Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă:

FABER STUDIO (Adelina Butnaru)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

ofelia Coșman

Corectură:

Sabina Lungu

DUȘA UDREA-BOBOREL

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

First published in the English language in 2021 by W.W. Norton & Company, Inc.

Titlul original: The Development of a Therapist. Healing Others – Healing Self

Autor: Louis Cozolino

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-40-1458-0

ISBN (epub): 9786064016300

Introducere

Nu sunt profesorul tău, ci doar un călător ca și tine, pe care l-ai întrebat care e drumul. Am arătat înspre înainte — atât înaintea mea, cât și înaintea ta.

GEORGE BERNARD SHAW

După primele tale ședințe ca terapeut, săptămânile și lunile încep să treacă și ușor-ușor descoperi că sutele de ore petrecute cu clienții tăi te-au învățat niște lecții valoroase. De la nesiguranța inițială ai ajuns la primii muguri de încredere. Te simți încurajat de cei câțiva clienți care fac progrese. Să sperăm că încă nu ai adormit în vreo ședință, nu i te-ai adresat vreunui client cu un alt nume și nici nu ai uitat vreo programare. Surprizele se răresc, în timp ce situațiile în care poți să anticipezi ce se va întâmpla cresc simțitor.

Pe măsură ce te apropii de aniversarea primului tău an, observi probabil că numărul ședințelor săptămânale a crescut, clienții care vin prin recomandări s-au înmulțit și parcă întrevezi primele licăriri ale unei practici stabile. Simți din ce în ce mai des că ai răspunsuri corecte la întrebările clienților tăi și din ce în ce mai rar că improvizezi sau că pur și simplu inventezi. Creditele de student devin scadente și, surprinzător, reușești chiar să achiți ratele în fiecare lună. Pentru unii, această etapă a practicii reprezintă sfârșitul procesului de învățare. La informațiile spicuite de ici și colo în timpul școlii mai adaugă niște prejudecăți inconștiente și denumesc rezultatul orientare eclectică. De-acum înainte, pentru ei, educația se va reduce în esență la seminarele de instruire obligatorii, la podcasturi și cărți de popularizare a psihologiei.

Cei mai mulți dintre noi însă nu putem scăpa de sentimentul că lipsește ceva, că mai avem foarte multe de învățat. M-am îndoit eu însumi la acel moment (și încă o mai fac) de fundamentele propriu-zise ale cunoașterii mele și m-am întrebat dacă nu cumva teoriile și metodele psihoterapiei erau doar o iluzie meșteșugită. Când deja îmi obținusem autorizația de practică și aveam propriul cabinet, stăteam de multe ori de unul singur la sfârșitul programului, temându-mă că nu știam nimic. Sigur că știam multe lucruri și am putea spune că sentimentele mele veneau doar din nesiguranță sau din depresie, dar mi-era foarte clar că problemele psihologice, condiția umană și boala mentală erau ceva infinit mai complicat decât eram eu pregătit să înțeleg. Mă întrebam dacă nu cumva îmi greșisem cariera. Poate că ar fi fost mai bine să-mi fi deschis un bar.

I-am povestit terapeutei mele despre dilema pe care o aveam. S-a uitat la mine cu o blândețe înțeleaptă și m-a încurajat să-i spun mai multe. Era o doamnă drăguță, mai în vârstă, care-și primea clienții în cabinetul de acasă. Era o casă cu o priveliște superbă pe care nu-mi imaginam că și-o cumpărase din veniturile de terapeut. Mă întrebam de unde avusese bani. Se îmbrăca în „uniforma“ de terapeut la modă, straturi peste straturi de haine bine asortate din texturi diferite, bijuterii supradimensionate și pantofi comozi. I-am spus că mă simțeam ca un impostor, că simțeam că habar n-aveam ce fac, cu toată educația și instruirea mea. Fiind de orientare jungiană, a interpretat spusele mele drept îndoiala inerentă oricărei călătorii eroice și, bineînțeles, avea dreptate. Dar simțeam că și eu aveam dreptate. Ignoranța și nevoia mea de a continua să învăț și de a explora păreau și ele o realitate obiectivă. Iar realitatea chiar contează.

Pe repede-nainte 30 de ani. Țineam o prelegere în fața unui grup de terapeuți, când o terapeută m-a întrebat: „Ce procent din clienții dumneavoastră ați spune că ați vindecat?“ „E o întrebare interesantă“, am spus, în timp ce mi-am dus mâna la bărbie, luând poziția de gânditor. „În mare“, am continuat, „probabil 50%, pacienții cărora am simțit că am putut să le ofer ceea ce așteptau de la terapie.“ Fără să clipească, terapeuta respectivă, experimentată, a replicat: „Probabil că sunteți un terapeut foarte slab“. „Poate că sunt“, am spus, „dar dați-mi voie să vă întorc întrebarea: dumneavoastră ce procent credeți că ați vindecat?“ „100%“, a răspuns, dând din cap plină de încredere către cei din jur. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că eu sau oricine altcineva am putea avea o rată perfectă de succes terapeutic. Era oare posibil să fie mai bună decât penicilina?

