Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Jonas Haage / nkel.se

Foto copertă: ©Anders Thessing

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Obscuritas

Autor: David Lagercrantz

Obscuritas © David Lagercrantz, first published by Norstedts, Sweden, in 2021.

Published by agreement with Norstedts Agency.

Copyright © Editura Trei, 2022
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1322-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-1674-4

Unu

Șeful poliției era un idiot.

Totul era un rahat total lipsit de sens.

Comisarul Fransson ținea un expozeu lung, morocănos, iar pe Micaela Vargas nu o mai țineau puterile să asculte. În plus, era mult prea cald în mașină și se aflau în fața vilelor de paradă din Djursholm.

— N-am mers prea departe? zise ea.

— Calm, calm, fetițo, nu sunt chiar ținuturile mele natale, răspunse Fransson, făcându-și vânt cu mâna.

În scurt timp intrară încet într-o grădină întinsă și ajunseră la o casă mare de piatră cu coloane alburii pe latura lungă, iar ea avea emoții din ce în ce mai mari. De fapt, lucra ca polițist de proximitate. Dar vara aceasta fusese cooptată într-o anchetă criminalistică, pentru că avea anumite cunoștințe despre suspectul Giuseppe Costa. În general alerga să rezolve chestii și făcea verificări simple. Cu toate astea, acum o luaseră și pe ea la un anume profesor Rekke, care, după spusele șefului poliției, i-ar putea ajuta în anchetă.

— Aceea probabil e doamna, zise Fransson și arătă cu degetul spre o roșcată frumoasă în pantaloni albi, care stătea pe verandă și care îi întâmpină.

Femeia părea desprinsă dintr-un film, iar Micaela coborî din mașină transpirată și stingherită și se îndreptă spre vilă, traversând aleea cu pietriș.

Doi

Cel mai adesea, Micaela venea devreme la serviciu. Dar în dimineața aceasta, cu patru zile înainte să meargă la casa mare de piatră, stătea în bucătărie și lua micul dejun, deși era trecut de 9. Sună telefonul. Era Jonas Beijer.

— Șeful poliției ne-a chemat pe toți la el, zise el.

Nu-i spuse de ce. Dar îi dădu senzația că supraestimează importanța momentului. Se îndreptă spre oglinda din hol și trase de hanoracul extralarge care atârna pe ea fără formă. „Arăți de parcă ai vrea să te ascunzi“, i-ar fi spus fratele ei, Lucas. Dar ei i se părea că hanoracul îi vine bine. Își perie părul, iar bretonul îl pieptănă pe frunte, astfel încât aproape că îi acoperea ochii, și porni spre metrou.

Era 19 iulie 2003 și Micaela tocmai împlinise 26 de ani. Era destul de puțină lume în vagoane. Se așeză într-un separeu liber de patru locuri și căzu pe gânduri.

Sigur că nu era ciudat că acest caz interesa conducerea poliției. Crima în sine poate că fusese un acces de nebunie, o chestie făcută la beție. Dar alta era miza anchetei. Jamal Kabir, cel ucis, era arbitru de fotbal și refugiat din Afganistanul talibanilor, și fusese omorât în bătaie cu o piatră, după un meci de tineret de pe Grimsta IP. Era de la sine înțeles că Falkegren voia să se bage și el.

Coborî la stația Solna Centrum și merse mai departe spre sediul poliției de pe Sundbybergsvägen, gândindu-se că astăzi va spune în sfârșit deschis unde i se pare ei că șchiopătează ancheta.

Martin Falkegren era cel mai tânăr comandant de poliție din țară și voia să privească înainte și să țină pasul cu tot ce era nou. Își purta ideile precum medaliile pe piept, cum obișnuiau oamenii să spună, nu foarte amabil, bănuia el. Dar el era mândru de deschiderea lui, iar acum încercase din nou o abordare diferită. Poate se vor enerva. Dar așa cum îi spusese soției sale, era cea mai bună prelegere pe care o auzise. Merita categoric o încercare.

Scoase scaune în plus și așeză sticle de apă Ramlösa și două castroane cu bomboane cu lemn dulce, pe care secretara sa le cumpărase de pe vaporul de Finlanda, și ciuli urechile după pași pe coridor. Deocamdată, nimeni nu părea să se îndrepte într-acolo și, preț de o clipă, și-l imagină pe Carl Fransson în fața lui. Își închipui corpul imens și greu și privirea critică și de fapt, își zise el, nu putea să-l învinovățească. Niciun coordonator de investigație nu vrea să se amestece conducerea în ancheta lui.

Dar acum și împrejurările erau speciale. Făptașul, un italian narcisist și dus cu pluta, îi manipula de le săreau capacele. Era de-a dreptul de toată jena.

— Scuze, eu sunt prima?

Era tânăra chiliană. Nu mai știa cum o cheamă. Ținea minte doar că Fransson voia s-o dea afară din grup, fiindcă era un fel de Gică-Contra.

— Bine ai venit! Nu cred că am făcut cunoștință, zise el și întinse mâna.

Ea o prinse ferm și, preț de o clipă, Falkegren o studie din cap până-n picioare. Era destul de mică de statură și îndesată, cu păr des, cârlionțat și un breton lung pieptănat în jos pe frunte. Avea ochii mari și oblici, cu o licărire de un negru intens. Avea ceva care-l atrăgea și îl îndepărta deopotrivă și avu chef să o atingă puțin. Dar deveni neașteptat de timid și mormăi doar:

— Tu îl cunoști pe Costa, nu?

— Îl știu mai degrabă din auzite, răspunse ea. Suntem amândoi din Husby.

