Mamei mele și bunicilor care nu mai sunt,

dar care mi-au lăsat moștenire o lume întreagă

Exordiu

Există lucruri pe care nu le poți spune,

pentru că nu există cuvinte cu care să le spui.

Federico Garcia Lorca

Spune-ne o poveste! Așa se încheia fiecare seară a copi­lăriei noastre, a mea și a surorii mele.

Și în timp ce bunicului îi plăcea să ne citească po­vești, bunicii îi plăcea să le inventeze.

Erau superbe poveștile bunicului, dar ale bunicii erau neasemuite. Aveau o frumusețe pe care nicio poveste scrisă n-o putea surprinde, de parcă doar așa, neîmblânzite, puteau păstra viu spiritul lor neîngrădit. M-am întrebat deseori de ce, dintre toți oamenii, doar ea putea să cuprindă-n ele inefabilul, pentru ca mai apoi să-i dea drumul să zboare mai departe, așa cum eliberezi o pasăre ce simte nevoia de înalt. De ce, doar ea, o femeie puțin instruită, făcea ca în fața cuvintelor nerostite să pălească toată știința lumii. Am înțeles târziu că povestea nu ține de câtă învățătură ai, ci de cât îți sunt de deschise sufletul și mintea. Iar bunica se pricepea de minune să amestece văzutul cu nevăzutul și să transforme totul în magie.

Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-l mai recunoaștem când ni se arată.

Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare.

„Fiecare poveste e adevărată“ e răspunsul meu la clasica întrebare cât e adevăr și cât e ficțiune în această carte — conștientă că răspunsul poate surprinde, când fantasticul fisurează realitatea și irupe cu putere peste lume, în fiecare dintre poveștile adunate aici.

Am scris Grădina secretă copleșită de senzația de suspendare în timp trăită pe parcursul unei după-amieze de vară, în curtea unei ceainării parcă ascunse de lume. Iar Păcătoșii cu sentimentul unei transfigurări de o putere copleșitoare în fața unei experiențe deopotrivă înspăimântătoare și iraționale, de un mysterium fascinas, în care ființa înflorește într-o plenitudine desăvârșită. Pune-ți o dorință e o poveste adevărată, când am simțit că uneori e de ajuns să ceri pentru ca Universul să-ți dea; că-n fața inocenței până și forțele naturii se îmblânzesc și uneltesc miracole, dacă crezi în ele, evident. Necuratul s-a născut dintr-o întâmplare adevărată, transmisă din gură în gură pe parcursul mai multor generații, cu sentimentul că trebuie să duc, la rândul meu, povestea mai departe. Să n-o las să se stingă. Dispariția frizează nebunia și suprimă logica pe un tărâm unde totul devine posibil și nimic nu poate fi real, în timp ce Ziua cea mai lungă e suspendată într-un timp elastic, ce se poate deșira la infinit sau, dimpotrivă, să se termine și să dispară. Am intrat și-am ieșit Dintr-o lume în alta lăsând ceva din mine acolo și aducând ceva de dincolo aici, cu ușurința unor pași imponderali, dar care lasă urme de neșters. Am privit-o pe Femeia care nu mai voia să moară cu sentimentul că mă aflu cu un picior aici și cu unul dincolo, îngrozită că aș putea rămâne la mijloc. Am traversat Noaptea care a ucis fericirea copiilor, teleportându-mă în satul copilăriei mele magice, când sărbătorile despleteau pe ulițe și-n casele sătenilor realitatea contopită cu fantastic și oniric. Am experimentat ieșirea din timp și-am pătruns prin Wormhole în universuri paralele, atinsă de o premoniție de care am vrut să mă dezic, și-am urmat Linia vieții cu moartea suflându-mi în ceafă. La final m-am întrebat Unde-ai fost? și am găsit răspunsul în chiar întâmplările aici adunate.

Vă propun, așadar, nu o carte, ci mai degrabă o călă­torie, la finalul căreia vă invit să lăsați liniștea să se-aștearnă și răspunsurile să se-așeze, chiar dacă multe dintre ele vă vor surprinde.

Pentru că dincolo de ceea ce putem vedea și simți e ceva ce așteaptă să fie. Ceva ce poate fi adus la viață doar de noi. Se poate ca lucrul ăsta să ne sperie, dar se poate ca însăși teama de acest necunoscut să ne-mpiedice să vedem frumusețea care stă ascunsă-n lume. Atunci când reducem totul la concret, la individ, la EU s-ar putea să ucidem chiar ludicul din lume și să ratăm, inexprimabilul. Cel fără de care am rămâne doar niște ființe programate să trăiască obtuz.

Dar nu e ciudat că uneori ne speriem de miracol, preferând să-l negăm, contestându-l, uitând că viața însăși e miracolul suprem?

Așadar, dragi prieteni cititori, dați-mi voie să vă spun 12 povești, să vi le șoptesc la ureche, să vi le picur strop cu strop. S-ar putea să trezească în voi amintirile propriilor povești neînțelese ce v-au mișcat sufletul cândva și să le dăm, astfel, un glas puternic împreună.

