Lui Ian,

căruia i-am dăruit inima mea

Ca să deslușești cauzele vieții,

trebuie mai întâi să-ți ațintești privirea
asupra morții.

— Mary Wollstonecraft Shelley,

Frankenstein1

---

Prolog

Edinburgh, 1817

— Grăbește-te!

— Sap cât pot de repede, Davey.

— Păi, atunci sapă și mai repede.

Era o noapte aproape fără lună, așa că Davey, care ședea în iarba umedă, n-a avut cum să-l vadă pe Munro dându-și ochii peste cap acolo jos, în mormântul la care tocmai săpa. Îi lua mai mult decât de obicei — lopata de lemn pe care reușise s-o șterpelească din spatele hanului din Farbanks era mai mică decât cea de metal cu care începuse treaba în seara aceea. Dar lopata de lemn făcea mai puțin zgomot, iar asta era important. De când cimitirul Thornhill angajase un străjer să păzească mormintele, era esențial să păstreze liniștea. Deja trei dintre prietenii lor fuseseră ridicați de strajă și nu reușiseră să-și plătească amenzile. De atunci, Davey nu-i mai văzuse pe străzi.

Ceva nu era în regulă. Davey nu putea spune exact ce anume, dar în seara asta atmosfera era stranie. Poate era aerul. Fumul unsuros adăstând la joasă înălțime peste Orașul Vechi din Edinburgh fusese dintotdeauna gros, îngreunat de mirosul uleiului folosit la gătit, al tutunului și al combinației toxice de împuțiciune și dejecții umane, care alungase orice urmă de stare de bine spre clădirile noi și arătoase aflate mai la vale și dincolo de Princes Street Gardens. În seara asta nu se simțea nicio adiere.

Davey nu i-a pomenit lui Munro despre sentimentul straniu care-l încerca, fiindcă Munro n-ar fi făcut decât să râdă de el. Ar trebui să-i simți pe gardienii din schimbul de noapte, nu premonițiile astea ciudate, i-ar răspunde Munro.

Undeva, în depărtare, Davey vedea o lumânare arzând la fereastra casei parohiale din spatele bisericii. Preotul era încă treaz. Oare ar fi putut zări, de la distanța aceea și prin întunericul des, mișcarea din cimitir? Cel mai probabil nu, dar dacă se hotăra să iasă pentru un rond de noapte?

— Nu poți să te miști un pic mai repede? a șoptit Davey.

În loc de răspuns, s-a auzit sunetul inconfundabil al lemnului lovind în lemn. Munro dăduse de sicriu. Amândoi băieții și-au ținut respirația pentru ce urma: Munro a ridicat lopata cât de sus a putut și apoi a coborât-o cu forță. Davey s-a strâmbat auzind trosnetul capacului spart. Au așteptat o clipă să audă vreun strigăt sau vreun lătrat de câine, dar nu le-a ajuns nimic la urechi.

— Aruncă-mi frânghia, a strigat Munro.

Davey a făcut ce i se ceruse și, în doar câteva clipe, Munro a legat cu pricepere frânghia de gâtul cadavrului.

— Acum trage.

În timp de Davey smucea frânghia, Munro, aflat încă în mormânt, se străduia să scoată cadavrul prin gaura îngustă din capac, apoi să-l ghideze spre lumea de la suprafață, într-un soi de naștere ciudată, inversată, a unui trup de dincolo de moarte. Munro a reușit să scoată pantofii mortului în momentul când trupul a părăsit coșciugul, dar Davey era cel care trebuia să îndepărteze hainele și să le arunce înapoi în mormânt. Furtul cadavrelor era ilegal, dar dacă ar fi luat, pe deasupra, și orice obiect aflat în sicriu, ar fi însemnat să comită o infracțiune.

Era cadavrul unei femei, exact așa cum le spusese Jeanette. Fata spiona ca să găsească orice pont i-ar fi adus, în săptămâna respectivă, o plată bună din partea recuperatorilor de cadavre. Jeanette se strecura pe la înmormântări și stătea destul de aproape încât să se asigure că, oricare ar fi fost mortul, nu-și permisese peste sicriu o lespede de piatră îndeajuns de scumpă încât să împiedice exact delictul pe care-l săvârșeau ei acum.

— Fără coșciug metalic și fără familie, spusese Jeanette când se ivise în pragul apartamentului lui Munro din Fleshmarket Close, scărpinându-se pe gât și rânjind la el de sub claia arămie de păr.

Jeanette n-avea mai mult de paisprezece ani, dar îi lipseau deja mai mulți dinți.

— Sau cel puțin nu i-a mai rămas mare familie, oricum. Și coșciugul arată ca o ieftineală. Pin sau ceva de genul ăsta.

— Nu era însărcinată, nu? a întrebat Munro plin de speranță, ridicând din sprâncene.

Doctorii abia așteptau să disece trupuri de femei însărcinate, pentru care erau dispuși să plătească dublu. Jeanette a scuturat din cap și a întins mâna după plată. Imediat după căderea întunericului, Munro și Davey ieșiseră cu roaba, lopețile și frânghia.

Davey și-a ferit privirea și a tras de pe cadavru rochia cenușie fragilă. Chiar și în întuneric a simțit că roșește. Până atunci nu mai dezbrăcase nicio femeie în viață, dar pierduse numărul celor de pe care scosese hainele la o zi după ce fuseseră coborâte în pământ. S-a uitat în jos, la lespedea pe jumătate ascunsă de țărână și de întuneric: PENELOPE HARKNESS. Îți mulțumesc pentru cele opt guinee, Penelope Harkness, și-a spus el.

— Aruncă-le aici, i-a strigat de jos Munro.