Să-ți fumezi propria banană

Vreau doar să știți că, atunci când vorbim despre război, vorbim despre pace.

GEORGE W. BUSH

Cum stăteam în fața sălii pline, mi-au trecut prin minte o groază de lucruri. Nu părea nici momentul, nici locul potrivit pentru a mă arunca într-o dezbatere despre abilitățile mele terapeutice. Ce m-a frapat însă atunci a fost cât de deschis eram la ideea că aș putea fi un terapeut prost. Îmi luase foarte mult timp pentru a-mi face curaj să țin prezentări publice despre propriile idei, pentru că mi-era teamă că aș fi putut fi criticat, lucru care m-ar fi umplut de rușine. M-aș fi așteptat să fiu mai degrabă defensiv decât să iau în considerare posibilitatea că nu știam ce fac. Și dacă sunt un terapeut bun, care sunt criteriile? Cine decide care sunt unitățile de măsură și standardele de calitate? Faptul că ai o practică de câteva decenii, cu clienți veniți prin recomandare de la unul la altul înseamnă că știi ce faci sau e posibil să îi prostești pe toți acești oameni atâta timp?

Bănuiala mea este că persoana care a făcut acea declarație era capabilă să se cufunde cu totul într-o orientare teoretică și să se hrănească la nesfârșit din credințele ei specifice. Îmi amintesc propriile fantasme, ca student, că aveam să pot vindeca pe toată lumea sau cel puțin să am un impact pozitiv impresionant asupra vieții oamenilor. N-a fost nevoie de mai mult de câteva săptămâni de practică la primul meu loc de muncă pentru a înțelege că psihoterapia, ca de altfel viața în general, nu funcționează așa. Poate că terapeuta respectivă, aparent experimentată, încă trebuia să treacă printr-o astfel de experiență. La un moment dat, prin anii ’60, circula un zvon printre noi, hipioții, cum că, dacă uscai și fumai coji de babană, obțineai același efect ca atunci când ai fuma marijuana. Bineînțeles că nu era adevărat, dar a fost amuzant că atâția oameni au încercat să fumeze coji de banană. Expresia „să-ți fumezi propria banană“ a ajuns să se refere la oamenii care veneau cu o idee falsă și ajungeau ei înșiși să o creadă. Poate că terapeuta respectivă își fuma propria banană, poate că nu.

Văd acest lucru și la studenții mei începători, care se simt anxioși și rușinați din cauza lipsei de abilități, cunoaștere și succese clinice. Ca și cum s-ar aștepta să fie terapeuți buni din prima zi. Această așteptare îi face să șteargă accidental ședințele înregistrate, să le prezinte greșit în supervizare sau să interpreteze schimbările superficiale ale clienților lor ca fiind succese terapeutice de proporții. Fuga de rușine prin aspirația către perfecțiune nu face decât să accentueze sentimentul nostru de izolare, deznădejde și impostură. Cu cât ne prefacem mai tare, și cu cât prefăcătoria noastră este mai acceptată de supervizori indiferenți sau incompetenți, cu atât mai mult ne simțim ca niște impostori. Știu asta din proprie experiență.

În propria mea formare, doar o treime dintre supervizori m-a ajutat să mă dezvolt. Erau clinicieni foarte bine instruiți, inteligenți, plini de compasiune și cu zeci de ani de experiență valoroasă. Ceilalți fie erau slab pregătiți și indiferenți, fie erau obligați să supervizeze pentru că așa scria în fișa postului. Din ce aud de la studenții mei, lucrurile nu s-au schimbat nici acum, chiar s-au înrăutățit. Probabilitatea unei formări sub auspiciile unui program de calitate pare și mai mică acum, când domeniul sănătății mentale este dominat de diplome fabricate pe bandă rulantă și unități de tratament orientate pe profit.

Cea mai frecventă întrebare pe care o primesc de la cei care tocmai și-au obținut dreptul de practică este: „Și acum ce fac? Cum învăț să devin terapeut?“ Cred că prima parte a răspunsului este să te gândești la formare ca la un proces care durează toată viața ― întotdeauna mai e ceva de învățat și întotdeauna poți face ceva mai mult pentru a deveni mai bun. A doua parte a răspunsului este să accepți că diploma și dreptul de practică reprezintă doar introducerea în domeniu, începutul învățării. Acum, provocarea ta este să găsești clinicieni și colegi buni cu ajutorul cărora să continui să înveți, să te dezvolți și să crești.