Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactor:

Laurențiu Dulman

Design și ilustrație copertă: Artwork courtesy of Amazon Content Services LLC

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Ana-Maria Tamaş

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Killing Floor

Autor: Lee Child

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1280-7

ISBN (epub): 9786064016263

Capitolul 1

Am fost arestat în restaurantul lui Eno. La orele douăsprezece. Mâncam nişte ouă şi beam cafea. Un mic dejun întârziat, nu un prânz. Eram ud şi obosit după un drum lung pe jos printr-o ploaie torenţială. Tocmai de la autostradă până la marginea oraşului. Restaurantul era mic, dar luminos şi curat. Nou-nouţ, construit ca să semene cu un vagon de cale ferată modificat, îngust, cu o tejghea lungă pe o latură şi o bucătărie ieşită în spate. Avea separeuri aliniate pe peretele opus şi o uşă în locul în care ar fi trebuit să fie separeul central.

Mă aflam într-unul dintr ele, la fereastră, şi citeam în ziarul uitat de cineva un articol despre un preşedinte pe care nu l-am votat la ultimele alegeri şi n-aveam de gând să-l votez nici de data asta. Afară, ploaia se oprise, dar geamul era încă împestriţat de picături strălucitoare. Am văzut maşinile de poliţie oprind în parcarea acoperită cu pietriş. Se mişcau repede şi roţile au scrâşnit la oprire. Barele luminoase de pe capotă pâlpâiau şi piuiau. Lumini roşii şi albastre în picăturile de ploaie de pe fereastra din dreptul meu. Portierele s-au deschis brusc, iar poliţiştii au sărit afară. Câte doi din fiecare maşină, cu armele pregătite. Două revolvere şi două puşti. Marfă grea. Un revolver şi o puşcă au alergat în spate. Unul dintre ei a dat buzna pe uşă.

Eu stăteam şi mă uitam la ei. Ştiam cine era în restaurant. Un bucătar în spate. Două chelneriţe. Doi bătrâni. Şi eu. Operaţiunea asta îmi era destinată. Mă aflam în oraş de mai puţin de o jumătate de oră. Ceilalţi cinci probabil că fuseseră aici toată viaţa lor. Orice problemă ar fi avut oricare dintre ei, un sergent stânjenit ar fi intrat fără gălăgie în local. Mai-mai că şi-ar fi cerut scuze. Ar fi rostit ceva nedesluşit. L-ar fi rugat pe respectivul să vină până la secţia de poliţie. Aşadar, armamentul greu şi graba nu erau pentru vreunul dintre ei. Erau pentru mine. Am înfulecat ce mai rămăsese din ou şi am strecurat o bancnotă de cinci dolari sub farfurie. Am împăturit ziarul uitat şi l-am vârât în buzunarul hainei. Ţinându-mi mâinile pe masă, la vedere, am golit ceaşca.

Tipul cu revolverul a rămas la uşă. S-a ghemuit şi a luat poziţia de tragere ţinând pistolul cu două mâini. Îndreptat spre capul meu. Tipul cu puşca s-a dat mai aproape. Erau nişte băieţi zvelţi, în formă. Curăţei şi ordonaţi. Cu mişcări ca din manual. Revolverul de la uşă putea să acopere încăperea cu un anumit grad de exactitate. Invers, ar fi fost o greşeală. Revolverul şi-ar fi putut rata ţinta într-o încăierare directă, iar o salvă trasă la distanţă de lângă uşă i-ar fi ucis pe poliţistul care urma să efectueze arestarea şi pe bătrânul din separeul din spate, precum şi pe mine. Până în acel moment, procedau corect. Nicio îndoială în privinţa asta. Avantajul era de partea lor. Nici în privinţa asta nu încăpea vreo îndoială. Separeul strâmt mă ţinea prizonier. Eram prea înghesuit ca să pot face ceva. Mi-am întins palmele pe masă. Poliţistul cu puşca s-a apropiat.

— Nu mişca! Poliţia! a ţipat el.