Grădina ascunsă

Amaliei Enache, fără a cărei privire plină de mister

această poveste nu ar fi existat

Orașul vorbește chiar și atunci când nu are nimic de spus. Clevetește și toacă tot ce-i iese-n cale, suge vitalitatea oamenilor și-i lasă lați, fără suflare. Chiar și când doarme, orașul vuiește, probabil de teama că liniștea deplină l-ar putea omorî. Ori poate pentru că îl sperie infinit mai tare nemișcarea decât agitația exacerbată, golită de sens. Orașul se sufocă și, odată cu el, parcuri, străzi, blocuri. Și noi. Se stafidește ca un plămân bolnav, neoxigenat cum trebuie. Cavernos, acoperit de pleură seroasă, orașul își dă duhul în fiecare zi. Și noi odată cu el. Te-nghite ș-apoi te scuipă, te aruncă și-apoi te lasă să-ți tragi sufletul, asta numai ca s-o ia de la-nceput. De câte ori are ocazia, te calcă în picioare cu forța năucitoare a unui uragan. Îți trebuie voință, nu glumă, pentru a rezista în mijlocul lui. Și totuși, orașul e locul unde viața începe și se sfârșește în fiecare zi. Te prăbușești noaptea în iatacul lui, pentru ca dimineața să-i locuiești măruntaiele, să-ți faci loc printre ele și să trăiești înghesuit, așa cum se poate, cum ți se permite, nu cum ți-ai fi dorit.

La amurg totul ar trebui să fie calm, la locul lui, dar corpul continuă să duduie. Ca o locomotivă ce nu se poate opri din mers. Tremură din toate-ncheieturile, fără odihnă. Te-nveți cu zvâcul ăsta al inimii și-ajungi să crezi că e normal.

Ar trebui să fie o seară pe cinste, alături de prieteni. Ar trebui să te bucuri, să sărbătorești. Dar orașul ți-a luat energia și-acum te lasă să-ți plimbi leșul pe străzile lui murdare. Mai e destul timp până la petrecere, dar știi că dac-ajungi acasă nici c-o să mai pleci.

Sunt cu Nina pe străzi și-avem de pierdut vreo două ore. Ne privim dezorientate neștiind încotro s-o apucăm.

— Mi-a zis cineva de-o ceainărie prin zonă, dacă vrei să-ncercăm…

— În zonă, unde?

— Pe undeva, pe-aici. Nu știu exact. A zis că prin spate pe la Armenească. Mergem pe bâjbâite, oricum n-avem altceva mai bun de făcut… Dacă n-o găsim, măcar am făcut o plimbare.

— Nu știi cum se cheamă locul?

— Nț.

— Mi-e c-o să căutăm acul în carul cu fân…

— Câte ceainării pot fi pe străduțele astea?

— Nu știi stradă, nu știi nume, nu știi nimic…

— Haide, măi, nu mai fi așa!

— Nu poți s-o suni pe tipa care ți-a vorbit de ea, să-ți dea mai multe amănunte?

— Nu e un moment bun acum. E la televizor. Prezintă știrile.

Am mers una lângă cealaltă spunând cuvinte fără rost. De parcă am fi devenit Orașul însuși. Vorbeam ca să nu tăcem. Hai pe-aici… să facem la stânga… parcă văd ceva… uite niște lumini… hai că mai e puțin… aici trebuie să fie… nu mă așteptam să găsim…

Când am ajuns în fața porții, am zâmbit mulțumite:

— Hai că n-a fost așa greu!

Am apăsat clanța cu elan, dar nu s-a întâmplat nimic. Mânerul nici măcar nu s-a clintit, iar poarta a rămas înțepenită. Nu s-a tulburat nici măcar aerul de lângă ea. Rece și neprietenoasă, poarta zăcea în nemișcare, ca o statuie căzută în uitare. Zâmbetele ni s-au stins ca doi tăciuni pe ducă și privirile ni s-au întâlnit într-o mirare.

— Mai cu forță, ce naiba, n-ai mâncat?

Nu mâncasem, dar nu cred c-ar fi contat.

— Hai, dă-te, să încerc și eu!

Când am văzut că nu reușește nici ea, mai întâi m-am bucurat.

— Ce naiba? Ăia pe unde au intrat?

— Poate mai e vreo intrare. Să mergem, să vedem!

Am dat roată spațiului îngrădit verificând fiecare centimetru, de parcă intrarea ar fi putut fi într-atât de minusculă, încât să fi scăpat cu ușurință ochiului neatent. Ne-a luat destul până să ajungem de unde am plecat, deși spațiul dinăuntru era mic. Câteva mese răsfirate ici-colo, nu mai mult de zece cu totul. Capetele plecate unele spre altele țeseau discuții de mătase ce sclipeau în lumina soarelui la asfințit. Un susur ca o pânză de păianjen se deșira de la o gură la alta. Deși buzele păreau pecetluite, oamenii comunicau adânc. Înaintam încet, holbându-ne ca niște copii printre ochiurile gardului din plasă la mesenii ce leneveau nestingheriți.

Am ajuns din nou în fața porții de fier, dar nici de astă dată nu s-a desferecat.

— O fi-nchis.

— Nu pare.

— Adică… o fi închisă publicului, vreau să zic.

— Hai să mai încercăm!

— Nu vezi că nu merge?

— Și totuși, ăștia pe unde naiba au intrat?

— O mai fi altă intrare…

Îmi venea să strig Hei, ne deschide și nouă cineva?, dar am fost sigură — nu știu de ce — că oricum, nimeni nu ne-ar fi auzit. În plus, imaginea era pur și simplu de netulburat.

— Ce naiba facem?

— Habar n-am…

— Și totuși, oamenii ăștia trebuie să fi intrat pe undeva, s-a îndârjit Nina.

— Mda… clar, dar pe unde?

Cu cât ne uitam mai mult la lumea dinăuntru, cu-atât tânjeam mai tare să fim și noi acolo. Ceva nu făceam bine, dar ce?

— Hai să mai dăm o tură! Dar de data asta să fim mai atente.

— Dar am fost!

— Se pare că nu suficient. Trebuie să mai fie o poartă undeva.

— În teorie ai dreptate.