Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Published by agreement with Ahlander Agency

Titlul original: Eufori

Autor: Elin Cullhed

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1251-7

ISBN (epub): 9786064016324

7 decembrie, 1962, Devon

ȘAPTE MOTIVE CA SĂ NU MORI:

1. Pielea. Să nu mai simți niciodată pielea copilului tău mult-iubit. Nicholas, când face pe clovnul în pat și eu îmi vâr nasul pe lângă fundulețul lui. Frieda, care trebuie gâdilată ca să simtă că trăiește și se liniștește după, cu un râset care o purifică, parcă. Câinele meu, care se proptește în ei și știe că avem cu toții același sânge for ever and ever in all eternity, Amen. Oh, cum ar fi să nu le mai simt niciodată pulsul ăla puternic, conceput chiar de mine? Mi-e imposibil să nu mai trăiesc pentru ei, chiar dacă au și pielea lui Ted, pielea de șarpe a lui Ted, el, care își deschide maxilarul și-și îndeasă prada în gură și nu se liniștește până când n-o sufocă.

2. Timpul. Vreau să-mi văd copiii crescând, vreau să-i văd cum se julesc la genunchi când învață să se dea cu bicicleta, vreau să-mi scot lațul din jurul gâtului și să-i hohotesc în față în timp ce se pregătește să șerpuiască spre victima următoare (singur — se știe că șerpii sunt narcisiști la modul cel mai patologic), în timp ce eu sunt ocupată cu propria-mi viață. Vreau să ling o acadea și să simt zahărul topindu-se și timpul dizolvându-se în mine, vreau să mă trezesc într-o dimineață de vară cu cafeaua în mână și să scriu până când nu mai pot, până când timpul se oprește și se conservă, se prelinge de pe mine ca apa de mare și mă iartă pentru toate păcatele. Timpule, vreau să mă ierți. Vreau să apuc ziua în care timpul face totul ușor de iertat, scoate încă o dată căpșunile din pământ (chiar dacă moartea e aproape și putregaiul ne pândește după colț), îl face pe om să ridice capul de pe pernă și să-și închipuie încă o dată că totul va fi bine.

Doamne, ce bine mă simt acum că mor! Niciodată n-am mai văzut lucrurile așa de clar. Ar trebui să trăiesc tot timpul cu gândul la moarte, ca o drogată, ca atunci când îți vezi fostul iubit pierzându-și răsuflarea după ce a consumat tot aerul care îl învăluia sub armură. Pielea de șarpe se leapădă, pălește ca o cârpă uitată pe o plajă englezească. Prefer să ard. Sunt convinsă că e o comparație perfectă când mă gândesc la viața mea. Oh, incendiu, care nu poți fi primit cu brațele deschise! Oh, tu, spaimă, când focul a cuprins scrijeliturile unui bărbat convins că merita pentru ele Premiul Nobel! Vă zic eu, oamenii o să-și amintească de mine. Așa că n-o să mai fiu piele și timp și începutul anilor șaizeci pentru că timpul o să se transforme în mine, dar fără implicarea mea. Imaculat, ca un cuvânt bine ales pe o pagină dintr-un volum de poezii. Ted o să-mi spele cărțile, așa cum eu i-am spălat cămășile urâte. Iar el o să se stafidească, asemenea unei chitre în pământul de toamnă. Ca merii japonezi din grădina noastră.

3. Gândul că n-o să mai fac sex niciodată, că n-o să simt țeapa aia înfierbântată, pătrunzându-mi în carne și transformându-mă în animal, până la extincție. Dacă ar vrea cineva să mi-o tragă în fiecare zi, n-aș simți nevoia să mor, ha, ha. Nu e cazul să mă citați, dar arătați-i maică-mii, cea mai nefutută persoană din istoria lumii (și, din cauza asta, extrem de nervoasă, nesărată și banală, transparentă ca un pahar cu apă, ceva fără de care nu poți trăi, dar cu atât mai previzibilă și mai plictisitoare și fără gust, care m-a făcut să sfidez atât de tare moartea, care m-a făcut atât de invidioasă pe femei — când, de fapt, femeile ar putea să fie colacul meu de salvare —, care m-a convins că nu am nevoie de apă, că sunt mai presus de apă, că nu sunt o ființă băutoare de apă, nici măcar mamiferă nu sunt, sunt mai presus de setea normală de muritoare, că, de fapt, urăsc apa și că nu vreau să-mi beau paharul zilnic de apă).

4. Ca să nu-i fac lui pe plac. Să nu-i fac pe plac și să-i demonstrez că toate profețiile lui s-au adeverit. „Ar fi mai ușor dacă ai muri“, i-a scăpat vara trecută când încerca să-și adune curajul să mă părăsească. „Tu, cu atracția ta pentru moarte, parcă ai căuta-o cu lumânarea“ — toate văicărelile lui cum că aș ucide tot ce ating. Nu vreau să-i cânt în strună. Vreau să stau în mijlocul cercului, să strălucesc și să trăiesc. Nu vreau să-i ofer pe tavă „istoria vieții mele“. Nu vreau să-l aud declamând: Știți, copii, mama voastră a fost o persoană mai specială, uneori nu se simțea tocmai bine, iubea viața atunci când radia spre ea ca o rază aurie, dar viața înseamnă și greutăți și frig și bacili în martie și lipsă de bani. Trebuie s-o prețuim, copii, trebuie să-i păstrăm amintirea vie și, în fiecare primăvară, când răsar narcisele, trebuie să culegem un buchet în amintirea ei. Vocea Sylviei era puternică, dar înăbușită, așa că n-a reușit niciodată să-i părăsească trupul, să se transforme în cărți, de asta voia atât de mult să-și anihileze corpul și să-și lase doar sufletul să trăiască. Pentru mama voastră, scrisul și faima erau mai importante decât viața de familie. Bla bla bla. Ce idioțenie! Nu vreau să-i ofer cele mai bune felii de tort din viața mea. Nu vreau s-o aud pe Olwyn, sora lui, sprijinită pe piciorul ăla de fier al ei, cu brațele încrucișate, spunând: Ți-am zis eu de când am văzut-o prima oară, cu femeia asta nu faci casă, Ted, puterea asta a ei fragilă, voalul de durere de pe fața ei — știu că-ți vine să-l smulgi de acolo cu sarcasmul tău și să-i distrugi încrederea în sine, să-i transformi zâmbetul într-o grimasă. E o diavoliță mică, Ted, o frumușică, o americancă fricoasă cu inima împachetată în celofan, rezistă un timp, după care se dizolvă ca zahărul în ploaie. Ascultă-mă pe mine!

Iar el o s-o asculte pe soră-sa și o să se facă tot mai puternic și-o să-și zică: Ce prost am fost s-o iubesc, pe femeia asta n-aveai cum s-o iubești.

Când, de fapt, el e de vină. În casa lui nu e loc de iubire. În casa lui, în locul din care provine, oamenii strâng din dinți și lucrează, judecata, esteticul și felul în care interacționezi cu cei din jur N-AU DELOC IMPORTANȚĂ, în casa lui nu există cultură, finețuri, noblețe, familia lui are gura spurcată și nu știe să mănânce frumos, ce vină am eu că am fost o femeie care a putut să iubească și să fie frumoasă, c-am nimerit în casa lui, în familia lui, în Anglia lui, în moștenirea lui vulgară, cu haine murdare de cărbune.

Voiam să împărtășesc ce aveam cu el, voiam să-i dau din înțelepciunea mea, din talentul meu de a mânui cuvintele și de a percepe lucrurile așa cum sunt ele. Observațiile mele. Dar lumea nu vrea să vadă fete de aur, fete deștepte. Lumea nu le poate suferi. Lumea vrea femei dure, rele, ca Olwyn, femei pe care bărbații nu le iubesc, născute ca să se descurce singure, femei europene care au supraviețuit celor două războaie mondiale, femei care știu ce înseamnă să pui osul la treabă, dar care habar nu au ce-i aia să fii nuanțată, să predai la școala de fete Smith și să scrii poezii năucitor de frumoase în timpul tău liber. Sunt invidioși, vai, ce invidioși, pe fetele ca mine, cu toate că ei sunt câștigătorii — ei câștigă viața, deși nu-s în stare să nască un copil și să ducă mai departe linia de succesiune a casei regale, să se proptească în tăblia patului și să aducă pe lume magmă fierbinte. Olwyn n-o să facă niciun sacrificiu pentru că n-o să ardă niciodată. O să stea acolo și-o să strângă din dinți la nesfârșit și-o să lase viața s-o cotropească pe dinăuntru până în ziua morții. N-o să calce niciodată din proprie inițiativă peste pragul vieții, n-o s-o remodeleze, n-o să-i dicteze încotro s-o ia, n-o s-o toarne în cofraje frumoase, n-o să-i dea copii noi. În felul ăsta e scutită de revelația că lumea asta nu-i suportă forța, frumusețea zdrobitoare, genul ei. O să râdă de moartea mea, o să ofteze, o să fie invidioasă pe faptul că am murit pentru că ea n-o să aibă niciodată curajul!

5. Marea, pietrele. Să mă plimb în lumina fragilă din Winthrop într-o după-amiază și să adun pietre pentru tatăl meu, să am iar șapte ani și să simt cum părticica de natură pe care o găsesc pentru el creează o legătură între noi, mai puternică decât orice altceva pe lumea asta. Misterele pe care le împărtășesc cu el sunt descoperirile noastre, comori scumpe, asemenea secretelor inimii. Marea îmi linge picioarele bronzate și miroase a sare furioasă și a alge maro, intrate în putrefacție, iar tata mă roagă să-i caut cele mai frumoase scoici și cele mai netede pietre de pe plajă, după care îmi promite c-o să-mi povestească ceva. Plaja și tata, marea, nesfârșită. Îmi iubesc tatăl. Știu că m-am născut și din el, că el mi-a oferit misterul și cuvintele; efuziunea. Acum când mă întorc la Winthrop, nu mai descopăr nimic solemn la plajele alea, iar marea mă plictisește — sunt conștientă că am alte sarcini care mă așteaptă. Mă aștept să redescopăr pacea și lumina copilăriei, dar rezultatul e deplorabil — îmi dau seama de previzibilul așteptărilor ăstora și mă trădez, văd totul dintr-un unghi nou. Din cauza asta, poate că marea, de fapt, n-ar trebui să se afle printre motivele pentru care aleg viața. Și chiar dacă Frieda și Nicholas ar iubi marea așa cum am iubit-o eu, n-ar avea cum să-l cunoască pe tatăl meu, bunicul lor, cu palmele lui imense, în care să înșiruie pietricele rotunde. Tatăl meu e și nu e printre motivele mele. Aș fi vrut să-i păstrez amintirea vie, să-i apăr numele și să-mi las corpul să fie purtat până la sfârșitul timpului, ca o ancoră pentru corabia lui eșuată.