Ţipa cât de tare putea. Încerca să-şi alunge încordarea şi, totodată, să mă sperie. Mişcări ca la carte. Gălăgie şi furie cât cuprinde, ca să frăgezească ţinta. Am ridicat mâinile. Tipul cu revolverul a început să se apropie, venind dinspre uşă. Cel cu puşcociul s-a dat şi mai aproape. Prea aproape. Prima lor greşeală. Prins la înghesuială, m-aş fi putut repezi la ţeava puştii, îndreptând-o cu forţa în sus. Poate-ar fi urmat o salvă şi, după un cot în faţa poliţaiului, arma ar fi fost a mea. Tipul cu revolverul îşi micşorase unghiul şi nu putea risca să-şi rănească partenerul. S-ar fi putut sfârşi rău pentru ei. Dar am stat acolo, nemişcat, cu mâinile ridicate. Tipul cu puşca continua să zbiere şi să ţopăie.

— Ieşi de-acolo, întinde-te pe podea! a ţipat el.

Am ieşit încet din separeu şi mi-am întins încheieturile spre poliţistul cu revolverul. N-aveam de gând să mă întind pe podea. Nu voiam să le dau satisfacţie băieţilor ăştia de la ţară. Nici dacă ar fi adus cu ei întregul departament de poliţie înarmat cu mortiere. Tipul cu revolverul era sergent. Îşi păstra destul de bine calmul. Am stat în bătaia puştii în timp ce sergentul şi-a pus revolverul în toc, şi-a desprins cătuşele de la centură şi mi le-a prins la încheieturi. Cei din echipa de acoperire au intrat prin bucătărie. Au dat ocol tejghelei. Au luat poziţie în spatele meu. M-au percheziţionat. Cu meticulozitate. L-am văzut pe sergent luând act de clătinările din cap ale celorlalţi: nu aveam la mine nici o armă.

Băieţii din trupa de acoperire s-au dat cu un pas înapoi. Mă aflam în continuare în bătaia puştii. Sergentul a ieşit în faţă. Era un bărbat alb, îndesat, cu o constituţie atletică. Suplu şi bronzat. De vârsta mea. Pe ecusonul de plastic de deasupra buzunarului de la cămaşă scria „Baker“. S-a uitat la mine.

— Eşti arestat pentru crimă, a spus el. Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui poate fi folosit drept dovadă împotriva ta. Dacă nu-ţi permiţi să angajezi un avocat, statul Georgia va numi un avocat care să te reprezinte din oficiu. Înţelegi aceste drepturi?

Era o redare reuşită a Codului Miranda. Omul vorbea clar. Nu citea cuvintele de pe vreun bileţel. Vorbea ca şi cum ştia ce însemna şi de ce era important. Pentru el şi pentru mine. Nu i-am răspuns.

— Îţi înţelegi drepturile? a repetat.

Nici de data asta nu i-am răspuns. O experienţă îndelungată m-a învăţat că tăcerea absolută e calea cea mai bună. Cum ai spus ceva, rişti să fie auzit aiurea. Înţeles greşit. Interpretat pe dos. Te poate incrimina. Te poate ucide. Tăcerea îl tulbură pe poliţistul venit să te aresteze. E nevoit să-ţi spună că ai dreptul să taci, dar îl calcă pe nervi când te foloseşti de acel drept. Eram arestat pentru crimă. Dar n-am spus nimic.

— Înţelegi care-ţi sunt drepturile? m-a întrebat iarăşi tipul numit Baker. Vorbeşti englezeşte?

Era calm. Eu n-am spus nimic. El a rămas calm. Avea calmul unui om care depăşise nişte momente de pericol. N-avea decât să mă ducă la secţie, după care deveneam problema altcuiva. S-a uitat la cei trei colegi ai săi.

— Bun, reţineţi, n-a spus nimic, a mormăit el. Să mergem.

