EDITORI:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
director editorial:
Magdalena Mărculescu
REDACTARE:
Elena Málnai
DESIGN copertă: Faber Studio
Ilustrație copertă: ©blackCAT / Getty Images
DIRECTOR PRODUCŢIE:
Cristian Claudiu Coban
DTP:
Ofelia Coșman
CORECTURĂ:
Oana Apostolescu
Dușa Udrea-Boborel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Copyright © 2018 by Wendy Mogel
All rights reserved.
Titlul original: Voice Lessons for Parents
Autor: Wendy Mogel
Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-1383-5
ISBN (epub): 9786064016256
Lui Ann și Leonard Mogel
„Era ca și cum ar fi pășit la bordul unei ambarcațiuni și ar fi fost luată pe sus de un curent puternic.
Nu știa ce însemnau toate acele cuvinte și nu putea pronunța multe dintre ele, dar nimeni nu o întrerupea ca s-o corecteze, iar ea continua să citească neobosită, încurajată de ritmul puternic marcat, vrăjită de reverberația sonoră a fiecărui vers.“
Dorothy Canfield, din Ce a înțeles Betsy
În anii ’70, pe când eram studentă la Psihologie, se vehiculau niște idei aberante care ni se prezentau drept informații fundamentate științific: schizofrenia ar fi fost declanșată de „mamele schizofrenogene“ (care aveau o atitudine hiperprotectoare, dar în același timp și de respingere față de copii); autismul, de „mamele-frigider“; homosexualitatea masculină, de tații slabi, incapabili să se impună în fața soțiilor autoritare. În acea perioadă, mișcarea feministă urmărea eliminarea concepției conform căreia biologia determină destinul. Băieții și fetele se nasc egali. Contează doar felul în care sunt crescuți. Dați-le fetițelor cuburi de construit și băieților păpuși și diferențele dintre ei se vor evapora. Deși bine intenționată, această abordare menită să protejeze drepturile copiilor, să le înlesnească dezvoltarea și să le ofere oportunități nelimitate era prea limitată și nu rezista în fața unei analize științifice atente.
Și totuși, anii ’70 ne-au furnizat și câteva realități științifice extraordinare, valabile și astăzi. Una dintre ele a fost teoria androginiei psihice, dezvoltată de specialista în psihologie socială Sandra Bern. Cercetările sale extinse au relevat faptul că fetițele care prezentau trăsături considerate în mod tradițional a fi mai degrabă „masculine“ și băieții care prezentau trăsături mai „feminine“ erau mai echilibrați din punct de vedere emoțional decât copiii ale căror atitudini și comportamente se situau la extremele normelor de gen. Bern a descoperit că definiția existentă la acea dată pentru rolurile de gen era una limitată, restrictivă și cu efect negativ asupra indivizilor și a societății în ansamblul ei.
Sandra Bern a pus bazele unei mișcări care a făcut trecerea de la o definiție binară, fixă, a rolurilor de gen la actuala înțelegere, mai nuanțată, a spectrului bogat și în continuă evoluție al exprimării identității de gen a fiecărui individ. La sfârșitul anilor ’80, am trăit o experiență care m-a ajutat să înțeleg mai bine acest subiect. Părinții lui Ash, un băiețel de patru ani și jumătate, au venit să mă consulte în legătură cu comportamentul derutant al fiului lor: „Cel puțin o dată pe zi“, spunea mama lui, „Ash își ridică brusc capul și privește în sus cu o expresie îngrijorată. Apoi își ridică brațele, își îndoaie coatele, își strânge pumnii și începe să meargă grăbit prin cameră, pe vârfurile degetelor. Când l-am întrebat de ce face așa, mi-a explicat, pe un ton natural: «Mami, când Cenușăreasa vede că orologiul stă să bată miezul nopții, trebuie să-și strângă poalele rochiei de bal ca să poată fugi repede, repede, spre dovleacul-caleașcă». Doamnă doctor, ne este teamă să nu sufere cumva de vreo tulburare de identitate de gen“.
La acea vreme, tulburările legate de identitatea de gen erau considerate tulburări psihice, constituind subiectul multor dezbateri. Pentru a decide cu privire la diagnostic și la tratamentul care se impunea, m-am consultat cu doi dintre colegii mei psihiatri mai în vârstă, care se specializaseră în munca cu băieții tineri ce prezentau această „afecțiune“. Abordarea unuia dintre ei consta în urmarea unor reguli stricte, asemănătoare cu cele folosite în terapia de conversie a homosexualilor: „Spune-le părinților să elimine imediat din camera copilului orice păpușă sau obiect de îmbrăcăminte feminin, să nu-l mai lase să se joace cu fetițele, iar tatăl să înceapă să practice zilnic un sport împreună cu el. Ar trebui de asemenea să-l înscrie cel puțin într-o echipă sportivă de juniori“.
Celălalt coleg însă m-a sfătuit: „Spune-le părinților să lase copilul în pace. Să se bucure că are imaginație și chiar să se implice în joaca lui. Ba mama i-ar putea pune chiar întrebări de felul: «Scaunele din caleașcă au și perne? Sau seamănă mai mult cu niște băncuțe?»“
Când m-am întâlnit cu părinții lui Ash, le-am spus să nu-și facă griji în legătură cu comportamentul din prezent al băiețelului sau să-l considere un predictor pentru viitor. „Tot ce știm în momentul de față este că uneori… el este Cenușăreasa și este un copil iubit. Și că respectul vostru față de creativitatea lui și față de exprimarea de sine este vital pentru dezvoltarea lui.“
Anii ’90 au adus cu ei o tehnologie avansată în domeniul neuroștiințelor, care au generat un flux de date privitoare la diferențele de gen în ce privește dezvoltarea cognitivă, emoțională și fizică; percepțiile senzoriale ca auzul și văzul; anatomia și arhitectura creierului; efectele hormonilor asupra emoțiilor și alte atribute subtile, dar semnificative în comunicarea cu copiii și cu adolescenții. Nu există încă suficiente studii pe acest subiect ca să știm dacă creierul persoanelor transgen seamănă mai mult cu cel al „genului experimentat“ decât cu cel al „genului atribuit“ — cel bifat în rubrica din certificatul de naștere —, dar munca a început.1
Astăzi, majoritatea specialiștilor în sănătate mintală (dar și tinerii) înțeleg că genul se referă la un spectru mai larg și nu la o categorie strict binară, iar experiența fiecărui om legată de ceea ce este el, de felul în care vrea să se îmbrace, de cum preferă să i se spună, de tovărășia cui este atras în relații în general, în cele de dragoste și în cele sexuale nu se încadrează în niște categorii fixe sau prestabilite.
Ca și în cazul tehnologiei sau al rețelelor sociale, părinții trebuie să învețe încontinuu pentru a putea stabili și impune reguli rezonabile, care să le protejeze copiii. Același lucru este valabil și pentru înțelegerea expresiei de gen. Dacă vrei ca al tău copil să te perceapă ca pe un tovarăș de încredere, trebuie să-ți faci temele. Nu cred să existe un loc mai bun pentru a începe decât pagina de internet genderspectrum.org. Este o sursă de informații amănunțite, redate într-un limbaj simplu, nonpolemic, moderat, pentru educatori, părinți și adolescenți.
Când parcurgi capitolele din această carte referitoare la băieți și la fete și observațiile privitoare la atitudinea și la modul de comportare al mamelor și al taților, marchează te rog (în minte), cu ghilimelele de rigoare, referirile la diferențele de gen. Același lucru este valabil în cazul în care ești părinte singur, faci parte dintr-un cuplu de părinți de același sex sau aparții oricărei noi configurații de familie care coexistă în ziua de azi alături de tradiționala familie nucleară.
Conștientizarea diferențelor biologice contribuie la o mai bună înțelegere a modului în care putem ajuta fetele să devină oamenii de știință încrezători și creativi, inginerii și matematicienii de care vom avea nevoie în secolul XXI, scutindu-le totodată de stresul de a fi perfecte în fiecare aspect al vieții lor. Ne permite să găsim cele mai bune modalități de a încuraja sentimentul de mândrie și de curaj al băieților într-o economie în schimbare și în sălile de clasă unde energia lor debordantă și bucuria „descoperirii distracției“ sunt văzute mult prea des ca simptome ale unei probleme. Băieții au nevoie de mentori adulți care să-i ajute să devină bărbați capabili să-și exprime emoțiile, să dezvolte legături profunde cu ceilalți oameni și să fie apți să-și controleze impulsurile puternice.
Mi-am propus ca prin această carte să-i învăț pe cititori limbajul adecvat în comunicarea cu fiicele și fiii lor în fiecare moment și în fiecare etapă a vieții acestora. Unele lecții se bazează pe nou-dobânditele cunoștințe din domeniul neuroștiințelor și al biologiei, iar altele pe zecile de ani de experiență clinică cu diverse tipuri de familii sau pe observații recente de ordin cultural, încă în curs de desfășurare. Niciuna nu este menită să stereotipizeze sau să generalizeze. Mă bazez întotdeauna pe părinți pentru a adapta aceste strategii în funcție de evoluția, de personalitatea și de nevoile specifice copilului lor, în unicitatea lui.
Pentru a proteja intimitatea persoanelor și instituțiilor care apar în această carte, am schimbat numele, elementele care ar putea duce la identificarea lor și locațiile evenimentelor.
1 Russo, Francine, „Is There Something Unique About the Transgender Brain?“ Scientific American, 1 ianuarie 2016. https://www.scientificamerican.com/article/is-there-something-unique-about-the-transgender-brain/.
Aceasta este o carte destinată părinților care vor să se facă auziți de copii.
Poate că ești mămică sau tătic de dată recentă, aflat abia la începutul unei conversații care va dura pe tot parcursul vieții și cu ajutorul căreia te vei reinventa și vei modela mica făptură pe care ai adus-o pe lume.
Sau poate că ești deja părinte de ceva ani, mai mulți sau mai puțini. Poate că ai răgușit tot repetând aceleași lucruri, fie reamintind copilului ceva, fie implorându-l ori țipând la el, fără ca el să te audă: uită să tragă apa la toaletă, îi spune surorii mai mici că e proastă, pretinde că îi e imposibil să adoarmă sau se mocăie în fiecare dimineață.