

67 În sens literal, Wiedergutmachung înseamnă „reparație, compensație“ („a face bine la loc“). După al Doilea Război Mondial, cancelarul Konrad Adenauer a inițiat în 1953 un program de acordare a unor compensații în bani victimelor naziștilor, transpus în legislația germană. (N.t.)

68 „Grupuri speciale de intervenție“, germ. Einsatzgruppen erau unități înarmate ale Germaniei naziste, alcătuite din polițiști și militari sub comanda temutei Schutzstaffel (SS), care aveau ca sarcină să urmeze armata germană în teritoriile invadate și să ucidă evrei, țigani, comuniști și alte persoane vânate de naziști. Se estimează că aproximativ 40 % dintre evreii uciși în timpul Holocaustului au fost executați de Einsatzgruppen. Unitățile Einsatzgruppen au ținut evidența riguroasă a crimelor lor din Lituania, Letonia, Estonia, Belarus, Moldova, România și Ucraina, iar scrisorile și fotografiile provenite de la membrii acestor unități sunt o sursă importantă de informații despre Holocaust. (N.t.)

69 Miklós Radnóti, născut Miklós Glatter în 1905 la Budapesta, este considerat unul dintre cei mai mari poeți maghiari și un important traducător din limba franceză. Deși s-a convertit la catolicism, autoritățile horthyste l-au concentrat de trei ori la muncă forțată, după declanșarea războiului, din cauza originii evreiești. În mai 1944 a fost împușcat în timpul marșului de retragere de la minele din Iugoslavia, unde muncea forțat, și aruncat într-o groapă comună. La exhumare, după un an, a fost descoperit asupra lui un carnețel cu ultimele poezii, printre care și cea din care citează autoarea mai sus, într-adevăr straniu de premonitorie. Radnóti este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți martori-poeți ai Holocaustului și opera lui a fost tradusă în multe limbi, continuând să fie apreciată și astăzi. (N.t.)

70 Cartea a apărut în română, în 2005, la editura Est din București, în traducerea lui Paul Drumaru. Titlul original: Kaddish for an Unborn Child. (N.t.)

71 În Statele Unite, Ziua Muncii se sărbătorește în prima zi de luni a lunii septembrie. (N.t.)

72 Scris și matza sau matzah, cuvânt ebraic. Pâine nedospită, practic un tip de lipie de formă dreptunghiulară, numită și „pască evreiască“. Menționată în Facerea 12:8. (N.t.)

73 Veșmânt ceremonial evreiesc, asemănător unei robe de culoare albă (albul reprezintă puritatea la care aspiră cel ce se roagă), purtat de bărbați și unele femei în timpul ritualurilor de mare sărbătoare, dar și cu alte ocazii (nuntă, de exemplu). De asemenea, poate fi ales în loc de giulgiu pentru înmormântarea decedatului. Cuvânt idiș. (N.t.)

74 Scris și herem, termen ebraic interpretat ca „proscriere“, „excomunicare“. Inițial, în Vechiul Testament, termenul se referea la pieire, nimicire (Ieșirea 22:19: „Cel ce jertfeşte la alţi dumnezei, afară de Domnul, să se piardă“; Numerii 21:2: „şi a pus locului aceluia numele: Horma, adică nimicire“), dar de la Mișna încoace (secolul al II-lea d.Hr.), a căpătat sensul de excomunicare. Un herem poate fi pe perioadă nedefinită (spre deosebire de excomunicarea niddui, care durează șapte zile, timp în care proscrisul poate să se căiască și să fie iertat), iar comunitatea este obligată să taie orice legătură cu excomunicatul. Un tribunal rabinic Beit Din are competența să impună un herem și să modifice duritatea pedepsei. (N.t.)

75 „Apartament cu 3 camere și balcon în clădire veche“, germ. (N.t.)

76 Bulevard cu patru benzi — lung de 5 kilometri, și arteră comercială principală a sectorului berlinez Neukölln. Locuit predominant de musulmani, dintre care o pătrime imigranți turci, dar și palestinieni, libanezi, sirieni și alte națiuni din Orientul Mijlociu și Asia musulmană — este adesea prezentat în mass-media și în filme ca simbol al imigrației arabe și ca loc al infracționalității, dominat de clanuri interlope. (N.t.)

77 „Atenție“, germ. (N.t.)

78 Platoul de adunare unde se făcea apelul deținuților. (N.t.)

79 Cu titlul original Le dernier des injustes, film documentar realizat de Claude Lanzmann în dialog cu Benjamin Murmelstein, fost rabin-șef la Viena și ultimul președinte al Consiliului Evreiesc de la Theresienstadt, ghetoul pe unde au trecut peste 140 000 de evrei spre Auschwitz și alte lagăre de exterminare. Murmelstein s-a aflat în apropierea liderului nazist Otto Adolf Eichmann încă din 1938, negociind ieșirea contra cost a grupurilor de evrei din Germania și din Austria. În această poziție, Murmelstein a cunoscut pas cu pas crearea și aplicarea „Soluției finale“, planul de exterminare totală a evreilor conceput de Eichmann. Filmul nu îl judecă pe Murmelstein, dar pune întrebări dificile, morale și filosofice. (N.t.)

80 Varietate de lipie considerată a fi de origine irakiană, preparată cu drojdie și fiind astfel mai moale și mai elastică decât lipia nedospită. Foarte populară în Israel și Palestina, se servește mai ales cu falafel, humus, șaorma. (N.t.)

81 În timpul sărbătorii Pesah, legile religioase le interzic evreilor să consume orice fel de produse pe bază de aluat dospit. (N.t.)

82 Substantiv compus (germ.) cu sensul literal de „față de ciocolată“, dar termenul se folosește pentru a descrie latura cea mai avantajoasă a cuiva sau a ceva; „să te arăți în cea mai bună lumină“. (N.t.)

83 „Și așa mai departe“, germ. (N.t.)

84 „Sunteți evreică?“ în limba germană, în original. (N.t.)

85 Pe 15 septembrie 1935, Germania nazistă a adoptat Legile de la Nürnberg (Legile rasiale), drept bază juridică a ideologiei rasiste și antisemite: Legea pentru protecția sângelui, care interzicea căsătoriile și raporturile sexuale între evrei și cetățeni germani, și Legea cetățeniei Reichului, care stabilea condițiile cetățeniei germane. Cele două noi legi defineau drepturile și privilegiile germanilor și reglementau strict situația evreilor. Conform majorității învățăturilor evreiești, poți fi evreu dacă mama este evreică sau te-ai convertit formal la iudaism, iar dacă te-ai convertit la creștinism, nu mai ești evreu. Naziștii considerau că evreii reprezintă o rasă inferioară, nu un grup religios sau etnic, definit prin moștenirea culturală. Așadar, dat fiind că rasa cuiva nu poate fi modificată prin convertire, oamenii care s-au născut evrei ar fi întotdeauna evrei, indiferent de credințele sau practicile lor religioase. (N.t.)

86 „Decizia comisiei principale a Senatului“, germ. (N.t.)