Davey i-a azvârlit rochia. Imediat ce hainele femeii s-au întors în sicriul gol, Munro s-a ridicat din groapă și a urcat pe iarba umedă.

— Am gătat-o, a zis el, scuturându-și palmele pline cu pământ. Hai să-l umplem la loc și să terminăm și cu asta.

Munro n-a spus-o, dar și el a simțit ceva ciudat, o rarefiere bizară a aerului, care-i îngreuna și mai tare respi­rația. În fereastra casei parohiale nu se mai zărea lumânarea aprinsă.

— Nu crezi c-a murit de febră, nu? a șoptit Davey.

Pielea femeii nu era nici plină de bube, nici însângerată, dar zvonurile ultimelor zile nu puteau fi ignorate. Dacă febra romană chiar revenise în Edinburgh…

— Bineînțeles că nu, a replicat Munro, sigur pe el. Nu fi tâmpit.

Davey a expirat și a zâmbit ușor în întuneric. Munro știa mereu cum să-l facă să se simtă mai bine, cum să alunge temerile care i se furișau în minte ca rozătoarele pe lângă pereți.

Băieții și-au terminat treaba în liniște. Mormântul era la fel de bine acoperit cu pământ și buruieni cum fusese și dimineață, iar trupul înțepenit de rigor mortis se afla în roaba lor, acoperit cu o pelerină gri.

La marginea cimitirului, ceva s-a mișcat de-a lungul zidului scund de piatră care încercuia toată latura estică. Și Davey, și Munro au văzut mișcarea și au întors capetele ca s-o urmărească, dar aceasta a dispărut înainte să li se obișnuiască lor ochii cu întunericul.

— Era doar un câine, a spus Munro cu mai multă convingere decât simțea în realitate.

— Haide. Doctorului îi place să ajungem înainte să se crape de ziuă.

Davey împingea roaba, iar Munro mergea pe lângă el, strângând coada lopeții mai tare decât de obicei. Aproape că ieșiseră din cimitir, când le-au apărut în cale trei bărbați îmbrăcați cu pelerine.

— Salutare, a spus primul dintre ei.

Era cel mai înalt și părea și mai înalt din cauza jobenului pe care-l purta pe cap.

— Ce noapte minunată! a spus cel de-al doilea, un bărbat chel și mai scund decât ceilalți doi.

— Perfectă pentru o plimbare, a spus al treilea; avea o mustață de sub care răsărea, chiar și în întuneric, un rânjet galben.

Nu erau paznici, după cum și-a dat seama Davey. Poate că erau ca și ei, recuperatori de cadavre. Evident, și Munro a avut aceeași idee.

— Dați-vă la o parte din drum. Este a noastră, n-aveți decât să vă faceți rost singuri de un răposat, a spus el, pășind în fața lui Davey și a roabei pe care o împingeau.

Vocea îi tremura imperceptibil.

Davey a privit în jos și a văzut că toți domnii aceia purtau pantofi fini de piele. Niciun profanator de cadavre nu avea asemenea pantofi. Cei trei bărbați au izbucnit în râs la unison.

— Chiar ai dreptate, a spus cel scund. Și, bineînțeles, nici prin cap nu ne-ar trece să chemăm straja de noapte.

A făcut un pas spre ei, iar Davey a văzut cum din mâneca pelerinei îi iese bucla unei frânghii. Totul s-a petrecut fulgerător: cei trei bărbați s-au apropiat, iar Munro a zbughit-o pe lângă ei și a luat-o la goană pe alee cât îl țineau picioarele spre oraș.

— Davey! a strigat el. Davey, fugi!

Dar Davey încremenise în spatele roabei, nevoit să cumpănească într-o clipă dacă o abandonează sau nu pe Penelope Harkness, în timp ce-l vedea pe Munro luându-și un ultim elan și dispărând. Când picioarele i s-au supus, în sfârșit, ca să-și poată urma prietenul, era deja prea târziu.

— Te-am prins, a spus bărbatul cel înalt, cu pălărie, apucându-l pe Davey de încheietură cu mâna lui cărnoasă. Hai, că n-o să doară deloc.

Bărbatul a scos un pumnal din buzunar. Davey s-a luptat să scape din strânsoarea lui, dar oricât s-a tras și s-a răsucit, n-a reușit să se elibereze.

Cu delicatețe, bărbatul i-a trecut pumnalul peste antebraț, lăsând o dâră sângerie care părea aproape neagră în întuneric.

Davey era prea înfricoșat ca să strige. A privit în tăcere, cu ochii măriți de panică, fără să clipească măcar, cum bărbatul chel a scos o fiolă umplută cu un lichid violaceu, vâscos. Apoi a scos capacul fiolei și a întins brațul.

Cel cu pălărie a scuturat pumnalul deasupra fiolei, astfel încât o picătură din sângele lui Davey s-a prelins în lichidul violaceu, care s-a întunecat, iar apoi și-a schimbat culoarea într-un galben-auriu aprins, strălucitor, luminând chipurile celor trei bărbați care zâmbeau.

— Minunat, a spus cel cu mustață.

* * *

A doua zi, ieșind să-și facă nevoile de dimineață, preotul a găsit o roabă abandonată, în care se afla trupul femeii pe care-o înmormântase cu o zi în urmă. A clătinat din cap. Recuperatorii de cadavre din oraș căpătau tot mai mult curaj — și deveneau tot mai periculoși. Ce avea să se aleagă de Edinburgh?

Din Tratatul de anatomie al dr. Beecham:

sau Prevenirea și vindecarea bolilor moderne

(a 17-a ediție, 1791) de dr. William R. Beecham: