Lui Danielle,
care întotdeauna a știut de ce…

Eul nu va putea deveni niciodată mai bun. Poate fluctua de la un moment la altul,
dar rămâne tot Eul, acea activitate separatoare și centrată pe sine, care speră să devină
într-o bună zi ceea ce nu este. […] Nu există decât sfârșitul Eului.

Jiddu Krishnamurti

Introducere

Cum să te faci să suferi cu niște banalități

O mare parte a suferinței omenești este inutilă. Ne-o pricinuim singuri. O mare parte a suferinței omenești este asociată cu o formă sau alta de rezistență, de neacceptare a ceea ce este ea în fond.

Eckhart Tolle

Ora 7 dimineața. Ești la toaletă. Abia ce te-ai trezit și creierul tău e încă în ceață. Când vrei să iei o bucată de hârtie igienică, îți dai seama că s-a terminat! N-a mai rămas decât ruloul de carton. Cuvintele îți împroașcă mintea ca niște valuri spărgându-se de stânci: „Nu pot să cred! De ce mi se întâmplă întotdeauna mie lucrurile astea? Doar nu-i atât de complicat să schimbi un sul de hârtie, fu*u-i! Nu trebuie să fi terminat Sorbona!“

N-au trecut decât cinci minute de când ai deschis ochii și deja ești cu nervii la pământ… din cauza unui tub gol de hârtie igienică. Au fost suficiente câteva vorbe zise în gând ca să te trezești cu fălcile încleștate și cu un nod în stomac.

Ora 7:10. Acum ești la duș. În mod normal, sticla de șampon e acolo, mereu în același loc, pentru mai multă eficiență. Nu că ai fi vreun maniac, nu, dar ai și tu micile tale tabieturi. Ud de sus până jos, pregătit să te speli pe cap, te apleci ca să iei sticla și, oh, ce surpriză, mâna îți apucă în gol! Atunci, prin ușa cabinei de duș, o vezi, imensă și sarcastică, sfidându-te din celălalt capăt al băii. Într-o clipită, șuvoiul de vorbe ți se pornește din nou în cap: „Cum de nu s-a gândit fata asta (fiica ta) s-o pună la loc la duș? A uitat că mai exist și eu pe-aici?“

Mici crampe îți străbat porțiunea dintre gât și buric. Au trecut doar zece minute de când te-ai trezit! Se pare că va fi o zi lungă.

Ora 7:20. Îți cauți niște șosete curate în sertar. Le vrei pe cele maro, fiindcă s-ar potrivi perfect cu pantalonii tăi bej. Dar degeaba tot scotocești, sunt de negăsit! Soția ta, marea responsabilă cu spălatul de când lumea și pământul, a apucat deja, din păcate, să iasă din casă pentru a merge la muncă. Iar mintea ta începe atunci să bodogănească, încă și mai pornită: „Aha, doamna e prea importantă pentru așa ceva! E concentrată numai pe munca ei, ceilalți nu contează, eu nu contez! Și cu toate astea, dacă nu m-ar avea pe mine, nu știu cum s-ar descurca. Iar eu mă fac luntre și punte ca să-i ofer o viață frumoasă și uite ce primesc în schimb!“

Respirația îți e tot mai precipitată, de parcă șosetele alea maro ți s-ar fi făcut ghem în gâtlej. Iar cel mai rău e că încă nu ai vorbit cu nimeni!

Ora 7:30. Ești în bucătărie și tocmai ai mâncat o banană. Vrei să arunci coaja la coș, sub chiuvetă. Deschizi ușa dulapului, iar acolo, sacul de gunoi dă pe dinafară; un os de pui chiar a străpuns plasticul. Te întorci atunci spre fiica ta, ocupată să-și mănânce cerealele în timp ce-și consultă mesajele primite peste noapte. Furtună în cap, episodul patru: „Incredibil! Parcă eu n-am altceva de făcut decât să duc gunoiul la ghenă! Să fiu sluga domnișoarei Prințese! Că ar putea să se murdărească, biata de ea, să ia vreun microb ori să se înțepe cu osul de pui și să doarmă o sută de ani! Oare știe măcar să schimbe un sac de gunoi?“

Simți că dai în clocot.

Ora 7:45. În mașină. Aștepți la semafor. Se face verde, dar mașina din fața ta nu se clintește. Îl vezi pe șofer gesticulând. Pare să discute cu pasagerul de pe bancheta din spate; un copil, după cum arată. Au trecut deja trei secunde de când semaforul s-a făcut verde. Nu e nevoie de mai mult pentru ca mintea ta să se umple de: „Trezește-te odată, tâmpitule! Poate că tu nu te grăbești, dar pe mine mă așteaptă niște oameni!“ Iar în vreme ce mâna ta strivește claxonul, gâtul pare să ți se fi scurtat sub greutatea capului. E un pic dureros, dar asta nu te poate opri: „Ce să ne mai mirăm că suntem în că*at, cu așa dobitoci ca tine!“ Mâinile îți sunt încleștate pe volan de parcă ai strânge pe cineva de gât. Plămânii îți sunt aproape goi, bronhiile îți sunt ușor crispate și iată-te cuprins de o tuse pe care n-o mai poți opri, demnă de un tuberculos sadea.

Și când te gândești că deșteptătorul n-a sunat decât de o oră.

GATA! Oprește-te!

E timpul să faci o pauză în ziua ta… și mai ales în mintea ta.

Toți știm cum sunt zilele astea când totul ne merge de-a-ndoaselea, când lumea întreagă pare să aibă ceva cu noi, personal. Niște zile complicate în care copiii noștri, părinții noștri, colegii noștri, prietenii noștri par să se fi aliat pentru a ne face viața grea. Știi despre ce vorbesc, nu-i așa? De altfel, nu se zice că infernul sunt ceilalți?

Și totuși, în mod inconștient, că vrei sau nu, tu însuți ești cel care te pui în această situație, tu însuți îți complici existența, complicând-o în același timp și pe a celorlalți.

Suferi, asta-i sigur, dar nu știi ce să faci pentru ca această suferință să înceteze. Nu știi nici măcar de unde vine ea. Ai o cât de vagă idee despre ce anume te face să reacționezi astfel? Nu? Serios?

Răspunsul este totuși foarte simplu:

Ai un hamster în mintea ta!

Iar rozătorul ăsta mic și invizibil este în stare,

într-o fracțiune de secundă, să-ți acapareze

întreaga atenție și să înceapă să alerge în rotița lui până te face să-ți ieși din minți!

Te simt sceptic. Recunosc că, în locul tău, și eu aș fi. Și totuși, toată lumea are hamsterul său. Absolut TOATĂ LUMEA! Începând cu mine, autorul acestei cărți. Iar dacă eu vreau să vorbesc cu tine despre asta este fiindcă știu cât de tare te poate face să suferi, pentru că știu cât de tare m-a făcut pe mine să sufăr.

În ceea ce mă privește, aș zice că această suferință a început pe la vârsta de patru-cinci ani (da, atât de devreme!). Evident, la vremea respectivă, nu-mi dădeam seama de tot ce se întâmpla și doar mult mai târziu am avut privilegiul de a îmblânzi acel animăluț. Mi-a luat ceva timp s-o fac, crede-mă, destul de mult timp, și am suferit mult până să înțeleg cu ce anume se hrănea micuța vietate.

Mi-ar plăcea, așadar, să ți-l prezint pe faimosul hamster și să te învăț cum să-i domolești avântul. Pentru că, s-o spunem clar și răspicat, nimic nu te obligă să-i suporți prezența. Prin cartea de față, vreau doar să te ajut să scapi de această neplăcere, de creatura asta ciudată care trăiește pe spinarea ta, care te sâcâie, te împovărează, te orbește, te izolează, te privează, te abrutizează, te coboară, te înmoaie, te înșală etc.

Capitolul 1

Când intră în scenă Gândirici

Egoul este rezultatul unei activități mentale
care creează și menține în viață o entitate
imaginară în mintea noastră.

Han F. de Wit

Acestui mic hamster care tropăie în capul oamenilor i-am pus numele Gândirici. De ce? Pentru că „gândirește“ mult, dar gândește foarte puțin! Iar „gândirelile“ lui ne ocupă mintea cât e ziua de lungă: judecăți, dezaprobări, critici, noduri în papură, regrete etc. Cu toții trăim perioade de stres în care ne lipsește distanțarea, în care ideile devin confuze, iar gândurile, inutile, împiedicându-ne să trecem la fapte, să urmărim să obținem o stare de bine și să ne îmbunătățim relația cu ceilalți. Pe scurt, știi foarte bine despre ce vorbesc.

Gândirici se mai numește și ego, un cuvânt util pentru identificarea activității mentale care, undeva, în decursul istoriei, „s-a dat drept un individ“*; cu alte cuvinte: drept tine, drept mine, drept marele Eu.

Nu-l căuta pe Gândirici, este insesizabil! Nici chiar mașinăria cea mai modernă — cu imagini în culori și în trei dimensiuni — nu-ți va arăta fie și un vârf de fir de mustață al hamsterului din mintea ta.

Și totuși, e vorba de un monstru! Fiara asta micuță este stăpânul suferinței, cel care o creează și o răspândește. Și cum face asta? Simplu, trăgând totul înspre el: Eu! Eu! Eu! Nu e nevoie să fii un superstar ca să ai un ego supradimensionat-nemăsurat-umflat-hipertrofiat. Nu e nevoie nici de teorii psihanalitice complicate ca să descoperi că acest mic eu nu-i decât un rozător agitat care, blocat în roata lui, își petrece timpul debitând numai „eu…“, „mie…“, „de ce niciodată eu nu…?“ sau, dimpotrivă, „de ce numai eu să…?“

Amintește-ți de hârtia igienică, de șampon, de gunoi, de mașină… Mereu aceeași poveste: Eu împotriva celorlalți. Iar Gândirici își apără titlul contra întregii lumi!

Cei mai mulți oameni nu știu că Gândirici trăiește înăuntrul lor. De îndată ce acesta își începe cursa, ocupă tot spațiul. Din acel moment, nu mai poți nici să gândești cu adevărat, nici să-ți găsești liniștea. Nu mai e spațiu pentru nimic altceva în afară de hărmălaia lui. Nu mai e disponibil niciun centimetru pătrat de conștiință pentru a-i observa manevrele și delirurile ce decurg de acolo.