Am fost condus către uşă. Acolo am format un şir indian. Mai întâi Baker. Apoi tipul cu puşca, mergând cu spatele, având încă îndreptată spre mine ţeava mare şi neagră. Pe ecusonul lui scria „Stevenson“. Şi el era un bărbat alb, de înălţime medie, în bună formă fizică. Arma lui arăta ca o ţeavă de scurgere. Îndreptată spre măruntaiele mele. În spatele meu erau băieţii care asigurau acoperirea. Am fost împins prin cadrul uşii cu palma lipită de spate.

Afară, în parcarea cu pietriş, era arşiţă de-a dreptul. Plouase toată noaptea şi cea mai mare parte a dimineţii. Acum soarele ardea, iar din pământ ieşeau aburi. În mod normal, ar fi fost un loc extrem de călduros şi plin de praf. Astăzi aerul era încărcat de acea minunată aromă îmbătătoare de asfalt umed în bătaia soarelui de amiază. Mi-am ridicat faţa spre soare şi am tras aer în piept în timp ce poliţiştii se regrupau. Mergeau umăr lângă umăr pe scurta distanţă până la maşinile de patrulare. Stevenson continua să stea cu arma pregătită de tragere. La prima maşină a făcut un pas înapoi când Baker a deschis uşa din spate. Capul mi-a fost apăsat în jos. Am fost împins în maşină printr-un foarte corect contact şold la şold din partea agentului de acoperire din stânga. Băieţii se mişcau bine. Într-un oraş atât de izolat, mişcările acestea erau cu siguranţă consecinţa unor antrenamente temeinice şi nu ale unei experienţe bogate. Eram singur pe bancheta din spate, izolată de restul maşinii cu un geam gros. Uşile din faţă erau încă deschise. Baker şi Stevenson s-au urcat şi ei. Baker s-a aşezat la volan. Stevenson stătea pe jumătate întors ca să mă ţină sub observaţie. Nimeni nu vorbea. Maşina de acoperire venea în urma noastră. Maşinile erau noi. Mergeau liniştit şi fără hurducăieli. Înăuntru era curat şi răcoare. Nu se vedeau urmele impregnate ale unor oameni disperaţi şi jalnici mergând spre locul către care eram dus şi eu.

M-am uitat pe fereastră. Georgia. Am văzut un ţinut bogat. Cu sol mănos, umed şi roşu. Pe câmpuri, rânduri foarte lungi şi drepte de arbuşti scunzi. Arahide, probabil. Recolte mărunte, dar preţioase pentru agricultori. Sau pentru proprietari. Oare oamenii de aici îşi stăpânesc pământurile? Sau acestea sunt ale marilor corporaţii? Nu ştiam.

Drumul până-n oraş a fost scurt. Pneurile maşinii fâşâiau pe asfaltul neted şi umed. După vreo opt sute de metri am văzut două clădiri curăţele, ambele noi, înconjurate de grădini cu plante bine îngrijite. Secţia de poliţie şi cea de pompieri. Se înălţau împreună izolate, la marginea nordică a oraşului, îndărătul unui gazon larg, având în mijloc o statuie. Arhitectură provincială atractivă, realizată cu un buget generos. Şosele cu asfaltul neted, trotuare cu pavele roşii. La nici trei sute de metri mai la sud se înălţa turla de un alb orbitor a bisericii, în spatele unui mic grup de clădiri. Se puteau vedea catargele pentru steaguri, copertinele, zugrăveala proaspătă, gazonul verde. Totul înviorat de ploaia torenţială. Acum, din toate acestea ieşeau aburi; arşiţa le făcea mai impunătoare. O comunitate prosperă. Clădită, am presupus, pe baza unor venituri agricole considerabile şi a unor impozite mari impuse navetiştilor care lucrau în Atlanta.

Stevenson continua să mă privească fix în timp ce maşina încetinea şi se legăna apropiindu-se de secţie. O alee ce descria un semicerc larg. Pe o placă aplicată pe un zid jos se putea citi: Margrave — Sediul central al Poliţiei. Mi-am zis: oare ar trebui să-mi fac griji? Eram arestat. Într-un oraş în care nu mai fusesem niciodată.