Celor care au fost,
celor care sînt,
celor care vin ca să fie

Ar fi mai bine poate să spunem că există trei timpuri, și anume prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor prezente și prezentul lucrurilor viitoare. Aceste trei moduri ale timpului există în spirit şi nu văd unde altundeva; prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul lucrurilor prezente este contemplarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de aşteptare.

Fericitul Augustin, Mărturisiri

Aproape toată viața m-am priceput să trag de somn, să-l chem, să-l ațîț, să-l înșfac, să-l înghit pe nemestecate. Și dup-aia să-l adorm. N-am suferit niciodată frăsuiala maică-mii înainte de-a o lua somnul. Își mișca necontenit mîinile și picioarele, se-ntorcea de pe-o parte pe alta, ofta și pufnea. Pentru ea, s-adoarmă era o luptă, iar pe mine treaba asta mă scotea din minți și mă făcea, cînd eram mic, să-mi tot verific urechile, să văd dacă nu cumva sîngerează de la tot travaliul prin care trecea înainte de culcare biata mama. Bine totuși că n-am dormit cu ea foarte des și nici de foarte devreme. Bine, dar și rău, pentru că, în același timp, se mai întîmpla ceva, un ceva pe care l-am înțeles mult mai tîrziu: eram sigur că mama e lîngă mine, e cu mine, agitația ei îmi era echivalentă cu prezența ei. Chiar dacă prezența asta mă durea. Îmi era necesară, indispensabilă, eram copil. Cu ea lîngă mine, îmi era mai greu să-mi culc somnul, mai ales cînd încă nu știam ce se-ntîmplă cu mine, nu știam că nimeni nu mai e ca mine, credeam că toți aud ce aud eu. Însă ăla fost timpul meu de aur, aveam să-mi dau seama mai încolo, timpul în care am făcut și eu parte din lume.

Am mai multe amintiri de-atunci, de foarte demult, dar aia din care mănînc eu pîine și beau apă de cînd mă știu nu are legătură cu mama decît prin sînge, pentru că mama e fata bunică-mii. Altfel, nu. Bunică-mea era o femeie tînără cînd eram eu mic, de-aia mi s-a părut mereu că nu i se potrivește numele pe care o strigă lumea. Mamana. Pe ea o chema Ana și semăna cu ea numele ăla: simplu, clar, lin, un palindrom perfect. Cine i-a zis Mamana habar nu am, dar așa i-a rămas. Un nume care o-mbătrînea, o făcea să pară șefă de clan, ceea ce ea era, dar nu în felul ăla asupritor la care te duce cu gîndul un supranume ca Mamana. Era mică de statură și subțire, cu iuțeală-n ochi și pietroasă la vorbă, cu mîini de regină și cu părul lung, pe care și-l strîngea-n coc și cînd spăla rufe, în curte. Avea ceva sublim și drept în ea, ca și cum ar fi trăit pe-o stîncă de care se spărgeau valurile sau ar fi fost chiar ea stînca aia. Și rîdea tare, cu ochii larg deschiși.

Avea o casă veche și mare, bătrînească, negustorească, stil vagon, iar casa aia mai avea o casă mică în curte, față în față cu bolta de viță-de-vie. Casa aia mică avea două încăperi, una lungă, unde se gătea și pe care toată lumea o striga bucătărie, și una pătrată, cu sobă, recamier și poze bătrîne, de familie, pe pereți, căreia toți îi spuneau odăiță. Ferestrele ei dădeau spre viță și prin ele am simțit pentru prima oară cum se-aude lumina intrată prin geam după-amiaza devreme, între două și trei. Un sunet cald și viu, dar oarecum discret, năvălit deodată în cameră și revărsat pe pieptul meu, urmărit hoțește de mirosul prăfuit de struguri negri, mici și copți. Strînși în ciorchini care fac pînze de păianjen, struguri din ăia de la care-ți vine apă-n gură, dar cînd ajungi să mesteci unul, ți se strepezesc dinții și imediat scuipi cu năduf coaja. Una dintre primele dezamăgiri din viață, cînd așteptările îți sînt înșelate crunt.

Dar muzica aia a fasciculelor de lumină și-a mirosului de struguri a făcut mai mult decît să mi se-așeze pe piept. S-a dus mai departe, a intrat înăuntrul meu, poate prin stern, poate prin altă parte, și s-a fofilat direct în sînge, iar de-acolo în toate celulele pe care le-aveam deja și, probabil prin memoria celulară, a trecut și mai departe, pînă azi, sper că și mîine, poimîine și cît o mai fi, pentru că nu s-a schimbat nimic, e tot acolo, o aud la fel, miroase la fel și-am început să cred pe la paisprezece ani că e ceea ce mă ține în picioare și mă duce mai departe. Chiar dacă n-are nume, deși eu am vrut să-i dau unul, dar n-am găsit nimic care să i se potrivească.

Leg miezul ăsta al meu de Mamana, și nu doar pentru că aia era casa ei, iar odăița era tot a ei, ci pentru că Mamana purta o parte din aroma aia, o simțeam și iarna, cînd se dezbrăca de hainele de peste zi și-și lua cămașa de noapte albă, de finet, cu flori mici, portocalii. În secundele alea puține cînd se-ntorcea cu spatele, să nu-i vadă copilu’ țîțele, tocmai de-acolo, urcînd pe gît și coborînd pe umeri și apoi pe omoplați, venea mirosul de soare cu struguri, parcă un pic amestecat cu lapte afumat. Așa a rămas ea în mine, dincolo de sîngele ei, pe care i-l port c-așa se poartă sîngele, din neam în neam. Dar tot din neam în neam se poartă și altele, poate mai importante decît sîngele, cum ar fi să nu renunți, mai ales cînd urli, te tăvălești, te chircești și spui că ai renunțat. De-acolo, din neputința aia, îți vine și puterea. Mamana nu se tăvălea și nici nu se chircea, doar suduia și repeta că nu mai poate, lua-m-ai, Doamne!, asta nu e viață. Și-n timp ce spunea asta făcea ceva ca să fie viață. Și era. Mereu era. Și cînd zicea mi-e frică, simțeai că, de fapt, nu-i e frică, nu știa să transmită frica, oricît de mult o pomenea, spre deosebire de maică-mea, care nu vorbea aproape niciodată despre frică, era cuvîntul ei interzis, dar răspîndea, mai ales cînd părea ea de un calm olimpian, mirosul iute și sărat ale unei imense, necuprinse și contagioase spaime. N-am dibuit eu din prima că despre frică era vorba cînd se făcea ea statuie de sare, dar pot să spun că sînt mîndru că nimeni altcineva n-a mai mirosit asta pînă acum. Mă rog, nu cineva care să-mi fi spus și mie despre o astfel de descoperire.

Pe maică-mea o cheamă Zamfira, un nume mare și plin, așa cum e ea. Cînd eram mic, credeam că vine de la zefir și mi se părea că n-are nicio legătură cu mama, ar fi trebuit s-o cheme Furtuna sau Uragana, dacă era după capul meu. Pe urmă, am aflat întîmplător că zamfir e safir, nu știu dacă Mamana a știut asta cînd i-a pus numele, dar i l-a pus bine. Maică-mea chiar e o piatră tare și albastră, pe alocuri prețioasă. Numai că oamenilor, curios lucru, Zamfira li s-a părut un nume lung și i-au zis Fira. Nu și Mamana, ea a ținut mereu la lucrul mîinilor, picioarelor și întrepicioarelor ei. A iubit-o mereu pe mama, dar n-a plăcut-o cine știe ce. Asta ar fi trebuit să fie o lecție pentru mine în ce privește dragostea și relațiile indisolubile, dar n-ai ce face, primești lecțiile cînd ești foarte mic și le pricepi cînd ești deja prea mare, iar faptul că nu le-ai înțeles cînd ți s-au dat ți-a cam întîrziat creșterea. Mama a ajuns, săraca, iar asta numai din cauza mea, Mama Fira. Ai născut un copil, gata, ești mamă. Am apucat cîțiva ani în care ea a fost pentru majoritatea oamenilor de pe strada noastră Mama Fira și-mi amintesc că niciodată n-am reușit să suprapun ciudățenia asta de nume cu mama. Ei îi plăcea, zicea c-o umanizează, că-i aduce mereu aminte că, întîi și-ntîi, e mamă, iar eu n-am înțeles atunci de ce dracu’ tre’ să existe ceva sau cineva care să-ți amintească așa ceva. Era probabil în interesul meu de copil fragil și înfricoșat de lume să nu-nțeleg. Mai încolo, cînd numai gîndul c-aș putea avea un copil făcea să mi se răcească ochii-n găvane, am fost obligat să-nțeleg. Dar pentru că viața nu e doar nedreaptă, o greșeală salvatoare i-a schimbat mamei numele. Poate și linia vieții, bănuiesc, dar n-am cum să fiu sigur. Sorinel, care avea patru ani și era tot timpul fonfăit și mucios, vecin cu noi peste patru case, dar pe partea ailaltă de stradă, i-a zis, în loc de Mama Fira, Mamifera. Și poate că soarta însăși a vorbit prin polipii lui, că mama, cam într-un an, dintr-o femeie înaltă și subțire, s-a făcut o femeie foarte înaltă și zdravănă. Nu grasă, dar impunătoare. Iar asta, în loc să-i ia din înălțime, parcă i-a adăugat. Oamenii, care pînă atunci o salutau doar din gură și maximum cu o foarte ușoară aplecare a capului, au început să se-ndoaie din șale cînd trecea mama pe lîngă ei și-i dădeau bună ziua. Părea că se tem de ea, era respectul ăla care te-mpietrește. Eu nu m-am temut atunci, dar a-nceput să m-apese mama, mai ales că am stat cu ea în tot timpul ăla în care i-a crescut ei o carne nouă, lucioasă și tare. Și de unde prima variantă de supranume o umanizase, cum zicea ea, varianta a doua a-nceput s-o nuanțeze, ba chiar s-o-mblînzească pe alocuri, pentru că mama chiar fusese o mamă sălbatică, chit că nu și fioroasă.

Pe mine m-a botezat Ophanim, ceea ce i-a consternat atît pe popă, care ar fi putut fi totuși ceva mai pregătit din punct de vedere teologic, cît și pe Mamana, care a zis, cînd a auzit ce nume vrea să-mi pună mama, că o să am o viață-ntortocheată, de parcă nu toți oamenii au vieți întortocheate. În afară de popă, alți bărbați care să-și exprime vreo opinie nu au fost prin preajmă, bunicu-meu, pe care ar fi putut foarte bine să-l cheme Tatana, dar l-a chemat Gheorghe, murise de cîțiva ani, iar genitorul meu, căruia mama nu m-a lăsat niciodată să-i spun tată, ci Ăla, și aia rar, pentru că vorba despre el a venit de înfricoșător de puține ori, n-a fost invitat. Mama credea pe-atunci că nici nu merită să știe că are un copil, dar mai tîrziu, cînd a-nceput s-o apese să aibă numai ea acest copil, cu tot ce presupune să-l ai, s-a răzgîndit. Însă tot nu l-a anunțat niciodată.

Am fost botezat, deci, Ophanim, prin actul de voință unilaterală al Zamfirei, care nu devenise încă nici Mama Fira, nici Mamifera. Popii, mama i-a explicat doctă, și ca să-l umilească nițel, era în firea ei, că ophanim este un înger, dar ce zic eu, ophanimii sînt în primul rînd al ie­rarhiei cerești, în prima linie, li se mai spune și Tronurile, pentru că pe ei stă slava lui Dumnezeu.