— Cum l-ai descrie?

— E puțin genul showman. Avea obiceiul să ne cânte în curte. Poate deveni teribil de agresiv când bea.

— Da, observăm asta. Dar de ce ne minte în față?

— Nu știu dacă minte, zise ea, iar Falkegren nu aprecie răspunsul.

Ideea că ar fi reținut persoana greșită nu exista în universul său abstract. Probatoriul era dificil și se făceau pregătiri pentru chemarea în judecată. Singurul lucru care le lipsea era o mărturie și tocmai despre asta intenționa să vorbească. Dar nu apucă să mai discute și altceva cu ea. Îi auzi pe coridor pe ceilalți și atunci își îndreptă spatele și îi felicită pe toți.

— Bine lucrat. Sunt mândru de voi, băieți, zise el și chiar dacă nu era o formulare foarte reușită, ținând cont de prezența chilienei, nu se corectă.

Se concentră să găsească un ton colegial. Dar nici asta nu-i ieși. Se trezi spunând:

— Ce nebunie! Și totul pentru că arbitrul n-a fluierat penalti.

Poate că nu era cea mai nuanțată chestie pe care o spusese vreodată. Pe de altă parte, era doar o expresie, un mod de a începe discuția. Însă Fransson sigur că profită de ocazie și-i atrase atenția că în realitate era cu mult mai complicat. Exista un motiv clar, spuse el, poate că nu pentru din ăștia ca tine și ca mine, dar pentru un tată alcoolic de fotbalist, fără control asupra impulsurilor, care trăiește pentru reușitele de pe teren ale fiului său, da.

— Da, da, evident, zise el. Dar Doamne, Dumnezeule, totuși… am văzut secvența video. Costa înnebunise de-a binelea, pe când arbitrul… Oare cum îl cheamă?

— Jamal Kabir.

— … pe când Jamal Kabir era foarte calm. Apropo de calitate morală.

— Așa s-a spus.

— Și cum flutură din mâini. Elegant, nu-i așa? De parcă ar dirija tot meciul.

— E puțin special, așa e, zise Fransson și atunci Martin Falkegren își întoarse privirea de la el și decise să reia inițiativa.

Nu conversație de complezență trebuia să facă.

Micaela se așeză mai bine în scaun. Atmosfera nu era cine știe ce, deși Falkegren se străduia foarte tare să pară membru al echipei. Dar era un proiect sortit eșecului de la bun început. El era un alt gen. Zâmbea tot timpul și purta un costum lucios pe care-l combinase cu o pereche de mocasini negri cu ciucuri.

— Și altfel, care e situația probelor, Carl? Am vorbit foarte pe fugă cu… zise el și se uită la ea.

Dar nu păru să-și amintească numele ei sau ajunse să se gândească la altceva, fiindcă lăsă propoziția să plutească în aer. De aceea Fransson interveni și prezentă situația probelor și sună convingător, așa cum se întâmpla de fiecare dată când vorbea. Singurul lucru care părea să lipsească era o sentință cu executare, și poate că tocmai de aceea șeful poliției nici nu ascultă prea mult. Se mulțumi să mormăie, confirmând:

— Exact așa și nimic din P7 nu clatină în mod direct situația probelor.

— Mda, corect, zise Fransson și atunci Micaela își ridică privirea din blocul de notițe.

P7, își zise ea, blestematul de P7. Îl avusese în mână acum vreo zece zile și tot nu se lămurise ce anume e. Dar era micul examen psihiatric care-l preceda pe cel mare, iar ea îl citise cu anumite așteptări și fusese aproape imediat dezamăgită. Tulburare de personalitate antisocială, scria la concluzii. O probabilă tulburare de personalitate antisocială. Cu alte cuvinte, Costa ar fi un soi de psihopat. Dar ea nu credea.

— Exact, spuse șeful poliției cu un nou entuziasm în glas. Acolo sunt cheile către personalitatea sa.

— Mda, da, poate, răspunse Fransson, foindu-se pe scaun.

— Dar trebuie făcut să recunoască.

— Sigur că da.

— Și v-ați apropiat de momentul ăsta?

— Oho, da!

— Și eu am jucat un anumit rol în acea dramă, nu? continuă Falkegren și pentru o clipă toți se făcură că nu înțeleg, chiar dacă de fapt înțelegeau destul de bine și de aceea nici nu se miră nimeni când continuă: Doar v-am rugat să încercați o nouă tehnică de interogare.

— Da, exact, a fost un sfat înțelept, mormăi Fransson, grijuliu să pară recunoscător, dar totuși nu prea impresionat.

După P7, Falkegren propusese să nu-l mai preseze pe Giuseppe Costa și să-l lase în schimb pe el să se exprime ca expert în psihologie, ceea ce evident că sunase un pic cam ciudat. Dar Falkegren nu se lăsase. „Imaginea lui despre sine e grandioasă, crede că știe totul despre fotbal“, spusese el și în cele din urmă, polițiștii au zis să facă o încercare. Într-o zi, când Giuseppe era din cale-afară de lăudăros, Fransson tatonase terenul.

— Tu, cu experiența ta amplă, ai putea să ne povestești cum gândește de fapt un om care face ceva atât de lipsit de cap, cum ar fi să omoare un arbitru, îi zisese el și atunci Costa chiar se lăudase și vorbise cu o asemenea înflăcărare, încât totul fusese considerat o mărturie indirectă, ceea ce reprezentase, evident, un moment interesant în anchetă.

Dar ceea ce înțelese abia acum Micaela era cât de mândru era Martin Falkegren de asta.

— Înțelegeți, e o abordare celebră.